România se află într-o situaţie fără precedent în istoria constituţională recentă, după ce două propuneri de guvern au fost respinse în Parlament, iar posibilitatea organizării alegerilor anticipate a devenit una dintre variantele aflate pe masa deciziei politice. Constituţia îi permite preşedintelui să dizolve Parlamentul după îndeplinirea anumitor condiţii, dar nu îl obligă să facă acest lucru, ceea ce îi lasă o marjă de apreciere în încercarea de a găsi o majoritate parlamentară. Profesorul de drept constituţional Bogdan Dima, de la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, explică pentru News.ro unde se termină această libertate de decizie şi când ar putea deveni un exces de putere, dar şi de ce actualul blocaj nu poate fi rezolvat exclusiv printr-o intervenţie a Curţii Constituţionale. „Este o denegare de guvernare”, spune acesta, descriind situaţia în care instituţiile politice nu reuşesc să îşi îndeplinească obligaţia fundamentală de a asigura funcţionarea guvernării. Bogdan Dima consideră şi că principala consecinţă a impasului politic este pierderea încrederii publice în capacitatea instituţiilor de a funcţiona. „Oamenii simt, prin acest joc de ping-pong, că li se fură ceva. Li se fură liniştea pe care cei care conduc au promis că o vor asigura”, afirmă el.

Două guverne respinse, o Constituţie care nu obligă la anticipate

După două încercări eşuate de învestire a unui guvern, România a ajuns într-un punct în care declanşarea alegerilor anticipate este posibilă din punct de vedere constituţional, dar nu reprezintă o obligaţie pentru preşedintele României. Constituţia stabileşte condiţiile în care şeful statului poate dizolva Parlamentul, însă decizia finală îi aparţine, iar acesta poate continua consultările şi poate face noi nominalizări pentru funcţia de premier.

Bogdan Dima, profesor de drept constituţional, atrage atenţia asupra diferenţei dintre posibilitatea juridică de a dizolva Parlamentul şi obligaţia de a recurge la această soluţie. În interpretarea sa, textul constituţional nu impune declanşarea automată a anticipatelor nici măcar după îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru dizolvare.

"În acest moment, cel puţin formal, uitându-ne la textul constituţional, suntem în ipoteza în care preşedintele ar putea să dizolve Parlamentul. Dar nu este obligat la acest lucru; el poate să încerce în continuare să găsească o formulă care să treacă prin Parlament. Constituţia stabileşte doar condiţiile în care o dizolvare ar fi posibilă", explică Bogdan Dima.

Această distincţie lasă deschisă posibilitatea ca procesul de formare a guvernului să continue chiar şi după ce condiţiile pentru dizolvarea Parlamentului au fost îndeplinite. În teorie, preşedintele poate face noi nominalizări până când găseşte un candidat capabil să obţină votul de încredere al majorităţii parlamentare.

"Această dizolvare posibilă se poate prelungi teoretic la nesfârşit. Adică preşedintele poate să facă în continuare atâtea nominalizări câte doreşte ca să obţină un guvern şi să nu declanşeze alegeri anticipate", spune profesorul de drept constituţional.

Totuşi, faptul că o asemenea conduită este posibilă din punct de vedere formal nu înseamnă că ea poate continua fără consecinţe. În opinia lui Dima, problema apare atunci când exercitarea unei prerogative constituţionale ajunge să întreţină tocmai instabilitatea pe care norma respectivă ar trebui să o prevină.

De ce termenul de 60 de zile a devenit subiect de interpretare

Unul dintre punctele sensibile ale actualei crize este interpretarea articolului 89 din Constituţie, care reglementează dizolvarea Parlamentului. Textul stabileşte că preşedintele poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare de învestitură şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.

În actuala situaţie, au existat două propuneri de guvern respinse, însă succesiunea acestora şi raportarea lor la termenul constituţional de 60 de zile au generat interpretări diferite.

Bogdan Dima spune că există două abordări juridice. Prima susţine că ambele solicitări de învestitură trebuie să fie respinse în interiorul celor 60 de zile, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, procedura ar trebui reluată. A doua interpretare, pe care o consideră mai apropiată de scopul normei constituţionale, porneşte de la ideea că termenul de 60 de zile a fost introdus pentru a împiedica prelungirea excesivă a unei situaţii în care ţara nu are un guvern învestit.

"Din punctul meu de vedere, interpretarea care are logică este cea conform scopului normei. Scopul normei este să determine formarea unui guvern, nu să perpetuezi o stare în care din 60 în 60 de zile tot încerci să formezi guverne", explică profesorul.

În opinia sa, ar fi contrar raţiunii Constituţiei ca termenul de 60 de zile să poată fi folosit pentru reluarea succesivă a procedurii, fără ca blocajul politic să fie rezolvat.

"Nu cred că asta şi-au dorit autorii Constituţiei: să pună un termen de 60 de zile pe care cineva să-l poată sări o dată la 60 de zile", punctează el.

