Regizorul, scenaristul şi producătorul Florin Şerban vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre cel mai nou proiect al său, trilogia „Dragoste”, care a debutat pe marile ecrane cu „Câine”, despre finanţări şi egalitatea de şanse, despre public şi maturizarea profesională.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Florin Şerban a devenit cunoscut la nivel internaţional odată cu succesul înregistrat la Berlinală de lungmetrajul „Eu, când vreau să fluier, fluier” (2010), pentru care a primit două trofee, inclusiv Marele premiu al Juriului. El a fost nominalizat la European Film Awards şi a câştigat mai multe premii Gopo. Lungmetrajul, cu George Piştereanu şi Ada Condeescu, a fost desemnat şi cel mai bun film românesc la Festivalul Transilvania.

Lui i-a urmat, după cinci ani, drama „Box”, pentru care cineastul a fost recompensat cu premiul FIPRESCI la Festivalul de la Karlovy Vary.

Şerban, în vârstă de 43 de ani, a lucrat în ultimii trei ani la două filme, primele din trilogia „Dragoste” – „Câine” şi „America”.

Prima parte, care a avut premiera în competiţia de la Sarajevo, rulează, de vineri, în cinematografele din ţară.

„E un film de care sunt mândru acum şi o să fiu şi peste câţiva ani. Nu e la fel cu «Fluier»”, mărturiseşte cineastul în interviul acordat News.ro.

El vorbeşte despre felul în care a lucrat pentru aceste două pelicule, făcute pentru sine, despre filmările din Piatra Craiului, şi oferă detalii despre ultima parte a trilogiei create pentru a spune de unde vine dragostea de fapt.

Cu Valeriu Andriuţă şi Cosmina Stratan în rolurile principale, „Dragoste 1: Câine” explorează profunzimea emoţiilor trăite primar, organic. În alte roluri apar Florin Hriţcu, Vitalie Bantaş, Mihaela Măcelaru.

Regia, scenariul şi montajul au fost realizate de Florin Şerban, director de imagine a fost Marcin Koszalka, scenograf a fost Mihaela Poenaru, muzica a fost compusă de Pauchi Sasaki, compozitoare de origine japoneză, iar sound designul a fost semnat de Michal Fojcik.

„Dragoste 2. America”, al doilea film din trilogia „Dragoste", va intra în cinematografe în 2019, iar cel de-al treilea film va purta numele de „Aventura”, după cum dezvăluie regizorul, care plănuieşte să îl realizeze peste aproximativ cinci ani.

Valeriu Andriuţă, în „Dragoste 1: Câine”
Valeriu Andriuţă, în „Dragoste 1: Câine”

Prezentăm integral interviul acordat News.ro de regizorul şi scenaristul Florin Şerban:

De ce dragoste în trilogie? De unde a pornit ideea?

Florin Şerban: Primul pe care m-am pornit să îl fac a fost, de fapt, „America”, partea a doua. Am început să îl scriu acum 17 ani şi nu am reuşit multă vreme să îl finanţez. Vreo 15 ani. Devenise foarte frustrant. Atunci am spus că dacă nu fac ceva urgent nu mi-e bine. Aşa că am scris filmul ăsta, partea întâi, „Câine”, foarte rapid. După ce l-am scris, la vreo opt luni, am intrat în producţie, ceea ce e foarte repede. Poate şi d-asta nu am reuşit să îl finanţez - pe mine m-a interesat să spun de unde vine dragostea de fapt. Aşa, după socoteala mea, se termină acolo unde zicem că e, în inimă. Dar pleacă din alte locuri. Metaforic vorbind. Am vrut să spun câte o poveste pentru fiecare loc din care cred eu că pleacă. Şi primul este acelaşi loc de unde pleacă şi frica. Iniţial, erau toate (locurile, n.r.) în „America”, după care am zis să îl împart în trei. Era cu totul altă poveste.

În „Dragoste 1” este un început şi final de iubire, pe când în „America”, din ce am citit, este vorba despre finalul uneia. Despre partea a treia ce poţi spune?

Florin Şerban: Partea a treia nu este încă scrisă. Vreau să o fac în cinci, şase ani de acum încolo. Partea întâi este despre doi oameni la 30 – 40 de ani, partea a doua, la 20 – 30 de ani, iar partea a treia, despre doi adolescenţi. Toate sunt într-o zonă illo tempore, nu poţi să precizezi exact în ce perioadă au loc. Peisajul diferă de la unul la celălalt, încercând ca el să plece din personaj. În primul este un peisaj cu unghiuri ascuţite, aspru, în partea a doua este un peisaj umed, unde totul putrezeşte, într-o pădure.

Unde aţi filmat?

