Europa fabrică persoane excluse, excluşi din punct de vedere economic, cultural, persoane excluse de societate în general, declară scriitorul şi filosoful Eric-Emmanuel Schmitt, într-un interviu acordat pentru News.ro. Prezent la Bucureşti, la invitaţia editurii Humanitas, autorul mărturiseşte că nu şi-ar imagina viaţa de om, filosof şi cetăţean fără jurnalişti, fără marile anchete pe care le citeşte zilnic. Romanul său „Omul care vedea dincolo de chipuri”, tradus în limba română de Liliana Donose Samuelsson, este o anchetă romanescă despre sursa violenţei în societăţile de azi şi rolul religiei şi al celor trei „bestsellere” ale lui Dumnezeu în acest sens.
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960, la Lyon. În 1983 a absolvit cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu a obţinit titlul de doctor în filozofie. A debutat în 1991 cu o piesă de teatru, "Noaptea de la Valognes". I-a urmat "Vizitatorul", care îi va aduce consacrarea şi pentru care a fost distins cu trei premii Molière, "Variaţiuni enigmatice", "Libertinul", etc. În 1994 i-a apărut primul roman, "Secta Egoiştilor", dar a scris în continuare piese de teatru care au făcut săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 a fost recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător s-au bucurat şi romanele sale "Evanghelia după Pilat" (2000), "Adolf H. Două vieţi" (2001), "Pe când eram o operă de artă" (2002), precum şi eseul "Viaţa mea cu Mozart" (2005).
Volumele care alcătuiesc "Ciclul invizibilului" - Milarepa (1997), "Domnul Ibrahim şi florile din Coran" (2001), "Oscar şi Tanti Roz" (2002), "Copilul lui Noe" (2004), "Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa" (2009) şi "Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată" (2012) - s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţari.
Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, "Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri" (2006), "Visătoarea din Ostende" (2007), "Concert în memoria unui înger" (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, "Cei doi domni din Bruxelles" (2012) şi "La vengeance du pardon" (2017). În 2008, a publicat romanul "Ulysse from Bagdad", în 2011 - "Femeia în faţa oglinzii", în 2013 - "Papagalii din Piaţa Arezzo", în 2014 - dipticul "Elixirul dragostei" şi "Otrava iubirii", în 2015 - "Noaptea de foc", iar în 2016 - "Omul care vedea dincolo de chipuri". Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii şi distincţii literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
În seria de autor "Eric-Emmanuel Schmitt“, coordonată de Denisa Comănescu la editura Humanitas Fiction, au apărut: "Milarepa", "Domnul Ibrahim şi florile din Coran", "Oscar şi Tanti Roz", "Copilul lui Noe", "Viaţa mea cu Mozart", "Secta Egoiştilor", "Evanghelia după Pilat", "Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri", "Visătoarea din Ostende", "Pe când eram o operă de artă", "Concert în memoria unui înger", "Cei doi domni din Bruxelles", "Elixirul dragostei", "Otrava iubirii", "Femeia în faţa oglinzii", "Noaptea de foc", "Adolf H. Două vieţi" şi "Omul care vedea dincolo de chipuri".
Redăm integral interviul acordat pentru News.ro
Reporter: Cum vi s-a părut spectacolul de aseară (25 octombrie, n.r), premiera „Copilul lui Noe”, adaptare după romanul dumnevoastră, de Chris Simion-Mercurian, jucat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru la Teatrul Metropolis?
Eric-Emmanuel Schmitt: A fost într-adevăr o premieră în România, dar a fost şi pentru mine o primă dată, pentru că nu am văzut niciodată „Copilul lui Noe” pe scenă, la teatru. Spectacolul a fost montat în mai multe ţări, dar niciodată nu am fost să văd spectacolul în sine. Am fost foarte emoţionat, pentru că mi-am regăsit acolo personajele în carne şi oase pe scenă şi am găsit actori extrordinari de puternici.
Aţi fost surprins?
E.E.S: Da. Pentru că în Franţa un actor adult nu ar fi îndrăznit să fi jucat rolul unui copil. Şi de aceea nu a existat o versiune teatrală a „Copilului lui Noe”. Aici v-aţi luat libertatea de a pune în scenă piesa cu doi actori adulţi, care joacă roluri de copii şi sunt extraordinari. Iar actorul care îl joacă pe Joseph, Marius Manole, este de o mie de ori mai bun decât toţi copiii care l-ar fi putut juca. Are atâtea niveluri de emoţie pe care un copil nu ar putea să le atingă într-o piesă de teatru. Deci, am fost surprins, dar ce surpriză bună!