Dima aminteşte că numărul de două solicitări de învestitură nu este întâmplător. În general, constituţiile stabilesc limite pentru încercările de formare a unui guvern tocmai pentru a evita menţinerea unei stări de incertitudine instituţională.

"În general, cam două solicitări de învestitură sunt şi în alte constituţii. Cam asta e limita. (...) Dacă tu nu reuşeşti să formezi guvernul din două încercări, nu poţi să ţii ţara într-o situaţie incertă", argumentează el.

Spre deosebire de alte sisteme constituţionale, în care dizolvarea Parlamentului poate deveni obligatorie după eşecul negocierilor pentru formarea guvernului, Constituţia României îi lasă preşedintelui posibilitatea de a decide dacă recurge sau nu la această măsură.

Când se transformă prerogativa preşedintelui într-un exces de putere

Dacă preşedintele nu este obligat să dizolve Parlamentul după îndeplinirea condiţiilor constituţionale, apare inevitabil întrebarea "Cât de mult poate prelungi procesul de nominalizare a premierilor fără să ajungă la un exces de putere?".

Bogdan Dima consideră că nu există un termen constituţional care să stabilească în mod expres cât poate continua această procedură. Cu toate acestea, prerogativa prezidenţială nu poate fi desprinsă de scopul pentru care a fost instituită: formarea unui guvern şi asigurarea funcţionării instituţiilor.

Profesorul evită să califice automat drept abuz refuzul preşedintelui de a dizolva Parlamentul, dar vorbeşte despre posibilitatea unui exces în exercitarea puterii discreţionare pe care Constituţia i-o acordă.

În opinia sa, un element important în evaluarea situaţiei îl reprezintă repetarea eşecurilor de învestitură. Dacă preşedintele va continua să nominalizeze premieri, iar Parlamentul va respinge în mod repetat propunerile, se va contura tot mai clar imposibilitatea formării unei majorităţi parlamentare.

"Dacă preşedintele, de acum încolo, va mai face încă trei-patru propuneri, să zicem, sau încă două, şi acelea pică, situaţia de fapt denotă că există o imposibilitate de formare a unei majorităţi parlamentare. Şi atunci, în mod natural, singura soluţie rămâne să ne întoarcem la popor", afirmă Bogdan Dima.

Dima consideră că o nouă încercare de formare a guvernului ar putea fi justificată de marja de apreciere pe care Constituţia o acordă preşedintelui, însă repetarea eşecurilor ar schimba datele problemei.

"Eu cred că mai încearcă o dată, şi de acolo cred că putem vorbi mai mult despre cât de excesiv foloseşte preşedintele această prerogativă", subliniază el.

De ce alegerile anticipate sunt greu de declanşat în România

Deşi alegerile anticipate reprezintă una dintre soluţiile constituţionale pentru depăşirea unui blocaj guvernamental, mecanismul prin care acestea pot fi organizate este dificil de activat în România. Unul dintre motive este chiar interesul parlamentarilor de a-şi păstra mandatele.

Bogdan Dima explică faptul că dizolvarea Parlamentului nu depinde de un vot prin care aleşii decid să îşi încheie propriile mandate, aşa cum se întâmplă în alte sisteme constituţionale. Parlamentarii votează învestirea Guvernului, iar imposibilitatea repetată de a acorda votul de încredere poate crea premisele pentru intervenţia preşedintelui.

"Parlamentarii practic nu vor avea niciodată de votat propria dizolvare. Parlamentarii au de votat doar propunerea de prim-ministru şi, mai departe, cabinetul propus de candidatul la funcţia de prim-ministru. Doar astea le votează.", explică el.

În practică, însă, interesul parlamentarilor de a-şi păstra mandatele poate influenţa comportamentul politic al partidelor şi disponibilitatea acestora de a accepta alegeri anticipate.

"Cei care sunt în Parlament nu vor dori să îşi piardă mandatul şi să înceapă un nou proces electoral în care nu ştiu dacă mai sunt pe listă, nu ştiu dacă partidul care îi propune mai obţine sau nu atâtea mandate", adaugă Bogdan Dima.

Această realitate este una dintre explicaţiile pentru care dizolvarea Parlamentului este considerată, în doctrina constituţională, un mecanism greu de pus în aplicare în România. Dima subliniază însă că, din punct de vedere juridic, responsabilitatea pentru deblocarea situaţiei nu poate fi transferată parlamentarilor printr-o obligaţie de a vota propria dizolvare.

În cazul în care preşedintele continuă să încerce formarea unui guvern fără rezultat, există şi o altă posibilitate politică: suspendarea sa. Aceasta ar presupune însă, la rândul ei, existenţa unei majorităţi parlamentare.

