Când vorbim despre post-adevăr, vrem fără doar şi poate să spunem că societatea s-a obişnuit cu ceea ce Louis Aragon numea ”a minţi adevărat”, spune istoricul francez Jacques Le Rider, autor al unor studii care privesc cenzura. Noi trăim închişi în peştera platoniciană şi luăm drept adevăruri anumite imagini pe care le vedem pe pèreţii peşterii şi, chiar dacă isteţii iau peste picior imaginile grosolane în care crede ”lumea”, ei înşişi tot prizonieri în peşteră sunt, explică scriitorul francez, într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro. În teorie, presa este a ”patra putere”, cu condiţia ca aceste puteri chiar să fie independente una faţă de cealaltă. Atunci când independenţa media nu mai e garantată, democraţia nu este nici ea mai mult decât un simulacru. În plus, adaugă acesta, legea pieţei supune presa unei cenzuri invizibile a rentabilităţii şi profitului, iar reţelele de influenţă obligă presa la autocenzurarea a tot ceea ce ar putea fi împotriva intereselor acestor reţele.
Dacă în sistemele totalitare, aminteşte Le Rider, cum a fost regimul comunist în România, cenzura presei era asumată de stat şi folosită a priori, astăzi cenzura e mult mai perfidă, îmbracă formele autocenzurii şi poate trece drept profesionalism: ”Un bun profesionist media este cel care a interiorizat atât de bine regulile jocului cenzurii structurale încât le poate aplica şi respecta… inconştient”.
Jacques Le Rider este profesor universitar, germanist şi istoric francez, specialist în modernitatea vieneză şi spaţiul central-european. A fost director al Institutului Francez din Tübingen şi ataşat cultural al Ambasadei Franţei la Viena. Este renumit pentru lucrările consacrate spaţiului central-european. Din titlurile sale cele mai cunoscute: ”Le Cas Otto Weininger”, ”Racines de l’antifeminisme et de l’antisemitisme”, PUF, Paris, 1982; ”Modernite viennoise et crises d’identite”, PUF, Paris, 1990 (”Modernitatea vieneză şi crizele identităţii”, Editura Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi, 1994); ”La Mitteleuropa”, PUF, 1994 (”Mitteleuropa” Polirom 1997), ”Journaux intimes viennois”, PUF, 2000(”Jurnale intime vieneze”, Polirom, 2001),” Europa Centrală sau paradoxul fragilităţii” (Polirom 2001).
Ce aţi spune despre un răufăcător care ar acţiona în numele unui ”post-bine”?
Reporter: Se spune că am intrat în epoca ”post-adevărului”. Până în ce punct sunteţi de acord cu această afirmaţie?
Jacques Le Rider: Cine o spune? Este mai degrabă un zvon decât o teorie despre care să putem discuta cu seriozitate. Adevărul este o valoare de nedepăşit, la fel cum este şi binele. Ce aţi spune despre un răufăcător care ar acţiona în numele unui ”post-bine” ? Eu nu cunosc decât adevărul şi minciuna. Când vorbim, cu toată onestitatea, despre post-adevăr, vrem fără doar şi poate să spunem că societatea s-a obişnuit cu ceea ce Louis Aragon numea ”a minţi adevărat”, în privinţa căruia multă lume are interesul de de a bruia diferenţa dintre adevăr şi minciună.
Reporter: Putem vorbi despre o comunicare reală de informaţii dacă vehiculăm între noi aceste jumătăţi, aceste, să rămânem la concept, cu clarificările de mai devreme, post-adevăruri ?
Jacques Le Rider: Întrebarea trădează un anume idealism, în orice caz încrederea în ceea ce Jürgen Habermas numeşte ”acţiunea comunicativă”, care permite afirmarea unei morale pragmatice. Dar ceea ce numim astăzi ”comunicare” se revendică în general de la ceea ce altădată numeam propagandă sau, în cazul actorilor comerciali, publicitate. Or propaganda şi publicitatea sunt în esenţă minciuni chiar dacă, oficial, publicitatea mincinoasă este interzisă. Toată ”comunicarea” politică, de pildă, constă în a face ca ideologia şi iluzia să treacă drept adevăruri indiscutabile.
