INTERVIU - Regizorul Paul Negoescu, despre „Atlasul Universului”: „E primul film românesc pentru copii din ultimii mulţi ani care reuşeşte să atingă toate tipurile de public”/ VIDEO

„Copiii sunt mult mai atenţi şi mai inteligenţi decât avem noi adulţii uneori tendinţa să credem”, este ideea care i-a fost confirmată regizorului Paul Negoescu după ce a filmat „Atlasul Universului”, film care se vede deja în cinematografe. Într-un interviu pentru News.ro cineastul spune că „majoritatea copiilor rămân cu filmul şi după final”, povestea fiind una captivantă pentru ei. „Este un film „testat” atât în festivaluri, cât şi în cinemaurile din România”, aşa că merită văzut de toată familia, este mesajul autorului.

Scris de Paul Negoescu („Încă două lozuri”, „Oameni de treabă”, „Două Lozuri”, „Povestea unui pierde-vară”, „O lună în Thailanda”) şi Mihai Mincan („Dinţi de lapte”, „Spre Nord”), filmul „Atlasul Universului” este o poveste caldă şi plină de umor despre copilărie, curaj şi puterea imaginaţiei.

Un film dedicat publicului de toate vârstele, "Atlasul Universului" urmăreşte aventura unui puşti de 10 ani care pleacă sigur la oraş să-şi cumpere adidaşi, însă, pentru că primeşte doi pantofi drepţi, decide să caute perechea potrivită. Pe parcursul "misiunii" sale, Filip (Matei Donciu) descoperă locuri şi oameni noi, se împrieteneşte cu un câine pe care-l numeşte Mbappé, după jucătorul lui de fotbal favorit, primeşte câte un ajutor neaşteptat de la copiii pe care-i întâlneşte şi îşi cultivă curajul.

Marin Grigore şi Andreea Grămoşteanu joacă rolurile părinţilor lui Filip. Din distribuţie mai fac parte: Costi Antone, Zisu Stanciu, Călin Petru, Sofia Marinescu, Cristi Martin, Silvana Negruţiu, Andrei Mateiu, Andreea Mateiu, Kim Ciobanu, Puiu Lăscuş, Johanna Mild, Nelu Serghei şi alţii.

Filmul produs de Radu Stancu şi Ioana Lascăr, coprodus de Poli Angelova, Nikolay Todorov şi Carmen Rizac, este o aventură sensibilă şi fermecătoare despre curaj, prietenie şi descoperirea de sine.

Pe lângă trofeul obţinut la Busan International Kids & Youth Film Festival, filmul regizat de Paul Negoescu mai are în palmares: Menţiunea Specială a juriului internaţional la Berlinale Generation Kplus; Premiul pentru Cel mai bun lungmetraj la Festivalul Internaţional de Film de Copii Kristiansand, Norvegia; Premiul pentru Cel mai bun film pentru copii şi adolescenţi la Festivalul Internaţional de la Sofia, Bulgaria; Premiul Publicului de la Festivalul Internaţional SIFF on the Coast, Bulgaria; alături de selecţia în programul Cannes Écrans Juniors, prezentată pe parcursul Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, ediţia 79.

Lungmetrajul lui Paul Negoescu a făcut parte şi din competiţia internaţională a Zlín Film Festival (Cehia) şi va mai participa la Heimat Europa Film Festival (Germania, 7-22 august), precum şi la alte festivaluri internaţionale.

News.ro: De unde a apărut ideea unui film despre şi pentru copii?

Paul Negoescu: Ideea filmului „Atlasul Universului” a apărut dintr-o discuţie cu Radu Stancu, producătorul filmului, despre filmele la care se uită copiii noştri. Ne-am dat seama că sunt foarte puţine filme româneşti recente pe care să le poţi vedea împreună cu copiii şi să fie interesante şi pentru părinţi. Apoi am citit scenariul lui Mihai Mincan şi m-am regăsit foarte mult în povestea lui Filip. M-a dus destul de tare înapoi în copilărie şi cred că ăsta a fost principalul motiv pentru care am vrut să fac filmul.

Parcursul călătoriei în care Filip descoperă, pe cont propriu, o lume nouă, un partener de drum şi prietenii neaşteptate. Cum rezumaţi povestea pentru un copil?

P.N.: O rezum pentru copii la fel cum o rezum pentru un adult: e povestea unui băiat care pleacă să-şi cumpere o pereche de pantofi şi îşi cumpără, din greşeală, doi pantofi drepţi, aşa că ajunge să trebuiască să se descurce singur să rezolve problema. Pentru copii e o invitaţie către o aventură. Pentru adulţi e un prilej de reflecţie.

Există ceva din povestea lui Filip preluat din copilăria proprie?

P.N.: Nu este o poveste biografică, dar sunt lucruri pe care le-am adus în film din propriile trăiri, senzaţii şi situaţii pe care mi le amintesc din copilărie: mersul singur pe stradă, frica de câini, joaca cu lucruri pe care le găseai prin jur, discuţii imaginare, sentimentul că destinaţia e mai aproape decât e în realitate. În plus, am filmat şi în câteva locuri pe care le ştiam din copilărie, iar asta a contribuit destul de mult la atmosfera filmului.

Cum a fost lucrul la filmări? Aici, mă refer, în special, la colaborarea cu actorul principal, Matei Donciu. Şi cum l-aţi ales pe Matei? Ce aţi căutat la copilul care urma să-l interpreteze pe Filip?

