Alina Şerban, protagonista lungmetrajului „Singură la nunta mea”, regizat de Marta Bergman, vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre condiţia de artist angajat în sprijinirea comunităţii rome şi schimbarea mentalităţilor, despre teatrul politic rom pe care l-a iniţiat, despre proiectele sale ca dramaturg şi regizor de teatru.
Drama „Singură la nunta mea/ Seule a mon mariage”, lungmetrajul de debut al regizoarei Marta Bergman, rulează de vineri în cinematografele româneşti.
„Singură la nunta mea” a avut premiera mondială în programul ACID (Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion), la Festivalul de Film de la Cannes 2018. Pelicula a mai făcut parte din selecţia Festivalului Internaţional de Film Francofon de la Namur 2018 şi în secţiunea Discoveries a celei de-a 34-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Varşovia. Premiera românească a avut loc la cea de-a noua ediţie a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest.
Coproducţia Belgia-România a fost filmată în România şi Belgia şi îi are în rolurile principale pe Alina Şerban şi Tom Vermeir.
Pelicula spune povestea Pamelei (Alina Şerban), o tânără din comunitatea romă, o femeie spontană şi amuzantă care trăieşte împreună cu copilul ei în vârstă de doi ani şi cu bunica într-o casă dărăpănată, unde împart acelaşi pat. Ea visează la libertate şi se îmbarcă spre necunoscut, renunţând la tradiţiile care o sufocă. Speră să se căsătorească pentru a-şi schimba destinul, dar şi pe al fiicei ei. Filmul vorbeşte despre curajul şi determinarea de a-ţi depăşi condiţia.
Marta Bergman, născută la Bucureşti, este autoarea mai multor documentare despre comunitatea romă şi rolul femeii în societatea contemporană.
Alina Şerban, născută pe 29 octombrie 1987 într-o familie de romi din România, este actriţă şi regizoare. A urmat cursuri ale Royal Academy of Dramatic Art din Londra şi Tisch School of the Arts din New York. Angajată în a sprijini comunitatea romă, ea a devenit cunoscută prin one-woman show-ul „I Declare at My Own Risk”, ca autoare şi interpretă. Pamela din „Singură la nunta mea” este primul ei rol principal într-un lungmetraj.
Prezentăm interviul acordat News.ro de actriţa Alina Şerban:
Cum ai ajuns în acest proiect, „Singură la nunta mea”? Marta Bergman se afla la primul lungmetraj ca regizor, tu, ca actriţă. Cum aţi colaborat? Ea afirma că şi tu, şi Tom Vermeir aţi contribuit la film. În ce sens? În ce măsură?
Alina Şerban: Am ajuns să fac parte din acest proiect în urma unui telefon prin care am fost înştiinţată că Marta Bergman vrea să mă cunoască pentru un rol în „Singură la nunta mea”. Dar iată că eu nu puteam ajunge pentru că petreceam foarte multe ore în repetiţii pentru un spectacol de teatru din cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare, la care lucram cu Philip Parr, regizorul şi directorul companiei de teatru Parrabola din Marea Britanie. Le-am spus: „Îmi pare rău, din păcate, nu pot ajunge la Bucureşti”. Directorul de casting, mi-a zis: „Bine. Venim noi”. Şi aşa a fost. Regizoarea Marta Bergman, producătoarea Cassandre Warnauts şi directorul de casting au venit după mine la Craiova şi aşa am dat castingul. Marta mi-a spus că a realizat că eu sunt Pamela de cum am intrat pe uşă. A simţit că eu voi fi Pamela, deşi făcuseră numeroase castinguri.