Reporter: Atunci este acest concept, ”post-adevăr”, e mai degrabă un produs de laborator, politic, ideologic sau mediatic ?
Jacques Le Rider: Aş face o diferenţă între strategiile de comunicare elaborate de interesele private (comerciale,industriale), de partidele politice sau de orice alt grup de interese şi ceea ce Michel Foucault, în cartea lui ”Istoria sexualităţii. I : Voinţa de a şti”, numeşte o ”maşinărie de produs”, pe orice temă, tot felul de discursuri, întotdeauna mai întâi discursuri, care să corespundă normei structurante a câmpului cunoaşterii, culturii, interacţiunii sociale. Aşadar, adevărul nu este recunoscut şi acceptat ca adevăr decât dacă este conform normei care structurează discursurile sociale. În acest caz, nu mai putem vorbi despre ”laboratoare” care produc post-adevăruri aşa cum produc arme chimice. Adevărul impus prin normă - pe care nicio persoană nu o controlează şi de la care nimeni nu se poate eschiva - este un fel de formatare intelectuală şi cognitivă, un fel de a priori în sens kantian.
Reporter: Dar poate omul contemporan, consumatorul informaţiei, să înţeleagă şi să interpreteze corect informaţia care vine ”de dincolo” de adevăr?
Jacques Le Rider: El trăieşte în iluzia că este capabil, în sensul în care putem spune că inconştientul, în fiecare dintre noi, hrăneşte iluzia infantilă a nemuririi. De fapt, noi trăim închişi în peştera platoniciană şi luăm drept adevăruri anumite imagini pe care le vedem pe pèreţii peşterii. Cei mai isteţi râd, iau peste picior imaginile grosolane în care crede lumea, dar aceşti isteţi sunt ei înşişi tot prizonieri în peşteră, iar imaginile pe care cred că le-au criticat metodic sunt la fel de iluzorii precum cele ale vulgum pecus.
Reporter: Împreună cu acest ”post-adevăr” este vehiculat şi un alt concept, un fenomen denumit ”ştiri false/fake news”. Există o diferenţă substanţială între cele două?
Jacques Le Rider: Nu văd o diferenţă substanţială. Există doar ”post-adevăruri” stângaci fabricate pe care le numim ”ştiri false” cu sentimentul că am înregistrat o victorie asupra minciunii şi ”post-adevăruri” atât de insidioase şi perfide încât intelectualul rupt de exerciţiul raţiunii critice sfârşeşte prin a le crede.
Nu mai este vorba doar despre informaţie şi despre difuzarea acestor ”post-adevăruri”, ci şi despre securitate
Reporter: În ultimii ani se poate observa un alt fenomen, în România şi nu doar: apariţia zecilor de platforme, de site-uri de media, ai căror finanţatori sunt de multe ori necunoscuţi. Nu e transparentă finanţarea, dar devin transparente de multe ori interese politice, economice. Putem spune, în sensul dialogului nostru, că sunt site-uri care lucrează cu ”post-ştirile”, cu ştiri instrumentalizate?
Jacques Le Rider: Întrebarea vizează internetul, ”world wide web”-ul, noile media care cunosc o dezvoltare explozivă şi necontrolată, pentru că e de necontrolat, care ridică probleme inedite autorităţilor din întreaga lume. De câte ori un nou tip de media a apărut, a bulversat regulile de a controla (tendinţă autoritară) sau de a reglementa (tendinţă liberală) spaţiul public al exprimării, al comunicării gândului, opiniei şi a tot ceea ce numim ”informaţii”. Astfel, între 1830 şi 1930, industria presei şi a editurii s-a bucurat mai degrabă de o libertate cvasi-nelimitată, în măsura în care vechile legi şi reglementări erau redefinite de industria presei în plin avânt. Libertatea presei a fost mai întâi libertatea industriei presei. Apoi, progresiv, au apărut legi şi reguli care au încadrat această libertate şi au reprimat delictele de presă, defăimarea, ofensa publică, şantajul, corupţia, confuzia dintre anunţurile contra-cost şi conţinutul editorial. Astăzi, cyber-criminalitatea şi atacurile cibernetice menite să destabilizeze instituţii, chiar state, sunt considerate una dintre cele mai mari ameninţări la adresa societăţilor noastre. Fenomenul este cu atât mai grav cu cât este complet globalizat şi scapă astfel controlului autorităţilor naţionale. Informatica şi internetul sunt astăzi atât o resursă de creştere economică şi de progres în toate domeniile, cât şi una dintre ameninţările cele mai periculoase. Nu mai este vorba doar despre informaţie şi despre difuzarea acestor ”post-adevăruri”, ci şi despre securitate. Terorismul şi operaţiunile de destabilizare duse de serviciile secrete ale puterilor aflate în conflict se folosesc de internet aşa cum se folosesc de arme.