Florin Şerban: Pentru „America” am filmat în Munţii Semenic, aproape de ce era staţiunea Secu. Iar în partea a treia va fi o zonă aproape semideşertică, cu mare într-o parte.

Va fi undeva în Dobrogea.

Florin Şerban: Da... Partea a doua este altfel ca limbaj decât prima şi e destul de greu de spus exact ce se întâmplă cu oamenii ăia doi. Asta îmi place. Legat de partea a treia, am o foarte vagă idee. Ştiu că se va numi „Aventura” şi e cu doi adolescenţi care vor să fie eroi. Ca noi toţi. Mi se pare că atunci când suntem adolescenţi plecăm cu foarte multe pânze în care aşteptăm să bată vântul. S-ar putea să nu bată niciodată sau s-ar putea să bată prea tare şi să rupă pânzele. Dar mi se pare important că plecăm cu multe pânze. Şi asta este... Cumva, fiecare afiş spune despre locul în care se petrece dragostea. În cazul „Câine” sunt vintrele, celălalt film este despre o dragoste raţională, iar al treilea este despre o dragoste care are legătură cu plămânii, cu felul în care respiri. Afişele le-am făcut împreună cu un designer român, Zoltan Fulop.

Ce numitor comun, în afara dragostei, au aceste filme?

Florin Şerban: Sunt mai multe. Toate trei se petrec în două personaje plus unu, în zone rupte de urban şi de civilizaţie, şi au peisajul despre care vorbeam. Apoi fiecare are o anumită culoare. În „Câine”, de exemplu, am vrut să dăm o uşoară patină mitică. Nu este vorba despre vreo legendă, dar e cumva la marginea realităţii. La fel este şi următorul, „America” – la marginea unei realităţi raţionale, a uneia compuse. Pentru fiecare am lucrat cu designerul de costume astfel încât să precizăm foarte puţin perioada, dar să o facem, şi, pe măsură ce înaintăm, să ajungem în contemporaneitate. Costumele din prima parte te duc undeva în zona interbelică, cele din partea a doua, undeva în anii 70-80. Dar treaba asta e foarte relaxată: poate fi interbelic, dar pot fi şi anii 60. Astfel încât să te laşi prins de poveste şi să nu cauţi indicii ale perioadei. Să fie doar o boare. Ne-am străduit să dăm atât cât să nu pară pusă cu mâna treaba asta mitică.

Pentru că ai menţionat finanţarea, cum vezi acţiunea statului de a susţine coproducţii?

Florin Şerban: Este o treabă nemaipomenită care nu ne ajută foarte mult pe noi în mod direct. Cumva indirect, da, dar noi nu putem accesa fonduri din zona aia. E un hăţiş birocratic. Pentru că deja am accesat CNC-ul. Trecem pragul de minimis, deşi ce primim noi de la CNC e împrumut rambursabil, nu e ajutor financiar. Una peste alta, nu putem beneficia direct de asta decât în condiţiile în care eu, ca producător, de exemplu, lucrez la o coproducţie internaţională. Altfel, e nemaipomenit pentru că oamenii cu care lucrăm noi, echipa, s-au format în perioada în care aici se făceau filme americane. Noi nu mai avem şcoală de cinema pentru tehnicieni. Era un liceu de cinematografie unde se instruiau oamenii ăştia – electricieni, maşinişti, sharfeur. Şi îşi fac mâna la locul de muncă. Dar dacă vin filme internaţionale, standardul lor creşte. Ca să prindă o echipă internaţională, ei trebuie să dovedească ceva. În privinţa asta ajută substanţial, pentru că banii ăia trebuie cheltuiţi în România, pe o echipă română, pe locaţii.

Între „Eu, când vreau să fluier, fluier” şi „Box” şi „Dragoste 1: Câine” sunt pauze destul de lungi.

Florin Şerban: Între „Box” şi „Câine”, practic, nu a fost o pauză mare, pentru că acum ies cu două filme. Între „Fluier şi Box”, da, au fost cinci ani. Am mai multe lucruri pe care le fac. Am un proiect, Şcoala de Actorie, unde lucrez cu oameni interesaţi şi îmi place, dar a fost o căutare pe care am avut-o între „Fluier” şi „Box”, care cred că s-a terminat în mare măsură acum. Dacă te uiţi la ele sunt foarte diferite ca limbaj cinematografic, ca poveste. Toate sunt poveşti de dragoste, dar foarte diferite. Cred că e un proces pe care eu m-am simţit dator să îl parcurs. Un proces de maturizare.

E nevoie mereu de un timp lăsat între ele?