Sigur, ca oricare alt actor, mă ajută uneori să pot să dau şi sfaturi, să facilitez decizii artistice. A contat şi faptul că tocmai terminasem de regizat piesa de teatru „Marea Ruşine” cu nici o lună înainte să mă apuc de filmările la „Singură la nunta mea”. Astfel, am putut să mă detaşez de material şi să-l văd cu ochi de spectator. Şi apoi şi din experienţa mea de romă, să spun: „Uite, aici nu prea cred că ea ar spune asta că romă sau nu în felul ăla”. Marta a fost deschisă să colaborăm. Atât Cassandra, cât şi echipa au avut deschiderea să înţeleagă că felul cum reprezentăm o poveste, în general, este foarte, foarte important şi că avem o responsabilitate artistică. A ajutat foarte mult că Tom este un coleg excepţional care, de asemenea, m-a sprijint foarte mult şi, împreună cu celelalte persoane din jurul meu, a creat o atmosferă foarte plăcută de muncă.
Apropo de relaţia femei-bărbaţi în general, mi-a făcut foarte mare plăcere să am alături de mine colegi bărbaţi care au creat o atmosferă sigură pentru mine şi colegele lor, în calitate de femei. Mi-a plăcut foarte mult acest lucru şi faptul că aveam o femeie-regizor, o femeie-producător şi o femeie asietent de regie, o femeie de culoare, mai exact. Toţi ţineau foarte mult la poveste şi s-a simţit asta la nivelul întregii echipe, faptul că ei au crezut în poveste. Drept urmare, eu sper că spectatorii vor simţi că acest film are suflet. Noi, pe parcursul repetiţiilor, cum am spus, atât eu şi Tom, ne-am folosit experienţa noastră din teatru şi din alte proiecte şi am contribuit în felul ăsta. Pentru mine, un alt aspect foarte important a fost că filmul să nu fie în detrimentul romilor şi al femeilor în general şi sper că nu este.
Mi se pare interesant că avem o femeie romă în poziţie de putere. În ce sens? De exemplu, personajul feminin principal din film se duce la şcoală în Belgia şi spune „Eu vreau să studiez cu copiii de aici”, iar secretara îi spune „Da, vă dau datele de contact pentru un curs special”, la care ea răspunde „Dar eu nu am un handicap, eu vreau aici cu voi”. Îmi place să văd o fată care îşi cere drepturile, şi mai cu seamă, o romă. Povestea este universală, deoarece se putea întâmpla oricărei femei din alte medii defavorizate. Ar trebui să vedem, ascultăm mai multe poveşti de genul ăsta, prin care femeile îşi iau viaţa în mâini şi nu aşteaptă pe cineva să le salveze. De asta acest film este special, pentru că e un exemplu pozitiv şi totuşi credibil, nu este un basm Disney. Iar faptul că are o romă în centru nu este aspectul de bază, faptul că ea este romă este întâmplător. Dar din perspectiva reprezentării are o mare importanţă. Mi-ar plăcea ca faptul de a fi rom să nu mai reprezinte ceva special. Şi mie mi-ar plăcea să nu fiu mereu privită că o actriţă romă, ci pur şi simplu ca o actriţă. Doresc că oamenii să nu mă reducă la o singură trăsătură a mea. Faptul că eu îmi asum identitatea etnică nu înseamnă că numai asta sunt.
Cine este Pamela? Cum ai descrie-o?
Alina Şerban: Pamela este o fată ca oricare alta, care nu acceptă pătrăţelul în care a pus-o societatea, legat de mediul sărac din care provine, de faptul că este o mamă singură şi foarte tânără, şi de ruşinea atribuită acestui lucru. Ea încearcă să găsească un echilibru între libertatea ei personală şi faptul că este mamă. Îşi doreşte să fie respectată. Vrea să fie iubită şi să iubească, ca mulţi dintre noi. Îmi place curajul Pamelei, pe care eu nu îl am. Ea are curajul de a spune; „Da, eu vreau exact ce vreţi şi voi. Nu vreau nimic mai puţin”. Admir cât de sigură este pe ea. Eu am mai multe dubii. Parcursul ei este interesant în film. Sper să ne inspire.
Cât din ceea ce face ea este justificabil? Ce demonstrează filmul şi ce întrebare ar trebui să-şi pună spectatorul după vizionare?