Reporter: În această nouă ecuaţie a puterii, unde este graniţa dintre politică şi presă? Şi mai ales, unde se află interesul public?
Jacques Le Rider: În teorie, presa este a ”patra putere” necesară bunei funcţionări a sistemelor democratice. Democraţia, însă, pretinde o strictă separare a puterilor: executivă, legislativă şi judiciară, cărora li se adaugă şi cea mediatică. Atunci când executivul încearcă să concentreze toate puterile în mâinile lui, democraţia este în pericol. Atunci când independenţa media nu mai e garantată, pentru că reţelele de influenţă politică pot să se folosească de puterea economică şi mediatică, democraţia nu este mai mult decât un simulacru. Separaţia puterilor şi independenţa lor, subînţelegându-se că şi economică, una faţă de cealaltă, este un principiu constant batjocorit, pe care trebuie să îl prezervăm ca principiu şi pe cât posibil ca practică democratică.
Cel care nu poate vinde publicitate la un preţ cât mai mare posibil este sistematic ”cenzurat”
Reporter: Nu putem vorbi despre libertatea presei, fără a vorbi despre cenzură. În spaţiul est-european, ea are o conotaţie exclusiv negativă, dată fiind perioada dictaturii comuniste, Cenzorul era un funcţionar al statului. Pentru Karl Kraus, scriitorul şi jurnalistul austriac care face obiectul analizei dumneavoastră despre cenzură, cenzura are mai degrabă un sens pozitiv. E preferabilă unei libertăţi a unei prese puse în slujba unor interese economice şi politice. Era Kraus un vizionar sau tezele lui ar fi de-a dreptul absurde astăzi?
Jacques Le Rider: Karl Kraus este un spirit paradoxal care scoate în evidenţă contradicţiile şi ipocriziile punctului de vedere ”politic corect” liberal - el înţelege acest termen totodată în sens politic şi în sens economic, în vreme ce azi avem tendinţa de a reduce liberalismul la doctrina economică a ”laisser-faire”-ului capitalist. Karl Kraus afirmă că pretinsa libertate a presei obţinută de liberali în secolul al XIX-lea nu a instaurat decât libertatea industriei de presă. Cei care, astăzi, apără libertatea presei, afirmă Karl Kras, nu apără decât libertatea unei bresle industriale foarte rentabile. Cenzura de stat abolită de liberali a fost înlocuită cu o cenzură invizibilă şi informală, mai rea decât vechea cenzură, pentru că nu putem combate un inamic invizibil. Cenzura invizibilă a presei, am spune astăzi , a media, constă în a supune toate valorile culturii imperativului de rentabilitate şi profitului. Este publicitatea care plăteşte cea care guvernează astăzi alegerile editoriale ale presei şi programele audio-vizualului. Conţinuturile redacţionale şi programele de radio şi televiziune sunt alese în funcţie de preţul pe care şi-l permit să îl factureze agenţiilor de comunicare şi publicitate pentru inserturile şi secvenţele publicitare. Cel care nu poate vinde publicitate la un preţ cât mai mare posibil este sistematic ”cenzurat”, adică sunt refuzate conţinutul redacţional şi emisiunile care nu vând publicitate. Iată de ce Karl Kraus crede că media trebuie cenzurate, pentru a reveni în serviciul adevărului şi al culturii. El rămâne ataşat ideii că disocierea dintre jurnalism şi literatură, care conduce, în ochii lui, la triumful unei literaturi jurnalistice ce marginalizează literatura autentică, este un flagel al culturii contemporane.