„Omul care vedea dincolo de chipuri” este cea mai recentă carte a dumneavoastră, lansată recent la editura Humanitas Fiction, în seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt”. Cărţile dumnevoastră sunt printre cele mai citite din lume. Cum v-aţi defini? Francez, belgian sau un om al lumii? Sunteţi tot atâtea naţionalităţi câte traduceri au cărţile scrise de dumneavoastră?
E.E.S: Mă definesc drept franco-belgian, pentru că am petrecut jumătate din viaţă în Franţa şi jumătate în Belgia. Simt că am într-adevăr cele două identităţi.
Este una mai puternică decât cealaltă?
E.E.S.: Depinde de meciul de fotbal (râde, n.r). Patria mea adevărată este limba, deci limba franceză. Limba mea este partenera mea de 58 de ani şi este o parteneră pasionantă pentru că ştie să-mi reziste şi este o parteneră de viaţă pe care o descopăr în fiecare şi cu care uneori împărtăşesc clipe de dragoste profunde. Dar sunt totuşi foarte modest: ştiu că ea poate să trăiască fără mine, dar eu fără ea nu.
Cum s-a născut „Omul care vedea dincolo de chipuri”? Este o odă pe care i-o aduceţi Omului, jurnalismului? Ce este?
E.E.S.: Este, într-adevăr o anchetă romanescă, făcută de un jurnalist. Este, într-adevăr, povestea unui tânăr jurnalist, Augustin, care are ca subiect violenţa. Cum el asistă la un atentat cu multe victime, este şocat, dar nu vrea să rămână în şoc, vrea să depăşească şocul şi să înţeleagă, dar, practic, face o anchetă în care vrea să afle care este originea răului şi care este raportul dintre violenţă şi sacru. Pentru a face acest lucru, merge pe trei piste: întâi analizează violenţa umană, apoi vrea să afle dacă această violenţă îşi are originea în religie şi apoi îl anchetează pe Dumnezeu.
În acest roman sunteţi şi personaj. Este ceva din personajul Eric-Emmanuel Schmitt care aţi vrea să se regăsească în scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt şi invers?
E.E.S.: Să reamintesc că este personajul secundar al cărţii. L-am făcut cu adevărat după original (râde, n.r.). Este pentru prima dată în carieră când am avut pană de imaginaţie cu acest personaj. Şi singura mea grijă a fost să spun lucruri juste despre Eric-Emmanuel Schmitt, dat fiind că toţi ceilalţi spun numai lucruri false.
Şi aţi vrut să aveţi un dialog cu Dumnezeu.
E.E.S.: Da. Este inima cărţii.
V-a reuşit?
E.E.S.: Pot să spun că pe mine m-a învăţat multe. Cred că originalitatea acestui dialog este că l-am intervievat pe Dumnezeu ca pe un scriitor. Cred că este, de altfel, interviul pe care şi dumenavoastră aţi dori să-l faceţi. L-am făcut într-o modalitate amuzantă, dar care este totodată şi profund şi l-am descris pe Dumenezeu ca pe un autor de bestsellere, dar care este trist. Pentru că, în fond, nu a vrut să scrie decât o carte, „Vechiul Testament”. Dar oamenii nu au vrut să înţeleagă, aşa că a scris o a doua: „Noul Testament”. Şi a scris-o şi pe a treia, „Coranul”. Tot nu a fost înţeles. În final, nu a mai vrut să o scrie şi pe a patra carte pentru că a fost prea dezamăgit de oameni. Imaginaţi-vă că cititorii fiecărei cărţi se bat între ei. Este o situaţie incredibilă pentru un scriitor. El a scris cărţi pentru a crea legături, în schimb nu a făcut decât să-i separe pe oameni.
Vă menţineţi afirmaţia lui Augustin din carte: "oamenii se folosesc de Dumnezeu pentru acţiunile lor"?