Curtea Constituţională nu poate rezolva singură criza politică

O altă posibilitate discutată în contextul actualului blocaj este sesizarea Curţii Constituţionale, pentru clarificarea limitelor în care preşedintele îşi poate exercita prerogativa de desemnare a premierului şi a eventualelor excese în prelungirea procedurii de formare a Guvernului.

Bogdan Dima explică însă că accesul la Curte nu este unul deschis oricărui actor politic. O asemenea sesizare ar trebui făcută pe calea unui conflict juridic de natură constituţională şi numai de către autorităţile care au calitatea de a sesiza Curtea în această procedură.

"La Curte nu se poate ajunge decât pe calea unui conflict juridic de natură constituţională, iar Curtea va analiza o situaţie de fapt prin raportare la textul Constituţiei. Şi ca să se ajungă acolo, e nevoie de sesizarea unui subiect de drept care are această competenţă", spune Dima.

Chiar şi în eventualitatea unei intervenţii a Curţii Constituţionale, profesorul consideră că soluţia nu ar putea fi una exclusiv juridică. Criza actuală are o natură profund politică, iar mecanismele constituţionale nu pot înlocui negocierile şi capacitatea partidelor de a construi o majoritate.

"Este un subiect atât de politic încât soluţia nu poate să rezide decât în relaţia dintre cele două puteri politice, executivul şi legislativul, cu elementele lor componente, adică partidele politice. Orice altă soluţie, chiar dacă va veni prin Curtea Constituţională, va avea tot o profundă natură politică şi va determina inclusiv efecte politice majore", remarcă el.

În acest context, Dima atrage atenţia că nu orice criză instituţională poate fi rezolvată printr-o decizie judecătorească. Curtea poate interpreta Constituţia şi poate constata existenţa unui conflict între autorităţi, dar nu poate construi în locul partidelor o majoritate parlamentară capabilă să susţină un guvern.

"Oamenii simt că li se fură liniştea"

Dincolo de disputa privind interpretarea Constituţiei şi limitele prerogativelor prezidenţiale, Bogdan Dima consideră că principala consecinţă a impasului politic este pierderea încrederii publice în capacitatea instituţiilor de a funcţiona.

Nemulţumirea nu se îndreaptă exclusiv împotriva Parlamentului sau a preşedintelui, ci se extinde asupra întregului sistem politic, pe fondul impresiei că instituţiile sunt preocupate mai degrabă de propriile calcule decât de găsirea unei soluţii.

"Este foarte clar că societatea pierde", spune el.

Profesorul identifică o problemă care depăşeşte efectele administrative ale lipsei unui guvern cu puteri depline: percepţia că promisiunea de stabilitate făcută cetăţenilor în timpul campaniilor electorale nu mai este respectată.

"Oamenii simt, prin acest joc de ping-pong, că li se fură ceva. Li se fură liniştea pe care cei care conduc au promis că o vor asigura", spune el.

În opinia sa, instituţiile nu pot utiliza la nesfârşit mecanismele constituţionale într-un mod care produce instabilitate, în loc să asigure funcţionarea statului. O asemenea conduită riscă să amplifice nemulţumirea publică şi să genereze o reacţie politică.

"Nu poţi să forţezi la infinit nişte mecanisme care au fost gândite în Constituţie pentru a asigura stabilitate şi coerenţă. Dacă le foloseşti în aşa fel încât să produci instabilitate şi incoerenţă, la un moment dat va exista o reacţie, şi reacţia e naturală."

"Arbitrul inevitabil devine poporul"

Pentru Bogdan Dima, soluţia actualei crize nu poate veni decât dintr-o înţelegere între puterea executivă şi cea legislativă. O eventuală intervenţie a Curţii Constituţionale ar putea clarifica anumite aspecte juridice, dar nu ar elimina responsabilitatea politică a partidelor de a găsi o formulă de guvernare.

Profesorul descrie actuala situaţie drept un eşec al clasei politice de a-şi îndeplini obligaţia fundamentală pentru care a primit legitimitate prin vot: aceea de a guverna.

"Acestea sunt chestiuni profund politice, în care politicul şi-a ratat efectiv menirea: aceea de a respecta promisiunea făcută în alegeri, şi anume că în momentul în care primim legitimitatea de a guverna prin votul vostru, o vom face, adică vom guverna. Este o denegare de guvernare, nu ştiu cum altfel să o numesc", consideră Bogdan Dima.

În interpretarea lui Dima, dacă următoarea încercare de formare a guvernului va eşua, presiunea politică şi socială va creşte, iar variantele de ieşire din impas vor deveni tot mai limitate: fie o majoritate parlamentară va încerca suspendarea preşedintelui şi schimbarea formulei de desemnare a premierului, fie se va ajunge la alegeri anticipate.

Într-un asemenea scenariu, votul cetăţenilor ar deveni mecanismul prin care se încearcă depăşirea conflictului dintre instituţiile politice.

"Şi atunci arbitrul inevitabil devine poporul", concluzionează Dima.