Anul acesta se împlinesc 14 ani de la adoptarea Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, o lege ce promitea reforme esenţiale în sistemul de învăţământ românesc. Din păcate, parcursul său a fost marcat de două momente cruciale de inflexiune, ambele sub semnul deciziilor politice, transformând o potenţială reformă într-un şir de eşecuri şi amânări.
Primul moment critic a fost în 2012, când revenirea PSD la guvernare a adus modificări rapide şi substanţiale, eliminând elementele care ar fi putut aduce schimbări reale şi rapide. Ulterior, în 2016, deşi un guvern tehnocrat se afla la conducere, s-a pus definitiv cruce conceptului iniţial al legii, care prevedea un gimnaziu de cinci ani şi un liceu de trei ani, în afara rutei de învăţământ obligatoriu. Această decizie a fost, în opinia mea, cea mai costisitoare din educaţia românească a ultimilor 35 de ani. Interesul politic de atunci pare să fi fost îndreptat mai mult spre chestiuni de imagine, precum retragerea titlului de doctor al lui Victor Ponta, decât spre implementarea unei legi fundamentale pentru viitorul copiilor noştri.
Din 2019, Ministerul Educaţiei nu a mai fost sub controlul direct al PSD, însă influenţa politicului a rămas la fel de puternică. Partidele, în special PSD, par să dorească ministerele unde pot capitaliza imagine şi unde pot gestiona bugete mari prin contracte, mai degrabă decât prin investiţii în servicii publice, adică în oameni.
Anul 2019 a fost şi anul în care Ecaterina Andronescu a fost demisă din funcţia de ministru al Educaţiei, în direct, la televizor, decizie anunţată de Viorica Dăncilă. Motivele reale şi contextul acelei demiteri rămân încă neelucidate, dar o parte din „justificarea" deciziei a fost legată de propunerile sale de reformă, inclusiv cea privind ciclul primar de şase ani – o modificare de proces care ar fi generat investiţii mai eficiente în educaţie. Mai mult, Andronescu era cunoscută pentru vizitele inopinate în şcoli, unde descoperea „clasele fantomă” – o realitate dureroasă a sistemului.
Un şir de amânări şi decizii contraproductive
După alegerile din 2019 şi o lungă perioadă de interimat la minister, preşedintele Iohannis a căpătat o exclusivitate asupra numirilor din educaţie şi putere de veto asupra deciziilor miniştrilor. Partidele au intrat în logică electorală, axată pe alegerile din 2020 şi 2024, iar consecinţele pentru educaţie au fost dezastruoase:
- Iarna 2019: fără atenţia publicului, se renunţă definitiv la sistemul de Evaluare Naţională cu mai multe discipline şi la conceptul de portofoliu al elevului.
- 2019-2020: apar ştiri despre reforma liceului, care sunt din nou blocate.
- 2020: pandemia şi alegerile devin pretext pentru a NU implementa reforme, sub pretextul că ar fi "riscant" – în timp ce Franţa, spre exemplu, îşi menţinea reforma Bacalaureatului adoptată în 2019.
- Ianuarie 2021: Planurile-cadru sunt blocate, deşi leadershipul ministerului era convins că le poate publica în februarie.
- 2022: Nimic nu se mai face, sub pretextul că „vine legea nouă". Proiectul legii aduce confirmarea abandonării scenariului 2, mai reformist, din documentul ieşit din consultări, menţinând un statut-quo, similar cu propunerea din Legea 1/2011.
- 2023: Dezbatem o „lege nouă" lipsită de reforme substanţiale, „pentru că vin alegerile", urmată de coşmarul din 2024, cu apariţia Metodologiilor subsecvente legii noi.
- Ianuarie 2025: O parte din puţinele decizii care ar fi trebuit implementate sunt prorogate, amânate, suspendate.
Un singur proiect a mai rămas pe masă: cel al planurilor-cadru pentru liceu. Acestea sunt puse în consultare, iar actualul ministru pare bătăios, considerându-le o platformă importantă. Există o cutumă conform căreia miniştrii din „superior" iau decizii bune pentru preuniversitar şi invers. Această cutumă pare să fi murit în jurul anului 2020, de când influenţa preşedintelui a contat mai mult.
Aşadar, actualul ministru pare să fi pus motorul în punctul „N", aşteptând unda verde de la preşedinte, prim-ministru, sau oricine altcineva, pentru a confirma că direcţia este „frumoasă, deşteaptă şi îndreptăţită". Dar dă înapoi. A trecut deja o lună de la momentul în care ar fi trebuit să publice propunerile de planuri-cadru, împreună cu o filosofie diferită pentru ceea ce se întâmplă în liceele din România. O şansă de a lăsa o moştenire pozitivă se risipeşte.
O realitate tristă şi o speranţă pricăjită
„Suntem tineri, doamnă, nu e timp de amprente în lume, de planificat viitorul, trăim, că aşa învăţăm anii aceştia, în „aici şi acum”." Aceasta pare să fie realitatea decidenţilor noştri, afectaţi de lipsa de viziune şi de acţiune.
Nu am nicio speranţă. Am ajuns să-mi încurajez prietenii să caute soluţii alternative pentru educaţia copiilor. Elevii de liceu, în medie, cumulând ruralul cu urbanul, teoreticul cu profesionalul, petrec probabil doar jumătate din timpul alocat în sala de clasă, cu profesori. Această medie este influenţată de existenţa "claselor fantomă" – o problemă persistentă. Nu putem reforma măcar liceul la seral şi fără frecvenţă, în loc să îl organizăm cu aceeaşi mentalitate ca acum 50 de ani, când oamenii mergeau la fabrici dimineaţa şi la seral seara?
Sistemul de educaţie este o sită cu găuri largi, prin care se pierd copii, bani şi profesori. Viitoarele planuri-cadru, în loc să rezolve, par să lărgească aceste găuri existente.
Unii vor citi cele de mai sus şi vor găsi inspiraţie pentru a-şi construi propriul narativ, justificând acţiunea sau inacţiunea din zilele următoare. Vor spune, de exemplu, că cei din minister nu au dorit mai multă flexibilitate şi că implementarea depinde de ei. Dar ce implementare? În cele două luni din anul şcolar în care nu sunt ocupaţi cu olimpiade, concursuri, concedii şi meditaţii?
Nu există niciun standard real, fie el de predare, de învăţare sau de evaluare. Astfel, nu văd de ce nu s-ar aplica principiul Pareto şi în acest sistem: nu luăm măsuri pentru 100% din sistem, pentru că acesta "funcţionează" cu cei 20% de profesori şi elevi performanţi. Sau poate 26%, procentul absolvenţilor de facultate, deşi şi acolo probabil ar fi un 20% cu adevărat onest. În vreme ce restul de 80% se lamentează în 2025 că e imposibil să treacă în sistem dual din 2030.
Nu am nicio speranţă. Totuşi, caut în fiecare zi, pregătită să găsesc şi să îmbrăţişez bucuria unor alegeri care sunt cu adevărat pentru sistem. Cred că politicienii sunt suficient de nepregătiţi pentru a înţelege deciziile care trebuie luate în educaţie, dar sunt extrem de pregătiţi să găsească scuze şi să le considere realitate pentru că sunt ameninţaţi cu greva.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