E.E.S.: Da. Pentru mine, nu există cărţi, ci există lecturi. Un om care vrea să se înalţe, va găsi în cele trei cărţi ale lui Dumnezeu motive să se înalţe. Un om care doreşte să îşi cultive dorinţele cele mai joase, violenţa sa, va găsi în cele trei cărţi ale lui Dumnezeu de ce să se justifice. Aceste cărţi sunt atât de paradoxale, contradictorii, încât lectura poate face din carte una de pace sau de război. Mulţi oameni cred că, atunci când citesc cărţile sacre, nu trebuie să mai gândească, dar, de fapt, tocmai prin cărţile sacre ar trebui să înceapă să gândească, pentru că trebuie să facă un exerciţiu de lectură critică. Cultura religioasă nu înseamnă obedienţă, învăţare, ci trebuie să fie o cultură critică, să ducă la reflcţie, la inteligenţă, pentru că de fapt credinţa în sine necesită inteligenţă şi reflecţie.
În acest roman apar şi români, în calitate de oameni fără adăpost, care îl jefuiesc pe Augustin. De ce aţi ales români?
E.E.S.: Prin faptul că am arătat români într-un adăpost, n-am vrut să vorbesc despre România, ci despre Belgia. Pentru că, în ciuda aspectelor fantastice ale cărţii, tot ce descriu este foarte realist. Pentru că este în regiunea unde am casa de ţară şi am fost în adăposturi, le-am vizitat. De altfel, aici (în România, n.r) mi-am dat seama că în roman era o familie de români. Este ca şi cum cuvântul „român” ar avea dublu sens: în limba franceză, în limba populară, ar însemna străinul care s-a instalat fără a avea dreptul să se instaleze într-un anumit loc şi, pe de altă parte, când vorbim de România şi de poporul român, vorbim de o cultură care ne-a furnizat unii dintre cei mai buni scriitori francezi: Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Termenul „român” este complet dublu în limbajul popular, pe care mulţi îl asociază cu „ţigan” şi, pe de altă parte, cel cultivat, sofisticat, metafizic şi plin de umor. De exemplu, eu sunt foarte sensibil la umorul românesc, pe care l-am identificat drept un tip de umor specific.
Trăim în epoca asasinatelor la adresa jurnaliştilor, când oamenii de presă sunt hărţuiţi, ucişi în toată lumea, care mai e rostul jurnalismului? Mai poate el salva lumea?
E.E.S.: Mai mult ca niciodată. Faptul că jurnaliştii sunt atacaţi, asasinaţi, otrăviţi, persecutaţi, închişi dovedeşte forţa jurnalismului. Nu pot să-mi concep viaţa ca om, cetăţean, ca filosof fără jurnalişti. Citesc foarte multe ziare, reportaje de amploare pentru a cunoaşte lumea. Cred că există două uşi de acces către lume: cea a jurnalismului, a anchetei realiste şi inteligente despre lume şi, pe de altă parte, cea a imaginaţiei. Dar aceasta este calea mea personală de acces (râde, n.r).
Cum Belgia şi Franţa au fost lovite de atentate cumplite, ar trebui să ne obişnuim în prezent cu aceste atentate?
E.E.S.: Belgia sau Franţa nu trăiesc într-o stare de război permanentă, nu există obişnuinţă în acest sens. În ziua în care au avut loc atentatele din Belgia (martie 2016, n.r), la aeroport şi la metrou, familia mea se afla la aeroport. Şi am petrecut două ore fără să ştiu dacă ei erau în viaţă. M-am tot uitat la televizor şi am trăit această angoasă. Ulterior, am aflat că erau bine, dar cu 20 de minute înainte de explozia de la aeroport ei au trecut pe la ghişeul unde a fost explozia. Am scris practic această carte şi ca să depăşesc traumatismul provocat de acest atentat. În Belgia, pot să spun că supravieţuitorii atentatelor nu au vorbit despre ei ca despre nişte victime, ci au spus că au fost norocoşi, chiar dacă au rămas fără un braţ, un picior, acesta a fost discursul lor. Supravieţuitorii belgieni au avut această rezilienţă. În Franţa, discursul este altul. Supravieţuitorii s-au descris drept victime şi poate din acest punct de vedere pot să spun că sunt mai mult belgian decât francez din punct de vedere al mentalităţii.
Credeţi că noi, europenii, greşim cu ceva? Cu ce deranjăm?
