În contextul dezbaterii despre noua programă şcolară pentru clasa a IX-a, Gabi Bartic îi povesteşte fiului ei despre literatura veche.
Dragă Filip, să ne înţelegem: înainte de Creangă, copilăria NU exista în literatură. Existau feciori de împărat. Existau copii cuminţi, aleşi, morali, perfecţi. Existau personaje tinere care existau doar ca să îi înveţe ceva pe adulţi. Sau să înveţe ceva de la adulţi.
Dar copilărie adevărată? Cu joacă, cu pozne, cu ruşine, cu frică, cu libertate, cu chiote, cu minciunele, cu prieteni, cu vină şi cu iertare? Nimic. Literatura română era prea ocupată să fie serioasă ca să observe un băiat care fuge la scăldat.
Apoi apare Ion Creangă şi, fără să facă teorie literară, spune: „Copiii sunt oameni. Şi oamenii sunt poveste.” Din clipa aceea, copilăria devine literatură română mare.
Cine a fost Creangă, pe bune
Nu bărbosul din poze. Nu preotul răspopit. Nu icoana de manual. Ci un povestitor înnăscut, un observator genial al lumii simple, un om cu umor natural, bun, un învăţător care înţelegea copiii, un adult care şi-a păstrat copilăria întreagă.
Dacă ar fi fost profesor azi, Filip, ţie ţi-ar fi plăcut enorm de el. Nu pentru că era „bun”. Ci pentru că era adevărat.
„Amintiri din copilărie” — primul roman al copilăriei româneşti
Da, roman. Chiar dacă nu i se spune aşa.
Creangă scrie despre copilărie ca despre un univers complet, coerent, afectiv, comic, tulburător, crud uneori, luminat alteori, real întotdeauna.
Aici vezi: satul, uliţa, scăldatul interzis, pedeapsa, fuga, prieteniile, primele frici, primele responsabilităţi, primele ruşini, prima libertate. Şi totul fără morală, fără predică, fără încruntare.
Două scene pe care le recunoşti şi tu, chiar dacă sunt scrise acum 150 de ani, sunt
- Fuga la scăldat: Mama zice „Să nu te duci, Nică!” Nică se duce. Şi tu te-ai fi dus.
Asta e copilăria: dorinţă → frică → încercare → pedeapsă → iar dorinţă. (trial and error îi zicem noi azi) - Pupăza din tei: Nu e o lecţie de morală. E o lecţie despre naturaleţea greşelii. Nică face târg prost, se sperie, minte, fuge, se întoarce, plăteşte. Exact ordinea în care fac toţi copiii lumii.
De ce îi spunem lui Creangă „Mark Twain al nostru”
Scriu în locuri diferite (Mississippi şi Ozana) dar văd acelaşi lucru: copilul este o fiinţă întreagă acum şi aici, nu un viitor adult în miniatură.
Twain scrie cu ironie critică. Creangă scrie cu duioşie.
Twain are aventuri în canoe. Creangă are scăldat în pârâu.
Twain are America. Creangă are Humuleştii.
Dar amândoi au ceva rar: adevărul copilăriei.
Ce limbaj minunat poate avea o cultură!
Filip, vei întâlni în Creangă cuvinte care nu mai trăiesc azi în limba ta. Şi toate acestea sunt reale, din Amintiri:
- mânzoc („mânzoc tare zburdalnic”)
- cogeamitea găliganul („cogeamitea găliganul de băiat”)
- moşmoană („i-am astupat hornul cu moşmoană”)
- târlă, tăpşan, heleşteu
- şturlubatic („copil şturlubatic şi neastâmpărat”)
- a se chiti („chitindu-mi să scap…”)
- a se scărmăna („mă scărmănam de draci…”)
- a se zbengui, a se hârjoni
- hăt („sări hăt dincolo de şură”)
Ia un dicţionar şi fă un scurt exerciţiu de traducere. E normal să nu le ştii. Nu eşti tu problema. E doar limba care s-a schimbat.
