Noul album "Mândrie şi Beton. După 10 ani" a ieşit din tipar şi poate fi comandat online pe site-ul Centrului de Fotografie Documentară (CdFD). După 10 ani de teren, fotograful Petruţ Călinescu tipăreşte din nou pe hârtie rezultatele documentării unei noi etape din evoluţia schimbărilor pe care migraţia le-a provocat în satele din nordul ţării, în special Maramureş şi Ţara Oaşului.
Precedat de un webdocumentar în 10 capitole, noul albumul bilingv (română-engleză), cu texte semnate de Ioana Călinescu, are 224 pagini color tipărite în condiţii premium şi un design semnat de Alice Stoicescu.
Prin adăugarea unei noi decade de documentare, proiectul "Mândrie şi Beton (2010-2023)" realizează cea mai lungă documentare vizuală a unui fenomen social din România de până acum.
"Mândrie şi Beton" este un proiect jurnalistic independent, în care autorii intenţionează să documenteze pe viaţă, din zece în zece ani, felul în care se transformă satul tradiţional românesc în urma plecării oamenilor la muncă în străinătate.
Pe lângă documentarea vizuală a tranziţiei prin care casele migranţilor au ajuns treptat să domine peisajul rural astăzi, "Mândrie şi Beton" este şi o poveste despre speranţele, ambiţiile şi suferinţele unei comunităţi întregi din nordul ţării, care trăieşte la Paris (şi nu numai) de mai bine de 25 ani. Aceşti oameni au sacrificat mulţi ani confortul vieţii occidentale în numele tradiţiei unei competiţii sociale, care îi obligă să-şi construiască în satele de-acasă o viaţă de lux, pe care, însă, cel mai probabil, nu o vor trăi prea curând.
În luna august şi de sărbători oşenii se întorc ritualic acasă şi satele devin o scenă deschisă a acestei competiţii. Cu mândrie aruncă, fără să se uite la bani, mii de euro câştigaţi din greu în tot timpul anului, pe nunţi, maşini de lux şi haine scumpe. Într-o singură generaţie au demonstrat că pot transforma satele din care au plecat în adevărate redute de beton, ca dovadă a succesului pe care îl au afară.
“Într-un context în care, fie din motive comerciale, fie politice, se promovează imaginea unui sat idilic, cu case din bârne de lemn fără niciun cui şi femei care spală rufe la râu, considerăm că proiectul nostru face un serviciu istoriei recente a României, informând şi documentând un fenomen unic şi ireversibil”, spune Petruţ Călinescu.
“E la îndemână să ironizezi când nu cunoşti straturile, resorturile, originile acestor experienţe crude de viaţă. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Felul acesta de a trece prin lume nu e mai puţin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut şi alte colţuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au şi regenerat cu o forţă extraordinară şi şi-au recăpătat continuu vitalitatea.” (Ioana Călinescu)
Întoarcerea, după zece ani, în mijlocul oşenilor veniţi acasă în luna august a fost copleşitoare. Am recunoscut cu emoţie vânzoleala şi tensiunea verii în Oaş. Deşi a trecut o pandemie şi a izbucnit un război chiar la graniţa de nord a ţării, uliţele betonate de oameni pe banii lor se blochează în “buşoane” (blocaj în trafic în franceza oşenească) de maşini cu numere străine la fel ca în urmă cu un deceniu.
Casele albastre bătrâneşti din lemn, devenite magazii de materiale de construcţii pentru noile vile de beton, au dispărut pe măsură ce s-au terminat şantierele, pe uliţe gonesc în continuare maşini decapotabile, pe costumele populare a crescut numărul de cristale Swarovski, la gât miresele oşence au început să poarte globuri de Crăciun, au apărut cizme tradiţionale în culori aprinse, pălinca nu se mai bea din sticle în formă de Tour Eiffel şi nu mai vezi deloc căpiţe de fân făcute de mână, ci doar baloţi cilindrici, scuipaţi pe câmp de utilaje agricole moderne.
Între prima generaţie, care a luptat din greu să-şi facă un rost în Franta, şi copiii şi nepoţii lor, care vorbesc fluent limbi străine şi sunt perfect integraţi în societatea franceză, se cască o prăpastie tot mai mare. Cei dintâi visează să se întoarcă într-o zi acasă, iar generaţiile următoare să rupă “blestemul betonului” care îi obligă, conform tradiţiei, să-şi bage banii câştigaţi din greu în case cu mult etaje în satele natale.
Casele mari ţin departe de a-şi împlini visele ambele generaţii de emigranţi născute în România. Cei ce visează să se întoarcă acasă sunt obligaţi să muncească departe de casele lor pentru a le putea întreţine, şi cei ce visează să-şi facă o viaţă la Paris, sunt obligaţi să-şi bage banii câştigaţi în finalizarea lor. Iar asta, în mult cazuri, poate dura o viaţă. Cel puţin aşa părea acum zece ani. Timpul şi ambiţia acestei comunităţi a demonstrat că o viaţă poate acomoda mai multe vieţi. Ce am descoperit după 10 ani, este că viaţa „afară” s-a aşezat. Oşenii şi-au cumpărat case pe pământ la Paris, le-au spart, le-au renovat şi au umplut grădinile de flori.
Petruţ Călinescu este un fotograf independent, cofondator al Centrului de Fotografie Documentară. A lucrat pentru principalele cotidiene din România ca fotograf, iar astăzi este reprezentat de agenţia londoneză Panos Pictures. Printre proiectele sale documentare pe termen lung se numără: "Mândrie şi Beton", "The Black Sea", "La Garaje", "Periferia B".
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