Alina Şerban: Filmul spune o poveste despre oameni. Nu toate femeile aşteaptă pe cineva să le salveze. Este important să vedem că ele sunt de foarte multe ori „generatoarele” propriilor lor vieţi, stăpâne pe propriile lor vieţi. Ce mai demonstrează filmul este că pot fi prezentaţi oameni în detaliile nespectaculoase ale vieţii lor de zi cu zi - căci nu se întâmplă lucruri extraordinare, dar tocmai aceste lucruri mărunte şi aparent nesemnificative îi face umani şi filmul devine special. Pentru că ajungem să ne apropiem de personajele principale ca oameni, şi amândoi ies bine, sunt credibili, sunt umani. Ne plac amândoi, şi el şi ea, la finalul acestui film. Cred că aduce o poveste bună în lume.
După vizionare, cred că ar fi bine să ne uităm la femeile din viaţa noastră, în general, şi să înţelegem că multe se sacrifică, gestionează foarte multe lucruri ca ele să fie cine sunt. Apoi, uitându-ne la bărbaţii din viaţa noastră, să ne gândim cum am putea reuşi să comunicăm unii cu alţii mai bine.
O să dau un exemplu din film, care mie îmi place foarte mult: când Pamela se ceartă cu Bruno, el se enervează pe Pamela, pentru că ea are impresia că va fi lovită de el. Atunci Bruno spune „Da’ tu ce crezi, că eu sunt genul ăsta de bărbat?”. E amuzant şi dureros că ea se aşteaptă la asta şi ne face bine tuturor să vedem un bărbat care se enervează vizavi de frica ei, care, pentru el, este o maximă jignire.
Eşti iniţiatoarea teatrului politic rom din România. Cum te defineşti, mai exact, din acest punct de vedere? Cum caracterizezi munca ta?
Alina Şerban: Am pornit acum 9 - 10 ani pe acest drum, din nevoia de a mă regăsi, de fapt. Am crescut într-o societate în care, dacă deschideam televizorul, dacă ascultam muzică, dacă mă uitam în jurul meu, ce se spunea despre noi ca grup, şi se spune încă, era cu precădere de rău. Asta, desigur, a avut un impact asupra mea. Apoi eu, după terminarea facultăţii, mă uitam la teatrele de stat, la film, şi iar nu mă regăseam. De asemenea, din nevoia de a face loc unor poveşti spuse dintr-o perspectivă romă şi de a fi spuse unele poveşti umane care adesea nu sunt auzite. Până în 2008-2009 erau foarte puţine proiecţii culturale despre romi, cu romi. Acestea ba erau menite să distreze sau erau genul ăsta, cum ne-am obişnuit de revelioane, să apară unii îmbrăcaţi în romi, nişte caricaturizări groteşti. Nu mă regăseam în asta. Mama mea, eu, familia mea, nu se comportau aşa. Asta, de fapt, probabil că a lucrat în mine. M-am obişnuit de pe la 8 ani să ţin jurnale şi aşa am devenit o povestitoare, iar mai târziu, dramaturg. Şi din dorinţa de a vedea şi eu pe scena unui teatru de stat o piesă despre şi cu romi, dintr-o perspectivă romă.
Mă definesc ca o povestitoare, în genere. Eu ca actriţă, eu ca regizoare, eu ca producător şi folosind diverse instrumente, că e teatru, că e film, că sunt păpuşi, sau teatru de impovizaţie ş.a.m.d. Munca mea a fost una de pionierat. Nu mi-am imaginat în 2009, când am trecut prin momente foarte grele, am trecut şi prin cenzură, prin destul de multe lucruri ca eu să fac ce fac astăzi. Mi-am dorit să fac cunoscute poveşti despre noi, care să aducă umanul în prim-plan. Nu sunt interesată de prelegeri, să ţin predici oamenilor, însă m-a interesat să spun ce ne uneşte pe noi, ca oameni, nu ce ne desparte. Şi sunt mai multe lucruri care ne unesc decât care ne despart. Asta a fost miza mea, să arăt că nu suntem numai „ăia” care o să vă cânte, nu suntem numai „ăia răi”, ci suntem exact ca voi, numai că accesul nostru la resurse nu este acelaşi, şi, neştiindu-ne istoria şi contextele, asta a generat situaţia de astăzi. Eu am numit asta precum şi parcursul meu, cu ce vreau eu să fac, (r)evoluţie culturală. Dorinţa mea este să generez o (r)evoluţie culturală, să ajungem ca în spaţiile mainstream să avem piese cu mesaj divers, cu diferiţi oameni şi să spunem poveşti despre diversitate.
