Franţa este o republică semiprezidenţială, iar liderul de la Elysee are numeroase prerogative – de la comandant suprem al armatei, la numirea de ambasadori, dar multe dintre ele depind de majoritatea din Parlament, relatează Le Monde care prezintă atribuţiile şefului statului.
PREVEDERILE CONSTITUŢIONALE
Preşedintele este un “arbitru” care asigură “funcţionarea regulamentară a puterilor publice” şi “continuitatea statului” şi este un garant al “independenţei naţionale, integrităţii teritoriale şi respectului tratatelor”
În calitate de garant al Constituţiei, el poate sesiza Consiliul Constituţional, dacă estimează o lege încalcă principiile acesteia. Şi parlamentarii au acest drept începând din 1974.
Preşedintele poate numi premierul, prezidează Consiliile de Miniştri, este comandantul suprem al armatei şi singurul care deţine valiza nucleară.
De asemenea, şeful statului poate nominaliza o serie de oficiali civili şi militari. Astfel, el numeşte prefecţii, consilierii de stat, ambasadorii, rectorii de academii sau directorii administraţiei centrale, dar şi magistraţii, profesorii din învăţământul superior sau ofiţerii.
Liderul de la Elysee promulgă legi şi poate să dizolve Adunarea Naţională. De asemenea, poate graţia condamnaţi.
În materie de politică externă, preşedintele numeşte ambasadori, negociază tratate şi poate supune aceste tratate la referendum pentru aprobare, fără a mai trece prin Parlament.
În cazul unei ameninţări “grave şi imediate” la adresa instituţiilor, independenţei naţiunii, integrităţii teritoriale sau executării angajamentelor internaţionale, el poate să preia toate puterile din stat.
PREROGATIVELE PREZIDENŢIALE SUNT DILUATE, DE MULTE ORI, ÎN PRACTICĂ
Dacă are majoritate în Adunarea Naţională, preşedintele poate respecta în totalitate prevederile constituţionale şi chiar îşi ia libertatea de a propune legi. El se poate baza pe Guvern şi are, în aceste condiţii, o putere mai mare decât a majorităţii omologilor săi europeni.
În caz contrar, preşedintele este obligat să coabiteze. Acest lucru s-a întâmplat deja de trei ori de la instituirea Republicii a V-a (1986-1988, 1993-1995, 1997-2002). În toate cele trei cazuri, preşedintele a numit un premier din acelaşi partid ca şi majoritatea din Adunarea Naţională, chiar dacă nu era obligat prin Constituţie să facă acest lucru.
Însă, dacă nu ar fi procedat astfel, Adunarea Naţională putea să demită Guvernul printr-o moţiune de cenzură, ceea ce ar fi dus, practic, la o paralizie instituţională.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
