Ion Vianu vorbeşte fără vanităţi, fără să îşi aroge locul unei instanţe morale, dar cu forţa unei formări intelectuale şi umane, cot la cot cu istoria ideilor. Îl însoţeşti cu o oarecare sfială prin amintiri, eşti copleşit de sinceritatea cu care pune pe masă propriile ”laşităţi”, cum le numeşte, din comunism, înainte de a denunţa cu voce răspicată oroarea totalitară, propriile îndoieli şi înţelegeri despre tatăl său, Tudor Vianu, conştientizarea morţii. La fel de onest şi personal vorbeşte despre România de azi, care nu seamănă cu cea proiectată ideal, şi în care oamenii au ieşit atât de loviţi din comunism, încât nu se pot aduna în jurul unui bine comun. Dar ce te îmbogăţeşte cu adevărat într-un dialog cu Ion Vianu este înţelegerea lumii în care trăim, una în care omul ”are această impresie prometeică despre el, că este capabil să rezolve totul. Şi este capabil să rezolve totul într-adevăr, în afară de un singur lucru şi asta este foarte neliniştitor, dacă este capabil să îşi prescrie lui însuşi un principiu de conduită”. Aşa se face că vinovăţiile, prieteniile, fricile, inteligenţa artificială, ”Baltagul” şi povestea unei femei (”şi ce femeie!”) au încăput cu naturaleţe în interviul acordat agenţiei de presă News.ro la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara.
Faptul de a ţine în mână un ziar adevărat este o plăcere
Magda Grădinaru: Domnule Ion Vianu, povestiţi adeseori, în ”Amor intellectualis”, cartea recent reeditată de Polirom, dar şi în volumul de ”Amintiri în dialog”, scris împreună cu prietenul de o viaţă, Matei Călinescu, apărută la Humanitas, despre ataşamentul pe care îl aveaţi în copilărie faţă de ziare. Mai citiţi ziare?
Ion Vianu: Spre marea mea ruşine, nu mai citesc ziare decât aproape exclusiv pe internet, dar citesc totuşi, iar din când în când îmi acord imensa plăcere de a citi un ziar. De pildă, am cumpărat un exemplar din New York Times pe aeroportul din Viena, acum o săptămână şi l-am citit pe nerăsuflate, aşa că îmi dau seama că aş citi ziare, dacă aş avea timp, ziarele bune sunt scumpe, şi cred că asta intră foarte mult în socoteala multora, pentru că bugetele se restructurează. Va fi o mare problemă de informaţie, dar este incontestabil că faptul de a ţine în mână un ziar adevărat şi de a-l citi este o plăcere.
M. G.: Povestiţi în volumele acestea de memorie despre voluptatea de a citi ziarele, copil fiind. Dar copil fiind, vorbim despre perioada monarhică.
Ion Vianu: Copil fiind, da, aveam patru sau cinci ani şi tatăl meu cumpăra Timpul, un ziar foarte bun, înfiinţat de Nicolae Gafencu şi condus de Tudor Teodorescu Branişte, ziar liberal, să zicem, în cel mai bun sens al cuvântului. Am început cu titlurile, cu literele mari, pe urmă cu şapourile, iar apoi cu textele.
M. G.: În adolescenţă, aveaţi deja de-a face cu ziarele comuniste. Exista o vorbă rusească, că nu exista Pravda în Izvestia şi nici Izvestia în Pravda, pravda însemnând adevar, iar izvestia ştiri. Vladimir Bukovski, cred că la el am citit asta, spunea că omul avea, în comunism, o cheie de lectură: citea ziarul invers, pentru a ajunge la adevăr.
Ion Vianu: O, poate el să fi dat dovadă de o intuiţie excepţională. Eu citeam, înainte să plec din România, şi România Liberă, care era numită în mod ironic ziarul opoziţiei, şi Scânteia, dar îmi lua un minut citirea fiecăruia dintre ele. Erau de un gol total. Presa comunistă era de un vid cosmic, absolut.
M. G.: Vă amintiţi de vreun ziarist care să fi încercat să camufleze adevărul, să dea câte o cheiţă de lectură?
Ion Vianu: Era un ziarist foarte bun la radio, al cărui nume îmi scapă acum, care făcea cronica internaţională şi într-adevăr, era aceeaşi muzică obişnuită, dar foarte atent fiind, puteai să surprinzi nişte nuanţe interesante.