Florin Şerban: Depinde cum lucrezi. Cu excepţie proiectului„ Câine”, lucrez foarte mult la scenariu. Cel puţin doi ani. Îmi place să mi le aşez, să îmi dau un timp, dar cred că depinde mult de proiect. Şi „Câine”, şi „America” sunt filme care mie îmi plac. Sper să aibă public, să fie plăcute, dar când le-am făcut nu m-am gândit la asta. La „Box” m-am gândit la asta. La „Fluier”, nu neapărat.

E bine să fii relaxat din punctul ăsta de vedere?

Florin Şerban: Cred că e important să vrei să faci film pentru tine, nu pentru ceilalţi. Poate suna arogant, dar... Cine e celălalt? Eu pentru cine fac filme? Celălalt eşti tu, dar poate fi şi cel din casa de vizavi, care se uită la „Omul păianjen”. Sau tu eşti într-un fel astăzi, dar mâine s-ar putea să fii fără chef sau să preferi să vezi o comedie decât un film care te pune să lucrezi. Şi atunci nu mai vreau să mă gândesc să fac film pentru celălalt. Pentru că nu ştiu cine e, dar ştiu cine sunt eu într-o oarecare măsură. Şi atunci filmul pe care îl fac trebuie să îmi placă mie şi cred că dacă eu fac filmul care îmi place mie sunt sigur că sunt oameni ca mine sau diferiţi cărora le va spune ceva filmul ăla. Dacă alerg în ceaţă să îi prind pe toţi... pe cine prind de fapt? Şi e asumată treaba asta. „Câine” a pătruns greu în festivaluri, cred că va pătrunde greu la public, dar e un film pentru care am luptat şi lupt. E un film de care sunt mândru acum şi o să fiu şi peste câţiva ani. Nu e la fel cu „Fluier”.

Nu mai eşti mândru de el?

Florin Şerban: Nu.

Ce s-a schimbat?

Florin Şerban: Eu m-am schimbat. M-am maturizat. Cred că e un film bun, dar dacă îmi cere cineva acum să îi arăt un film pe care l-am făcut nu îi arăt „Fluier”, deşi e cel mai premiat, cel mai apreciat, cel mai vizionat. Mi se pare că e cel mai slab film al meu.

Premiile contează mai mult sau mai puţin?

Florin Şerban: Enorm. Pentru mine contează, şi ca orgoliu, dar mai ales în felul în care pot să fac următorul film. După „Fluier” am putut să fac un film cu un buget de trei ori mai mare. După „Box” nu am mai putut să fac... mă rog, „Câine” nici nu avea nevoie de un buget aşa mare.

Cât a avut?

Florin Şerban: Nu ştiu exact, undeva pe la 400.000 de euro, ţinând cont că în banii ăştia intra şi echipamentul de filmare care a venit „pe amiciţie” din Polonia. Şi el, fireşte, trebuie calculat în buget. Dar asta vreau să spun: cu cât filmul cel mai recent pe care îl ai e mai premiat, cu atât şansele tale să faci un film cu buget mai mare sunt mai mari şi, mai ales, să faci un film curajos. După „Câine” şi „America”, care sunt foarte curajoase, nu cred că îmi mai permit să fac film curajos. Cel puţin, următorul trebuie să fie un film care să aibă succes. Am să fac o pauză în trilogie. Nu o să fac un film care nu îmi place, dar voi face unul în care voi investi emoţie cu gândul că nu îl fac doar pentru mine. Şi „Câine” şi „America” sunt făcute exact pentru mine.

Revenind la producţia „Câine”, aţi construit de la zero casa din Piatra Craiului.

Florin Şerban: Da, scenografa Mihaela Poenaru a făcut-o. Ea a fost scenograf şi la „America” şi la „Box”. A fost o mare aventură. Arhitect la bază, a făcut schiţe şi căutam o anumită textură de lemn, pe care am găsit-o la o casă de pe lângă Hunedoara care urma să fie dărâmată. Am luat lemnele de acolo şi le-am dus în Piatra Craiului. Terenul este în rezervaţia naturală, dar este al unui domn, care a fost foarte amabil şi ne-a permis să lucrăm acolo şi, practic, ca să ne încadrăm în ce presupune rezervaţia, am construit casa pe piloni. E un om cu totul special - are un munte şi jumătate acolo, e învăţător în sat şi, după ce a primit moştenirea asta, a continuat să fie învăţător şi administrează proprietatea cu mare atenţie privind pădurea.

Cât a durat producţie în sine?

Florin Şerban: Am avut 28 de zile de filmare, iar producţia efectivă, 3- 4 luni.

Pe actori i-ai avut în vedere de la început sau ai făcut casting?