P.N.: Am văzut destul de mulţi copii la casting, iar Matei a fost cel mai potrivit pentru rol. Căutam un copil care să fie prezent şi să reacţioneze la ce se întâmplă în jurul lui şi să şi transmită tipul de emoţie de care aveam nevoie. Şi Matei avea tot ce trebuie: felul în care privea, felul în care vorbea, felul în care reacţiona. Şi a înţeles foarte bine ce se întâmplă în fiecare secvenţă, ceea ce a fost cu atât mai important cu cât nu am filmat în ordine cronologică. Asta a făcut ca procesul de filmare să meargă foarte uşor pentru o filmare cu copii care, din câte se spune, e una dintre cele mai dificile.

Matei Donciu cred că are multe de povestit după această aventură, condus de un regizor consacrat. Ce aţi învăţat ca regizor din această relaţie?

P.N.: Nu ştiu dacă am învăţat neapărat ceva nou, cât mi-am confirmat nişte lucruri şi anume faptul că copiii sunt mult mai atenţi şi mai inteligenţi decât avem noi adulţii uneori tendinţa să credem şi că nu trebuie să le explici totul „ca la proşti”. Sunt extraordinari de intuitivi şi plini de imaginaţie. Iar dacă reuşeşti să legi un canal de comunicare cu ei, să le vorbeşti pe limba lor, lucrul cu copiii poate fi surprinzător de plăcut.

Scenariul l-aţi scris împreună cu Mihai Mincan, şi el autor al unui film care are în centru un copil. Cum aţi împărtăşit experienţa?

P.N.: Mihai a scris primele variante ale scenariului şi a construit practic povestea şi structura ei. Pe urmă eu am venit cu nişte propuneri pe care Mihai le-a acceptat, iar pe ultima variantă a scenariului am intervenit şi eu cu adăugiri, mai ales pe detalii şi nuanţe, şi am rescris momente din scenariu prin filtrul propriilor mele experienţe. Dar Mihai rămâne autorul principal. Eu sunt creditat drept co-scenarist doar pentru că am preluat şi finisat scenariul pe ultima sută de metri, dar eu am făcut doar ceea ce face sau ar trebui să facă un regizor: să-şi aproprieze scenariul şi să-şi imprime felul personal de a vedea lucrurile.

Ce aventură vă amintiţi din copilărie?

P.N.: Îmi amintesc că, prin clasa a doua sau treia, am vrut să impresionez o fată care mergea la patinaj, aşa că m-am dus singur până acolo, de la Academia Militară până la patinoarul Floreasca. Îmi făcusem traseul, ştiam că trebuie să cobor din metrou la Aviatorilor şi de acolo s-o iau pe jos pe Dorobanţi şi să fac a doua stradă la stânga. Doar că am încurcat străzile şi m-am trezit destul de departe de patinoar. Şi mai era şi întuneric, că fata mergea la patinaj seara şi era iarnă. Până la urmă m-am descurcat, am ajuns într-un final la patinoar unde în schimb mi-am dat seama că mai trebuia şi să ştiu să patinez.

Pentru prima dată, după 40 de ani, va fi pe ecranele noastre un film românesc pentru copii şi familie. Şi premiat, mai ales la Berlinale, mai apoi prezentat la Cannes. Cum aţi primit aceste recunoaşteri?

P.N.: E prima dată când se face un film cu suficientă calitate cât să funcţioneze şi pentru copii, şi pentru adulţi, şi pentru publicul larg, dar şi pentru publicul cinefil. Pentru că asta înseamnă, de fapt, premiile şi selecţiile pe care le-a obţinut filmul şi reacţiile primite de la public de până acum. Şi mai înseamnă că filmul funcţionează şi pentru public internaţional. Deci putem spune că e primul film românesc pentru copii din ultimii mulţi ani care reuşeşte să atingă toate aceste tipuri de public - nu e doar pentru adulţi sau doar pentru copii sau doar pentru familii.

Ce impresii v-au împărtăşit micii spectatori după vizionările care au avut loc până acum, în festivaluri? Dar părinţii?

P.N.: Copiii trăiesc cu personajul, cu Filip, pentru că se regăsesc în el. Faptul că reuşeau să fie atenţi la film chiar şi dacă unii copii mai mici nu apucau să citească subtitrarea e un lucru care ne-a bucurat. Am avut în public copii de cinci ani care vedeau pentru prima oară un film de lungmetraj şi care au stat până la capăt şi au privit filmul cu curiozitate. În Coreea de Sud am avut parte de un public de copii care sunt dependenţi de tablete şi telefoane încă de la 5-6 ani şi care au un attention span incredibil de mic, dar filmul i-a prins şi la un moment dat au renunţat la foiala provocată de “sevrajul” privării de telefon. Toate astea ne-au făcut să realizăm că filmul îi prinde pe copii. Majoritatea rămân cu filmul şi după final, se gândesc în continuare la el.
Părinţii reacţionează, în general, la partea nostalgică. Mulţi îşi recunosc propria copilărie în anumite lucruri din film şi cred că asta îi face să-l vadă puţin diferit faţă de copii. Pe ei chiar îi atinge mai tare, ies mai impresionaţi din sala de cinema decât copiii.

De ce să meargă părinţii şi copiii să vadă Atlasul Universului… şi nu doar ei?

P.N.: Pentru că e un film pe care cred că îl pot vedea împreună şi despre care pot vorbi după. Pentru că eu cred c-o să-i emoţioneze şi sunt suficiente lucruri pe care le pot aprecia în el.
Am primit numeroase mesaje de la părinţi care au fost pentru prima dată cu copiii la cinema sau pentru prima dată cu copiii la un film românesc şi care ne-au povestit încântaţi cât de atenţi au fost copiii şi cât de multe lucruri au discutat după ce au vizionat filmul, iar asta ne bucură foarte mult.
Aşadar, e un film „testat” atât în festivaluri, cât şi în cinemaurile din România, am avut reacţii incredibil de bune de la cei care l-au văzut până acum, copii şi adulţi deopotrivă. Chiar e un film pentru toate vârstele.