Am intrat în învăţământ cu vise mari. Voiam să schimb lumea, să inspir, să cresc oameni.
Azi, după ani buni de predat, după sute de copii care mi-au trecut prin clasă, simt nevoia să spun, cu toată ruşinea şi cu tot curajul pe care îl mai am: Am greşit. Am fost parte dintr-un sistem care i-a trădat pe copii. Şi noi am tăcut mult prea mult.
Am dat note după ureche. Am închis ochii la copiat. Am lăsat un test notat pe bancă fără să-l citesc cu adevărat, pentru că „oricum e băiat bun” sau „mai are nevoie doar de un punct”. Am predat fără vlagă, de multe ori, pentru că ştiam că „cine vrea mai mult, merge la meditaţii”.
Am luat bani la negru. Nu pentru vacanţe exotice – ci ca să pot plăti întreţinerea sau rechizitele propriului copil. Dar tot bani la negru au fost. Şi tot o complicitate cu nedreptatea. Pentru că, odată ce accepţi să fii plătit separat pentru ceea ce, uneori, nu mai livrezi în clasă, intri în cercul vicios. Şi da, recunosc: nu mereu am dat în clasă tot ce puteam. Nu din lene, ci din oboseală, resemnare, supravieţuire. Dar nici copiii nu merită să fie victimele acestor scuze.
Am avut o normă de 18 ore, dar uneori cele 18 ore au fost tot. Prea puţin timp real cu copiii, prea puţină corectură atentă, prea puţină ascultare adevărată. Personalizarea învăţării? Doar în proiectul didactic. În realitate, cei care nu se încadrau în „medie” au fost, adesea, lăsaţi pe dinafară.
Ştiu colegi care umilesc copii. Ştiu ore ale colegilor mei în care nu se învaţă nimic. Şi n-am zis nimic. Am închis uşa clasei şi mi-am văzut de ale mele. Şi când am ieşit pe hol, am vorbit cu cei ca mine. Dar n-am avut curajul să spun public: „Aici nu e în regulă. Aici facem rău.”
Iar când vine vorba despre vocea noastră publică, despre cei care „ne reprezintă” – sindicatele – simt o furie pe care n-o mai pot înăbuşi. Liderii noştri tac când colegii noştri distrug copii. Tac când evaluarea e o farsă. Tac când formările sunt apă chioară, iar inspecţiile, o formalitate. Vorbesc doar când ni se taie câte un privilegiu. Sunt rapizi la calcule şi revendicări, dar surzi când e vorba de onoare, de standarde, de demnitate profesională. Nu poţi cere respect social doar cu pancarte şi greve. Trebuie să-l meriţi. Să-l câştigi. Să-l reconstruieşti din încredere, nu din tabele şi fluturaşi de salariu.
Nu mai vreau să fac parte dintr-o breaslă care se ascunde în tăcere când lucrurile se strică pe dinăuntru. Nu mai vreau să fim doar nişte executanţi resemnaţi cu tăcerea în dinţi şi fişa postului în buzunar. Eu vreau o şcoală curată. Adevărată. În care să fim profesori, nu doar funcţionari. În care să-i iubim pe copii mai mult decât ne apărăm privilegiile. În care să ne vorbim unii altora cu respect, dar şi cu onestitate.
Poate că nu putem schimba sistemul dintr-o dată. Dar putem începe prin a nu ne mai minţi pe noi înşine.
Eu încep de aici. Din această mărturisire.
Poate te recunoşti.
Poate te doare.
Poate ai curajul să o dai mai departe.
Poate ne adunăm mai mulţi. Şi reconstruim.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