Care este bilanţul actual al proiectelor tale cu impact social?
Alina Şerban: Eu consider că tot ceea ce facem este politic şi social, toată lumea care spune o poveste despre orice om, în genere, are un mesaj social şi implicit politic. Acum, că artiştii ţin să menţioneze asta mai mult sau mai puţin clar ţine de ei. Însă, din timpuri străvechi, arta reprezintă o oglindire a societăţii. Ei bine, asta încerc să fac şi eu... Economicul, la fel ca şi politicul, îşi pune amprenta asupra vieţilor noastre. Eu vreau să-mi spun poveştile prin diferite medii, că e film, că e video art, că scriu, că regizez. Îmi place să cred în ceea ce fac şi, dacă pot, să adaug un grăunte de bine în lume.
Bilanţul actual este că am zece ani în spate în care am reuşit să generez o mişcare care a inspirat mai mulţi artişti romi să îşi afirme şi ei identitatea şi să dezvolte diferitele proiecte. M-am bucurat mult că au venit la mine nu numai membri din comunitatea romă, dar şi din comunitatea LGBT şi mi-au zis: „Băi, tu vorbeşti şi despre mine, ai grijă”, în sensul să vorbesc cu curaj. M-a emoţionat şi nu m-am gândit la asta la început de drum. Bilanţul este că nu am văzut niciodată atât de mulţi romi la teatru, romi şi ne-romi într-o sală de teatru, plângând şi râzând împreună. M-a emoţionat şi m-a onorat acest lucru. Am văzut atâţia studenţi şi elevi. Am avut momente de oboseală, în care m-am întrebat dacă e bine ce fac. Au fost momente când profesorii cu care mă întâlneam uneori în licee, îngreunau discuţiile cu rasisme de genul „Dar ei în gena lor au...” - asta, spusă de o profesoară de biologie. Ce îmi dădea putere să continui era că, după fiecare spectacol din turneul în licee, veneau mesaje de la elevi de genul „Îţi mulţumesc că mă faci să mă gândesc la societatea în care trăiesc” şi simţeam eu că mai am puterea de încă un spectacol. Încă mai am clipe de deznădejde. Lucrurile nu sunt în niciun caz pavate lin. În schimb, am în spate momente în care oamenii s-au bucurat că s-au regăsit în mesajul meu. În aceşti ani, dacă o singură persoană şi-a schimbat percepţia, dacă s-a gândit un pic mai mult la lucruri înainte să judece pe altcineva cu uşurinţă, eu am câştigat. De-a lungul timpului am fost implicată în diverse proiecte, ca dramaturg am trei piese scrise, continui cu teatrul, şi sper să ajung cândva să regizez şi film.
Ce anume speri să schimbi în mentalităţile oamenilor şi cum crezi că se va modifica existenţa celor spre care îţi îndrepţi atenţia?
Alina Şerban: Încerc să-i fac să chestioneze informaţiile care au fost transmise de-a lungul generaţiilor, că X e rău, că numai aşa e bine. Să realizeze ceea ce ei ştiu deja, şi anume că noi suntem cumulul unor situaţii complexe, că nimic nu e alb sau negru, iar dacă vrei poţi. Lucrurile depind de circumstanţe, doi oameni care s-au născut pe aceeaşi stradă pot avea vieţi total diferite. Tot ce fac eu e să spun lucrurile pe care le-am simţit pe pielea mea sau m-au atins în mod direct, sunt atentă la ce se întâmplă în jurul meu şi mă doare să văd persoane care trec prin dificultăţi. Despre asta e vorba, să aducem la suprafaţă umanul din orice poveste. Dacă vorbim despre romi, musulmani, LGBT, alte minorităţi, care nu fac parte din majoritatea considerată „normală”, pericolul este acela că noi nu îi mai vedem pe oamenii ăia ca oameni. Asta este miza mea, să ne apropiem.