M. G.: Sunteţi psihiatru: felul acesta de a trăi, ştiind că ziarele mint, nu era şi o formă de schizofrenie colectivă?
Ion Vianu: Faptul de a şti că ziarele minţeau nu e un exemplu bun. Faptul că tu trebuia să minţi devenea un viciu îngrozitor: să-ţi ascunzi gândirea. Să-ţi exprimi gândirea era un act mai mult de nesăbuinţă decât de curaj. Am scris odată, într-un ziar care se numea Muncitorul sanitar şi care avea 50.000 de exemplare tiraj, era un ziar săptămânal, un articol despre secretul medical. Vă daţi seama ce subiect în orânduirea socialistă, secretul medical! M-am întâlnit cu unul dintre colegii mei, cel mai bun, de altfel, care mi-a spus: ”Ce ţi-a venit, domnule, să scrii despre secretul medical?”. Titlul însuşi era provocator. ”Tu nu ştii că nu există niciun secret medical?”, mi-a zis. Şi eu atunci eu mi-am spus: ”Poate tocmai de aceea trebuia să scriu despre secretul medical, pentru că nu există”.
Faptul că Lucian Pintilie a avut curajul să monteze ”Revizorul” m-a schimbat. Am înţeles că într-o zi va trebui să ies şi eu pe scenă
M. G.: Eu asta mă mir, cum reuşeai în comunism să îţi păstrezi minţile intacte, minţind şi camuflându-te.
Ion Vianu: Când ţi se întâmpla ceva de bine, te întrebai cine este în spatele acestui bine şi de ce ţi s-a întâmplat un lucru bun. Ceea ce te făcea să te menţii, totuşi, era cercul de prieteni. Eu am resimţit ca un lucru extraordinar de puternic în viaţa mea spectacolul pe care l-a montat Lucian Pintilie, ”Revizorul”, de Gogol. A montat un spectacol care era voluntar provocator şi anti-totalitar, într-un mod genial. Spectacolul a avut patru reprezentaţii, după care a fost interzis. Pentru mine, faptul că unul dintre ai noştri a avut curajul să facă acest act, care era un act de independenţă, m-a schimbat, mi-a dat ideea şi a fost aproape ca un imperativ categoric, că într-o zi va trebui şi eu să ies pe scenă, nu în felul brilliant, artistic, al lui Pintilie, dar într-un fel.
M. G.: Aţi făcut-o semnând scrisoarea pentru Paul Goma.
Ion Vianu: Am făcut-o semnând şi vorbind în ţară, ceea ce a dus la plecarea mea.
Un regim totalitar nici nu poate exista dacă nu contează pe culpabilitatea oamenilor. Dacă nu ne-am mai simţi vinovaţi, cum am mai suporta?
M. G.: Povestiţi la un moment dat, nu mai ştiu exact unde, un moment în care Marie-France Ionesco vizitează spitalul de psihiatrie unde lucraţi. Acolo, cei mai mulţi dintre pacienţi, indiferent de patologia care îi adusese acolo, şi asta o suprindea pe Marie France, afirmau pe diverse tonuri că nu sunt vinovaţi. Explicaţi-mi puţin mecanismul acestei spaime în comunism, de a fi considerat vinovat.
Ion Vianu: Asta este o amintire extraordinară. Am făcut această nesăbuinţă, pentru că era un lucru absolut periculos, am dus-o pe Marie France Ionesco, care venea des în ţară pe vremea aceea, să vadă salonul de agitaţi, cum se numea, salonul închis al secţiei de psihiatrie în care lucram şi ea a fost impresionată. Ea, venind din afară, a văzut imediat esenţialul. A spus: bine, dar oamenii aceştia nu spun decât un singur lucru: ”Nu am făcut nimic”. Am realizat mai bine ceea ce vedeam şi auzeam în fiecare zi, prin prisma unui ochi străin, virgin de această traumă zilnică. Am realizat această culpabilitate. Un regim totalitar nici nu poate exista dacă nu contează pe culpabilitatea oamenilor. Dacă nu ne-am mai simţi vinovaţi, cum am mai suporta?
M. G.: Un fel se sentiment al complicităţii generalizate.
Ion Vianu: Devii complice prin frica pe care o resimţi.
M. G.: Am ajuns la frică. Frica de zi cu zi, fricile mărunte compuneau, de fapt,omul şi îi compuneau viaţa. Sunteţi psihiatru: cum arată frica şi unde duce ea?
