Şcoala nu-i a mea. Nici a ta. E a copiilor noştri şi a oamenilor care muncesc în ea, pentru binele copiilor.
Şcoala, în toate sensurile ei, costă.
Când înţelegem să dăm bani pentru educaţie, înţelegem că punem temelii pentru şcoala prezentului şi, mai ales, a viitorului. Pentru şcoala în care copiii vin cu mai mult drag, pentru şcoala pe care o construim pentru ca, pe termen mediu şi lung, să avem mai puţini copii pierduţi pe drum şi mai mulţi la şcoală. Să reducem abandonul şcolar şi inechitatea din educaţie.
Mobilier nou în aproape toate şcolile din ţară, laboratoare inteligente, ateliere de practică pentru liceele tehnologice, formare profesori, digitalizare, spaţii de cazare, campusuri - dintre acelea la care visăm, cu de toate, inclusiv cu spaţii de recreere. Sunt toate grupate în priorităţi strategice şi termeni ce par mai pretenţioşi decât sunt: construire şi reabilitare de şcoli verzi, reducerea abandonului şcolar şi sprijin pentru elevii din medii defavorizate, digitalizare, formarea profesorilor.
În realitate, e educaţia pe fast-forward, cea mai mare investiţie făcută vreodată în şcoli - în copii şi în profesorii lor.
Adevărul este că PNRR este o gură de aer într-un sistem veşnic subfinanţat
Unde s-a făcut şi unde se face cel mai mult? Acolo unde un director de şcoală a prioritizat condiţiile în care învaţă copiii şi muncesc colegii lui, acolo unde administraţia locală a făcut din şcoală o prioritate. Acolo unde se înţelege pe deplin ce înseamnă că „niciun copil nu este lăsat în urmă”. Într-o Românie împărţită între nevoia de a asigura accesul la educaţie şi aceea de a avea condiţii de pregătire pentru performanţă, o Românie care are nevoie să nu-şi mai lase copiii să depindă, pentru educaţie, de posibilităţile financiare ale familiei.
PNRR, socoteala de acasă, potrivită cu cea „din târg”
Trei exemple:
Microbuze şcolare. Livrate 800, din minimumul de 1.300 estimat. În cel puţin 800 de localităţi din ţară, drumul spre şcoală este deja mai sigur. O Românie în miniatură, ai cărei copii din mediul rural vor putea ajunge la şcoală în siguranţă şi fără să fie nevoiţi să îndure frigul mergând pe jos.
La mine la şcoală, mai întâi a fost laboratorul inteligent. Avându-l, s-au putut crea viziere pentru medici, în pandemie. Între timp, odată cu PNRR, şcoala dispune de încă două laboratoare inteligente. Suntem în zona programării, a experimentelor virtuale şi a simulărilor interactive.
Cealaltă Românie. Într-un sat, un copil se urcă dimineaţa într-un microbuz care-l duce la şcoală. Ajuns la şcoală, este cuprins de magia literelor care se orânduiesc singure pe o tablă inteligentă. Fermecat de simplitatea cu care poate vedea, printr-un click, imagini cu cântăreţul preferat, pe care până acum doar l-a auzit, pe telefonul cuiva mai mare. La prânz primeşte o masă. Este unul dintre copiii care se vor întoarce şi mâine la şcoală. Căci şcoala „frumoasă” nu mai este doar pentru cei de la oraş.
PNRR, motor pentru schimbarea în educaţie?
Spaţiul modelează comportamentul. E ca atunci când mergi într-un loc curat şi nou şi, pentru că-i aşa, parcă ai mai multă grijă de el. Şi de tine. Şi de ceea ce eşti şi devii. De învăţarea ta.
Să investeşti în educaţie e ca şi cum ai arunca un bumerang. Dacă-l arunci în direcţia bună, ceea ce generează se întoarce la tine, multiplicat.
PNRR, bumerang
Pune în mişcare schimbarea, într-un sistem rezistent la schimbare. Sub forma unor bănci noi, în aproape toate sălile de clasă din ţară, a unor dulapuri, care vor uşura ghiozdanele copiilor. Sub forma microbuzelor care duc copiii la şcoală, a atelierelor de practică pentru copiii talentaţi care-şi pot valorifica potenţialul. Sub forma unor şcoli noi, a unor grădiniţe noi. A unor profesori formaţi în pedagogie digitală, de care copiii noştri au nevoie ca de aer.
Să avem răbdare să-i vedem efectele. Şi să ţinem ritmul. Va mai dura, dar educaţia va fi mai bine - odată cu fiecare tablă inteligentă pe care o vom folosi, odată cu „încă un copil” pe care-l aducem la şcoală sau pe care-l facem să revină în clasă.
PNRR pentru educaţie. Mai sunt multe de făcut? Da. Însă tragem aer în piept, dacă vedem şi progresul, deseori acoperit de zgomotul neajunsurilor, şi parcă deja respirăm un pic mai bine. Şi, de ce nu, cu speranţă, căci şi educaţia are nevoie de speranţă!
Larisa Gojnete este profesoară de limba română şi consilier în cadrul Ministerului Educaţiei.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