Nu îmi permit să spun că modific existenţa cuiva. Tot ceea ce pot să sper e că, cel puţin, copiii romi, fetele rome pe care le ştiam eu când eram mică, pot merge astăzi la un teatru de stat, într-un loc care arată bine şi să vadă cel puţin o poveste despre istoria lor, care e în contradictoriu cu ce au auzit până acum. Şi pentru copiii ne-romi e important să audă o altă poveste decât ce aud de obicei în familie sau în media.
Ai primit sprijin din partea oficialităţilor? În ce măsură s-au implicat?
Alina Şerban: Timp de şapte ani, nu am avut sprijin din partea niciunei instituţii culturale care să ţină de romi sau de ne-romi. Ştii cum e, trebuie să-ţi faci un renume întâi în afara ţării, pentru ca oamenii să creadă în tine, e acea expresie „nimeni nu e profet în ţara lui”. Am funcţionat ca artist independent mai toată viaţa mea. Lucru care a fost şi greu şi uşor. Greu pentru că, cum am zis, oamenii nici nu credeau că ce fac eu e artă. A trebuit să-i fac să înţeleagă pe activiştii romi, că şi prin artă putem schimba mentalităţi şi nu doar prin broşuri sau ceva de genul. Şi a trebuit să-i fac şi pe ne-romi să înţeleagă că ce fac eu se numeşte artă şi e la acelaşi nivel cu alte acte artistice, că e de fapt teatru contemporan. Iată că, după şapte ani, s-au mai schimbat diferitele conduceri, şi am primit şi eu sprijin, de la ceva instituţii de stat. În ceea ce priveşte spectacolul „Marea Ruşine”, voi aminti de CNCR care a produs această piesă, lucru care şi pentru ei a fost un pas nou, imaginaţi-vă că nici măcar nu exista o procedură. Deci, ca să se înţeleagă, a trebuit efectiv să o iau de la zero în multe multe situaţii. Eu nu am inventat roata, dar în România eu am fost ahead-of-my-time şi încă sunt, fără să-mi fi dorit asta, sau să fie ăsta un lucru de mândrie. Mulţumesc şi Teatrului Excelsior, care a spus „Da”, după multe „Nu”-uri pe care le-am primit din alte parte. Mulţumesc foarte mult profesorilor din instituţiile de stat care au crezut în mine când alţii au prejudecaţii ca romi nu vor ajunge nicăieri.
Cum anume ar trebui să acţioneze?
Alina Şerban: În general, ar trebui să existe mai multă deschidere faţă de diversitate şi să înţelegem că asta nu ar trebui să se întâmple doar o dată pe an, când este Pride-ul LGBT, când e ziua romilor, asta ar trebui să facă parte din normal.
Vei continua cu filmul?
Alina Şerban: Îmi doresc să continui, atât ca actriţă, cât şi ca regizoare. Doresc foarte tare să spun poveşti. Mă văd şi ca regizoare de cinema. Sper din toată inima să ajung să fac şi asta.
Vorbeşte-ne puţin despre proiectele tale actuale şi viitoare.
Alina Şerban: În prezent, jucăm „Marea Ruşine”. Vom avea o reprezentaţie pe 14 noiembrie la Teatrul Excelsior. Curând o să aibă premiera şi un nou lungmetraj unde am rolul principal, se numeşte „Gipsy Queen” şi este o producţie internaţională pentru care am filmat mult în Germania. Am mai jucat în producţia BBC2 „Doing money”.
Vreau să încep lucrul la o nouă piesă, am scris un scenariu de lungmetraj, şi îmi doresc foarte mult să mă apuc şi de regizat scurtmetraje.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