Florin Şerban: Am făcut casting. Aveam un alt actor în minte pentru rolul Simion şi cu omul ăla am scris în minte. Îl întâlnisem într-un alt proiect, la un casting, şi pe care nu l-am chemat până când nu am terminat povestea, pentru că îmi era teamă că va dezamăgi şi a dezamăgit, şi atunci am început să caut şi aşa am ajuns la Valeriu, apoi la Cosmina. Am lucrat mult ca să ajungem la rolurile astea ale lor, pentru că personajele sunt foarte diferite şi modul de interpretare e diferit: într-un fel interpretează el, în alt fel, ea. Ea reţine foarte mult, despre ea nu ştim mai nimic. Cu Cosmina într-acolo am lucrat – în direcţia în care femeia asta rămâne de la început la sfârşit o enigmă şi în cât livrează emoţie. Pe când la Valeriu era uşor diferit – trebuia să fiarbă, să simţim că urmează să explodeze şi să aşteptăm momentul în care explodează. Foarte pricepuţi amândoi. E o plăcere să lucrezi cu oameni cărora le place să facă film sau teatru. Eu mă duc să fac film pentru că îmi place să fac film, nu îmi place să îl termin. Nu am nimic cu electricianul sau maşinistul care vine şi aşteaptă să sune clopoţelul pentru că s-a terminat ziua de filmare. E de înţeles omul ăla. Eu nu aştept clopoţelul, şi nici ei. E minunat să lucrezi cu oameni care văd la fel ca tine.

Valeriu Andriuţă şi Cosmina Stratan
Valeriu Andriuţă şi Cosmina Stratan

Şi pentru „America” cum ai lucrat?

Florin Şerban: Mult, am făcut trei runde de casting, pe trei variante diferite de scenariu. E interpretat la limita teatralităţii „America”. E povestea a doi oameni care au avut de-a lungul vieţii o poveste de dragoste on-off, şi care au trăit mult între cărţi. Felul în care vorbesc e uşor livresc. A fost mult de căutat. E grozav să ai o bucată de viaţă în film şi oamenii să joace aşa cum trăiesc ei în sufragerie, dar se poate şi altfel. Nu ăsta e scopul filmelor. Zici: „Ce bine a jucat actorul ăla! E ca în viaţă”. Da, e şi asta o performanţă, dar se poate şi mai mult sau altfel. Şi a trebuit să caut mult. Am vut să fie foarte diferiţi. Acolo joacă Igor Babiac, cu accentul lui de basarabean, şi o actriţă care nu a mai făcut film până acum, face teatru independent în Cluj-Napoca, Emõke Pál, cu un puternic accent maghiar. Întâlnirea asta de accente mi se pare că aduce ceva...

Este divers, se înscrie în tendinţa actuală. Cum vezi problema egalităţii de gen, de şanse?

Florin Şerban: Când mă uit la un film, nu mă uit la ce sex are regizorul, la culoarea lui. Mă uit la o operă de artă sau la spectacol. Ce contează dacă poartă pantaloni sau fustă? Am un proiect pe care îl produc acum, nu îl regizez eu. Noi aplicăm la diverse fonduri unde, să zicem, aplică 200 de proiecte dintre care – aşa e ponderea – 30 aparţin unor autoare femei şi 170, unor autori bărbaţi. Ca să se spună că se dau şanse egale, jumătate dintre proiecte se dau femeilor. Pentru ce? E limpede că anumite proiecte ale femeilor din concursul respectiv vor fi acolo, selectate, doar cas ă umple o găleată, iar anumite proiecte vor fi date la o parte pentru că găleata trebuie umplută cu alte proiecte. Mi se pare că suntem într-o zonă în care vrem să fim politically correct, ca să dăm bine, şi ignorăm că noi aici facem film şi nu politică. La fel şi cu festivalurile pentru minorităţi sexuale. E un documentar cu Chantal Akerman, o mare regizoare, care era lesbiană şi spunea: „Pe mine dacă mă invită la un festival în care sunt filme care tratează teme gay, mă jignesc. Eu vreau să merg la un festival unde concurez cu filme serioase indiferent de orientarea sexuală a regizorului, de tematica producţiei”. Făcea filme colosale. Mi se pare o falsă problemă. Nu cred că asta e formula în care încurajezi un grup să facă lucruri mai bune.

De ce ar trebui cineva să meargă să vadă „Dragoste 1: Câine”?

Florin Şerban: Dacă nu îţi e limpede dacă în dragoste eşti victimă sau agresor, ar trebui să vii să îl vezi. Mi se pare că e minunat că noi, în dragoste, schimbăm rolurile astea tot timpul. În funcţie de multe lucruri şi în aceeaşi relaţie. Uneori suntem victime, alteori, cei care agresează şi nu mă refer fizic. Mult mai subtil. Cred că filmul ăsta pune nişte întrebări în privinţa asta. Eu m-am străduit să îl fac astfel încât să te recunoşti fie într-un personaj, fie în celălalt, fie în amândoi.

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.