Ion Vianu: Frica este ca veninul unui şarpe, care te paralizează. Frica face să nu mai poţi păşi într-un loc întunecat, fără ideea că s-ar putea găsi o gaură foarte adâncă, în care să cazi cu totul. Frica este, de fapt, frica de întuneric, frica primară a copilului, în care pierzi controlul vizual. Era esenţa fricii în totalitarism. Eu îmi aduc aminte, şi nu e uşor să mărturiseşti asta, pentru că sunt mărturii de laşitate, dar mai apăream la televiziune, la emisiuni ştiinţifice şi veneam cu note pe care le ţineam sub masă, pe genunchi, ca să nu fac o gafă politică. În totalitarism eşti mereu vinovat şi mereu te temi să nu spui ceva nepotrivit. Puţin câte puţin, ajutându-ne între noi, spunându-ne că nu trebuie să ne fie atât de frică, am ajuns să putem vorbi, să fim mai mult sau mai puţin critici. Dar acesta a fost un proces, un proces pe care mulţi nu au putut să îl depăşească şi nu le fac un reproş din asta. Asta era condiţia normală a cetăţeanului român.
M.G.: Limita acestei frici o găsea fiecare pe cont propriu? Pentru că sistemul te şantaja.
Ion Vianu: Asta a fost drama informatorilor.
M.G.: Sau drama prietenului dumneavoastră, Mironel Chiraleu, care s-a sinucis în ziua în care ar fi urmat eliberarea din temniţa comunistă, cel mai probabil pentru că i s-a pus în faţă un angajament.
Ion Vianu: Asta este o ipoteză, în ceea ce-l priveşte pe Mironel. O altă ipoteză este că el se apropiase destul de mult în închisoare de grupurile legionare şi că a trăit o dezamăgire teribilă, vâzând că unul dintre cei pe care conta foarte mult devenise el însuţi informator. Nu a suportat. Ştiţi, sinuciderea este un lucru complicat, iertaţi-mi truismul. E foarte greu să spui de ce se sinucide cineva. În orice caz, a fost evenimentul dureros al tinereţii şi al vieţii mele, acela că l-am pierdut pe prietenul meu, atât de bun şi de apropiat şi un om atât de minunat.
M.G.: M-am gândit acum că Puiu Ozias, personajul din romanul dumneavoastră ”Arhiva trădării şi a mâniei” este o compensaţie cumva pentru Mironel Chiraleu. Primul anunţă că va trăi 100 de ani, cel de-al doilea spunea că va muri tânăr.
Ion Vianu: Este o foarte bună observaţie. Într-adevăr, avem un om care spune că va muri tânăr şi un altul care spune că va muri foarte bătrân şi că abia la bătrâneţe va face copiii buni pe care îi vrea, pentru că aceia pe care îi făcuse nu erau prea reuşiţi. O frumoasă utopie, de fapt.
M.G.: Revenim puţin la mecanismul fricii. Există şi frica dictatorului, de a nu fi trădat de pildă?
Ion Vianu: Asta este clar la Stalin. Cu cât omora mai mulţi oameni, cu atât era mai susceptibil el însuşi să fie omorât. Se instalase un fel de cursă a uciderilor în el însuşi. E ceva obiectiv în asta. El era din ce în ce mai detestat, pe măsură ce era mai temut. Nu putea decât să pluseze. Cu cât era mai temut, cu atât se temea mai tare şi probabil că mecanismul acesta joacă un rol în vieţile tuturor dictatorilor, sub forme diferite.
Despre istoria care împovărează: ne scuteşte povara istoriei de responsabilitate?
M.G.: Pentru ca suntem în acest punct, în ”Amor intellectualis” povestiţi despre o scrisoare pe care Constantin Noica i-a trimis-o tatălui dumneavoastră, Tudor Vianu, în care îi scrie despre ”pietra fungaja”, o piatră care nu e propriu-zis un mineral, ci o plantă care a preluat în creşterea ei o piatră întâlnită în cale. E vorba despre vină aici?