Reporter: Cine cenzurează astăzi presa, în locul statului şi Bisericii, odinioară?
Jacques Le Rider: Oficial, în ţările democratice, cenzura presei nu mai există. Există doar legi şi reglementări care permit reprimarea abuzului presei şi care garantează independenţa media şi luptă contra forţelor oculte de influenţă care încearcă să domine presa. Dar aceste legi şi reguli sunt slabe în faţa legii de piaţă şi reglării de conturi între grupurile industriale şi de presiune. Legea pieţei supune presa unei cenzuri invizibile a rentabilităţii şi profitului. Reţelele de influenţă obligă presa la autocenzurarea a tot ceea ce ar putea fi împotriva intereselor acestor reţele.
Reporter: Atunci şi jurnalistul care face sinteze, livrând în egală măsură chei de interpretare, este el însuşi un cenzor?
Jacques Le Rider: Teoria cenzurii structurale nu lasă deschisă posibilitatea acuzării individuale a actorilor sistemului mediatic că se comportă aidoma cenzorilor sau ”autocenzorilor”. Ea poate fi apropiată de teoria freudiană a cenzurii intrapsihice. Aceasta este o instanţă a inconştientului, când funcţionează normal, activitatea sa este inconştientă. Atunci când devine conştientă, îşi modifică natura şi devine conştiinţă morală - aceasta din urmă nu face parte din domeniul de investigaţie al psihanalizei. Într-un sistem mediatic, dacă cenzura structurantă funcţionează ”bine”, cenzura şi autocenzura produc efecte fără ca jurnalistul sau redactorul-şef al redacţiei să îşi dea seama. Doar marile decizii strategice (a publica/a nu publica o ştire, a lua partea unui candidat în alegeri, a accepta/refuza o publicitate care ar putea influenţa linia editorială, a te supune sau nu unui ordin venit de la proprietarul ziarului sau canalului de televiziune) sunt perfect conştiente. Alte efecte ale cenzurii structurale sunt confundate, de exemplu, cu noţiunea de profesionalism. Un bun profesionist media este cel care a interiorizat atât de bine regulile jocului cenzurii structurale încât le poate aplica şi respecta… inconştient.
Frumoasele discursuri liberale despre abolirea cenzurii sunt iluzorii şi nu proclamă decât o libertatea formală, dacă nu iau în calcul cenzura invizibilă
Reporter: O ultimă întrebare: care e punctul în care se termină libertatea presei şi de la care pornind vorbim despre cenzură?
Jacques Le Rider: John Stuart Mill este cel care a enunţat cel mai ferm principiul libertăţii de exprimare nelimitat şi, astfel, al libertăţii nelimitate a presei. Cenzura începe acolo unde este vorba despre o cenzură prealabilă (un conţinut editorial, o emisiune de televiziune sunt supuse autorizării prealabile). În societăţile democratice, nu putem admite decât represiune (a posteriori, după publicare sau difuzare) care reprimă eventuale abuzuri ale libertăţii presei (ştiri false publicate cu intenţia de a defăima, injurii publice, şantaj, violarea vieţii private, incitarea la ură rasială, antisemită, xenofobă, negaţionismul). Problema e că represiunea, când este excesivă, produce aceleaşi efecte precum cenzura prealabilă şi poate fi denumită ”cenzură represivă”. Din raţiuni de eficacitate, tiraniile şi regimurile autoritare au combinat în general cenzura prealabilă şi cenzura represivă. Libertatea nelimitată a presei, dacă nu este încadrată de reguli juridice şi deontologice, poate deschide drumul celor mai rele abuzuri, dar nu trebuie să confundăm acest ansamblu de reguli cu sistemul de cenzură decât pentru a relansa o critică a presei prin intermediul unui paradox, cum îi place lui Karl Kraus să o facă. Ceea ce Karl Kraus pune în evidenţă este faptul că frumoasele discursuri liberale şi democratice despre libertatea presei şi abolirea cenzurii sunt iluzorii şi nu proclamă decât o libertatea formală, dacă nu iau în calcul cenzura invizibilă care este infinit mai greu de abolit decât cenzura de stat.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
