Ministerul a anunţat, zilele trecute, că notele nu se mai pot discuta în faţa clasei, ci doar individual, cu fiecare copil. Regula nu e nouă — era deja în lege şi în ROFUIP —, dar e, în sfârşit, spusă limpede: nota e confidenţială, nu trofeu şi nu pedeapsă. Şi totuşi, sute de profesori au izbucnit revoltaţi.
Cum să nu mai poţi ridica în slăvi pe cei „buni” şi să-i faci exemplu pe ceilalţi? Cum să pierzi momentele acelea în care „clasa vede diferenţa între muncă şi lene”? Cum să ratezi spectacolul acela mic, dar savuros, în care mai faci puţin mişto de o exprimare stângace? Cum să nu mai aduni „perle” din caietele copiilor, în numele hazului didactic?
Ne doare, pare-se, nu interdicţia în sine, ci pierderea scenei. Pentru că, la noi, evaluarea n-a fost niciodată despre feedback. A fost despre ierarhie.
Nota nu are sens în afara comparaţiei. Ea trăieşte numai dacă există şi Mihaela, şi Gigel, şi clasamentul mental în care copilul tău trebuie să fie „în primii trei”. Nu contează ce înţelege, ce progresează, ce-şi descoperă în drum. Contează cât e „faţă de ceilalţi”.
În sistemul nostru, nota e o etichetă. E ceva ce pui pe fruntea copilului şi apoi îl plimbi cu ea prin lume: la mesele în familie, unde rudele te întreabă dacă „ai numai de zece, nu?”, pe Facebook, unde o poză cu diploma „de merit” face mai multe like-uri decât o confesiune onestă, şi în şcoală, unde trofeele contează mai mult decât progresul.
Adevărul e că la noi nota nu măsoară învăţarea, ci statutul. E monedă de prestigiu, nu de progres. E o tranzacţie: cât primeşti pentru cât „investeşti”. Numai că investiţia nu e, de cele mai multe ori, în învăţare, ci în relaţii, influenţă sau presiune. Nota e trocul perfect între un sistem care mimează exigenţa şi o societate care cere confirmări rapide.
De aceea ne şi doare regula asta: ne taie din ritualul public al comparaţiei. Ne ia prilejul de a ne simţi mai buni decât ceilalţi. Pentru că, fără „ceilalţi”, nota nu mai e deloc strălucitoare. Fără martori, dispare farmecul pedepsei şi gloria premiului.
E greu de dus ideea că evaluarea ar trebui să fie doar o conversaţie — discretă, individuală, orientată spre creştere. Că rolul ei nu e să stabilească „cine e deştept”, ci „ce ştie fiecare şi ce poate face mai departe”. E greu, pentru că n-am fost crescuţi aşa. Am fost crescuţi în competiţia eternă pentru primul loc din catalog.
De fapt, tot sistemul nostru de valori s-a clădit pe logica notei — nu pe învăţare, ci pe diferenţă, nu pe ce rămâne, ci pe marcă, etichetă. Nu pe creştere, ci pe victorie. Nu pe sens, ci pe comparaţie. Şi aşa am ajuns să facem educaţie prin ruşine şi admiraţie selectivă, în loc s-o facem prin încurajare şi colaborare. Să producem copii care nu se mai uită în interior, ci peste umăr. Care nu-şi doresc să înţeleagă, ci să învingă.
Adevărul e simplu: nota ar trebui să fie doar un punct de plecare, o oglindă a unui moment. „Aici eşti acum. Hai să vedem cum te ajut să mergi mai departe.” Nu ruşine, nu spectacol, nu monedă. Doar un instrument de creştere, într-o echipă mică — profesor, elev, părinte.
Dacă ideea asta pare o revoluţie, înseamnă că mai avem mult de înţeles, în cancelarii, din ce e de fapt educaţia.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