Ion Vianu: De fapt, reproduc în întregime această scrisoare a lui Noica, care este publicată de editorii tatălui meu, adică de Vlad Alexandrescu, nepotul meu. Este o scrisoare destul de interesantă, pentru că, deşi poate să apară ca o scuză această metaforă, şi poate chiar era, în bună măsură, dovedeşte că istoria ne poate împovăra într-un chip extrem de dur şi de nepermis. Este acesta un motiv pentru a ne simţi scutiţi de orice răspundere? Nu ştiu. Dar că noi putem simţi acest lucru ca o presiune necuvenită a istoriei este cert. Noica a fost fără îndoială legionar, de altfel i-a şi spus lui Gabriel Liicenu odată, care nu ştia, după câte povesteşte, i-a dat acest răspuns, care te lasă perplex, te indignează, dar te lasă şi pe gânduri: ”Dragul meu, politica se face cu sânge”. Oare să fie adevărat? Oare toată istoria democraţiei este făcută cu sânge? Poate. Este adevărat că violenţa este atât de intricată cu istoria şi că omul nu a reuşit să se despartă de violenţă, încât nu putem să luăm doar ca un non-sens o astfel de afirmaţie.
M.G.: E o bună introducere la discuţia şi despre Tudor Vianu, pe care în”Amor intellectualis” îl numiţi T., o iniţială deopotrivă a tatălui, cât şi a prenumelui Tudor. Vorbiţi acolo, şi cred că e unic în literatura română, despre cedările pe care tatăl dumneavoastră le-a avut în comunism, acceptarea locului din Academia Română, de pildă. Vorbiţi şi despre rămânerea în ţară, pentru a face lucruri bune şi de aici.
Ion Vianu: Nu poţi niciodată exclude dintr-un act bun nici narcisismul, nici interesul personal. Numai în cazul celui care este împins de baionetele alor lui, el se aruncă în linia întâi şi moare. Nu trebuie să fim idealişti şi să spunem că oamenii, în speţă tatăl meu, au acţionat numai şi numai din patriotism şi din interes pentru tinerii pe care îi educau. Dimpotrivă, mi se pare tot atât de greşit şi de naiv, de idealist, să spunem că oamenii care se angajează pentru o cauză o fac numai pentru că această cauză îi serveşte. Eu cred că, în cazul lui, conştiinţa pe care i-o dădea meseria de profesor şi dorinţa de a rămâne în circuit au fost în bun echilibru cu restul. Mă bazez nu pe o convingere intimă, ci pe faptul că toate succesele lui, numirea la Academie, faptul că a fost trimis în străinătate,ca reprezentant la UNESCO, toate acestea erau resimţite de societatea românescă ca un lucru bun care se întâmpla pentru ea.
M.G.: Citim periodic despre nostalgia pe care încă o avem faţă de comunism, un regim politic despre care astăzi ştim, fără vreun dubiu, că a fost unul criminal.
Ion Vianu: Este ceea ce se numeşte în germană ”ostalgie”, nostalgia Estului. Probabil că ea există, dintr-un punct de vedere foarte precis, că oamenii trăiau modest, prost, trăiau psihologic într-o situaţie incomodă, cea de frică, dar, credeau ei, că au o anumită siguranţă a zilei de mâine. Era un regim paternalist, în care tatăl era pedepsitor, era un Iehova antic, dar care îţi dădea, sau era presupus că îţi dă, de mâncare. Eu când am fost dat afară de la Universitate, pentru că cerusem să plec, nu aş mai fi vrut să lucrez,aşteptam paşaportul. Mi s-a spus: ”Trebuie să lucrezi, pentru că în România toată lumea trebuie să lucreze”. Am fost numit la o policlinică de cartier, unde am făcut psihiatrie două luni, de altminteri a fost o experienţă interesantă. A trebuit să lucrez, munca,fiind o obligaţie, îţi era asigurată. Astăzi, trebuie să ne descurcăm. Există însă un avantaj psihologic care este incontestabil, acela că ştii ce vei face a doua zi dimineaţă.
Mă tem că, din ce în ce mai mult, diaspora românească devine un exil românesc
M.G.: Atât dumneavoastră, cât şi Matei Călinescu spuneaţi că v-a ajutat să înduraţi comunismul proiecţia unei ţări ideale. Cum stăm astăzi cu acest ideal al ţării?
Ion Vianu: Sigur că îţi faci fel de fel de reprezentări interioare. Dacă mă întreb dacă această ţară seamănă cu ţara pe care am visat-o noi, voi răspunde nu, categoric nu. Nu mă aşteptam ca oamenii să iasă atât de loviţi, atât de izbiţi din această încercare a comunismului, încât să participe la o societate care, din păcate, este foarte puţin constructivă şi foarte puţin creativă, la o societate în care ideea de bine comun, ideea cea mai preţioasă pe care o putem avea cu privire la societate, nu este îndeajuns promovată. Pe de altă parte, dacă mă reprezint pe mine neprotestând şi lăsând lucrurile să meargă aşa cum mergeau şi intrând într-o pasivitate care m-ar fi menţinut în ţară şi care m-ar fi făcut, poate, să fac unele lucruri triste, atunci mă gândesc că am făcut bine,
M.G: Puneţi cumva în oglindă exilul de astăzi cu cel de atunci şi vorbiţi despre această diferenţă dintre exilul individual şi diaspora, care înseamnă să stai cu privirea către ţară.