Limba nu trebuie să fie un zid între tine şi Creangă
Dacă citeşti o carte cu dicţionarul sub cot, oboseşti. Şi pierzi pofta de citit. De aceea, Filip, eu aş vrea să existe o versiune a „Amintirilor” discret adaptată, nu modernizată brutal, nu vulgarizată, ci doar făcută inteligibilă pentru copiii de azi.
Exact cum englezii fac cu Shakespeare: No Fear Shakespeare — originalul într-o parte, limba actuală în cealaltă. Nu pentru că Shakespeare ar fi „greşit”. Ci pentru că engleza lui e din 1600.
Creangă scrie limba Moldovei anilor 1870, dintr-un sat. E normal să nu fie limba ta.
Exemplu mic, să vezi că nu stricăm nimic:
Original: „M-am mâhnit eu oleacă, dar ce era să fac?”
Accesibil: „M-am supărat puţin, dar ce era să fac?”
Original: „Şi m-am strecurat tiptil-tiptil pe lângă şură…”
Accesibil: „Şi m-am strecurat încet-încet pe lângă şură…”
Nu trădăm. Primim oamenii în casă.
Şi totuşi… ce făcea Europa în vremea lui Creangă?
Cam între 1870 şi 1888, când Creangă scrie Amintirile, lumea literară arăta aşa:
Franţa: Flaubert publicase „Educaţia sentimentală”. Zola începea romanele naturaliste. Romanul devenea serios, psihologic, greu.
Rusia: Tolstoi termina „Război şi pace”. Dostoievski publica „Fraţii Karamazov.” Literatura era un munte al moralităţii şi dramei.
Anglia: Dickens scrisese deja „Oliver Twist” şi „David Copperfield”. Copiii englezi trăiau în fabrici, nu în natură.
America: Mark Twain publica „Tom Sawyer”. Singura literatură comparabilă cu Creangă ca ton, dar mai ironică, mai politică, mai socială.
Pictura: Impresioniştii descopereau lumina.
Muzica: Verdi compunea Aida, Brahms şi Ceaikovski scriau simfonii.
Şi în toată desfăşurarea asta de lume gravă şi monumentală, apare Creangă şi spune: „Hai să scriu despre un băiat care fuge la scăldat şi minte că n-a fugit.” Şi iese genial. Pentru că nimeni, nimeni în Europa nu făcea asta atât de sincer, atât de cald, atât de viu.
Morala episodului
Creangă nu e clasic pentru că a scris „frumos”. Nici pentru că a scris „corect”. Nici pentru că e „important”. E clasic pentru că e adevărat. Şi adevărul copilăriei nu îmbătrâneşte niciodată.
Exerciţiul haios al zilei (în stil Creangă + Mark Twain)
Scrie o mini-amintire (6–8 rânduri) în care povesteşti o boacănă:
- cu o minciună mică,
- cu o teamă mică,
- cu o pedeapsă mică,
- cu un umor cât poţi tu de natural.
Include un singur regionalism: „oleacă”, „hăţ”, „zbenguiam”, „cogeamitea găliganul”.
Exemplu (necopiabil):
„Apoi să nu crezi, mămucă, că eu am vrut să cad cu tot cu gardul.
Doar m-am urcat oleacă să văd dacă vine autobuzul.
Şi s-a rupt scândura.
Şi m-am dus hăţ în tufiş.
Şi când m-ai găsit, am zis că testam rezistenţa materialelor.
Şi nu ţi-o plăcut, că m-ai pus să adun frunzele din toată curtea.”
Dacă râzi, eşti deja pe drumul lui Nică.
-
Gabi Bartic este CEO Brio, absolventă de ştiinţe socio-umane, cu o vastă experienţă în Comunicare, Media şi Advertising. În ultimii 7 ani s-a dedicat educaţiei, lucrând alături de profesorul Dragoş Iliescu, la prima platformă de evaluare educaţională standardizată. Gabi Bartic crede cu tărie în necesitatea unei abordări transformaţionale şi responsabile în educaţie, care să permită fiecărui elev să devină cea mai bună versiune a sa.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