E.E.S.: Ceea ce este evident este că Europa îi furnizează Daesh-ului terorişti. De altfel, vorbesc despre asta şi în carte. Europa fabrică persoane excluse. Excluşi din punct de vedere economic, din punct de vedere cultural, persoane excluse de societate în general. Oamenii care se simt umiliţi, respinşi vor căuta să ajungă într-o poziţie dominantă. Aşa că noi trebuie să facem o muncă de integrare constantă. Este cert. Dacă mergem în periferiile Parisului sau ale Bruxelles-ului întâlnim tineri care sunt născuţi în Franţa sau în Belgia, dar care în imaginarul lor consideră că sunt algerieni, marocani, ei se simt algerieni sau marocani şi o să vedem deodată că aceşti tineri sunt fără cultură religioasă, inventează o credinţă care nu are nicio legătură cu textele religioase. Europa fabrică, de fapt, aceste vieţi care sunt lipsite de realitate şi care trăiesc într-un imaginar întemeiat pe violenţă, pe opoziţie. Lupta Europei pentru pace, împotriva teroriştilor, nu trebuie să se facă prin soldaţi trimişi acolo şi arme, ar trebui să înseamne educaţie şi integrare în societate. Da, Europa este parţial vinovată de acest lucru şi trebuie să facă un efort de luciditate. Europa reprezintă o mică parte a problemei, dar tot Europa poate să găsească soluţia.
Ce v-ar plăcea să se spună despre această carte şi nu s-a spus încă?
E.E.S.: Nu ştiu. Eu scriu cărţile. Mi-ar plăcea să fie un roman care să îi determine pe cititori să citească un alt mare romancier, Dumnezeu.
Fiind un împătimit de muzică, dacă aţi realiza un film după această carte, care ar fi coloana sonoră a ecranizării?
E.E.S.: Pentru a descrie lumea reală şi viaţa dificilă a lui Augustin, care a trăit în adăposturi, care este înfometat, aş alege genul heavy-metal, dar cu o notă de Bach, pentru că Augustin, chiar dacă are această viaţă grea, este o persoană senină, deschisă, liniştită, aşa că aş face un amestec de heavy-metal şi Bach. De altfel, l-aş cita pe compatriotul dumnevoastră Emil Cioran, care a spus că „Bach a făcut mult pentru cauza lui Dumnezeu!”.
La întâlnirea cu cititorii români de la Bucureşti aţi spus că există în Franţa critici care vă urăsc de mult timp. Ce vă reproşează?
E.E.S.: Întâi de toate, este normal. Nu există scriitori fără duşmani. Dacă nu suntem criticaţi, înseamnă că nu existăm. Încă de la debutul meu, au existat doi critici care mă detestă într-o manieră la fel de fidelă, ca şi pasionantă. Cred că dacă mă dispreţuiesc este pentru că îmi sunt foarte apropiaţi şi că temele despre care vorbesc ar dori şi ei să vorbească. Ei nu ar scrie cărţile ca mine. Eu le scriu, ei nu (râde, n.r). Cred că despre asta e vorba. Duşmanul nostru este întotdeauna fratele nostru.
Faceţi parte din juriul care acordă prestigiosul premiu Goncourt. Cât de dificil este să identifici talente?
E.E.S.: Pot spune că acum câţiva ani aş fi fost mult mai sever cu privire la premiul Nobel, dar acum, de când fac parte din juriul pentru premiul Goncourt, am devenit mai puţin sever când ştiu despre ce e vorba. Pentru că, de fapt, este foarte dificil să faci parte dintr-un juriu. Este uşor să identifici talente, dar este foarte greu să identifici toate talentele. Cu siguranţă, există autori pe care nu-i vedem şi de aceea, cu siguranţă, este ceva nesatisfăcător. Mi-am petrecut toată vara citind un roman pe zi. Dar sunt încă romane despre care aud vorbindu-se şi pe care nu le-am citit. În ceea ce priveşte premiile literare şi premiile Goncourt din al cărui juriu fac parte, a existat o perioadă în care membrii juriilor erau poate influenţaţi, pentru că existau şi reprezentanţi ai editorilor şi asta crea o relaţie nesănătoasă, dar acum statutul membrilor interzice acest lucru. Eu am fost ales ca membru pentru că sunt liber, pentru că am succes, pentru că nu mi se poate da un cec, de fapt eu valorez mult prea mult, sunt foarte scump (râde, n.r), dar acum, serios vorbind, nu fac parte din reţele, sunt autentic, sunt liber.
Ce urmează? Roman, teatru, BD?
E.E.S.: Pe 2 ianuarie, un roman. Care se numeşte „Felix şi izvorul invizibil” şi face parte din „Ciclul invizibilului”, în care se regăsesc "Domnul Ibrahim şi florile din Coran" (2001), "Oscar şi Tanti Roz" (2002), "Copilul lui Noe" (2004).
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