Ion Vianu: Sigur. Gândiţi-vă, sunt popoare care nu au avut ţară deloc, cum a fost Israelul, sau popoare foarte numeroase peste frontiere, cum sunt grecii. Nu este o coincidenţă obligatorie între ţara interioară şi cea din diaspora, dar ceea ce unifică diapora este interesul, grija pentru ţara de origine. Poate că nu am perspectiva istorică, sunt atâtea milioane de români care au plecat, şi sunt printre cei mai capabili, şi nu îmi dau seama dacă, în afară de a mai trimite nişte bani în România, mai sunt preocupaţi de România, dacă nu este o delăsare generală.Au fost popoare care au trăit prin diaspora, cum au fost polonezii în secolul al XIX-lea, dar ei erau însufleţiţi de un elan polonez. Mă tem că, din ce în ce mai mult, diaspora românească devine un exil românesc.
M.G.: Dacă am citi în oglindă memoriile dumneavoastră şi pe cele ale lui Matei Călinescu, pare că lui i-a fost mai grea împăcarea cu România.
Ion Vianu: Şi totuşi, s-a împăcat şi la un moment dat m-a anunţat că s-a mutat în România. A avut o perioadă când a stat foarte mult aici, dar după aceea şi sănătatea a început să dea semne de oboseală şi s-a întors în America.
M.G.: Înainte de a ajunge la România de azi, aş vrea să vă întreb despre cele două experienţe ale morţii pe care le relataţi în carte: moartea unchiului, prima revelaţie a morţii, şi apoi moartea prietenului Mironel.
Ion Vianu:Cu unchiul meu a fost descoperirea morţii şi asta corespunde foarte bine cu ce se ştie din psihologie, că vârsta de patru, cinci ani este cea în care devii conştient că moartea nu este numai ceea ce se întâmplă altora, ci ţi se poate întâmpla şi ţie. I-am spus mamei mele atunci: dacă a murit Alecu, înseamnă că ţi eu voi muri într-o zi. Mama mea mi-a spus: ”Da, dar asta se va întâmpla peste atât de multă vreme, că nu trebuie să te gândeşti la asta” şi a fost ca o comandă venită din afară, că nu trebuie să trăim întru moarte, cum spune Heidegger. Mai este şi moartea celui ce iubeşte. Ţin minte, după ce m-am însurat,am făcut o criză de melancolie, eram atât de fericit să iubesc, încât într-o zi am descoperit că această fericire a stării conjugale se va termina prin moarte, prin dizolvarea acestei legături, pe care aş fi vrut-o eternă. Atunci am fost disperat şi mi-a trebuit timp să diger această constatare atât de evidentă.
”Baltagul”, daţi-mi voie să să spun, este şi istoria unei femei şi încă ce femeie!
M.G.: Ajungând puţin la România de azi. Cartea dumneavoastră este şi una a formării intelectuale. Cu arată astăzi şcoala românească? Bunăoară, dezbaterea acestor zile este ce să facem cu ”Baltagul”, să îl predăm sau nu? S-a vorbit, ca argument, despre felul în care, predând ”Baltagul”, predăm violenţa contre femeii.
Ion Vianu: Eu ştiu că în România există un învăţămînt, acest lucru nu îl contest în niciun fel. Dacă există educaţie, asta e util să ne întrebăm. Cred că sunt încă foarte mulţi profesori care ţin la ideea de educaţie; dacă au mijloacele reale să propage această educaţie, educaţia fiind un efort de sporire şi consolidare a personalităţii, nu numai a cunoştinţelor, asta nu ştiu. În ceea ce priveşte exemplul pe care îl daţi, ”Baltagul”, dacă am exclude violenţa, nedreptatea, dacă am exclude inegalitatea sexelor, din cultură nu ar mai rămâne nimic, ar înseamna că trăim într-un prezent magic lipsit de trecut. Or cultura este, prin definiţie, istorie. În afară de asta, ”Baltagul”, daţi-mi voie să să spun, este şi istoria unei femei şi încă ce femeie, care se angajează să îi descopere pe ucigaşii soţului ei. Chiar dintr-un punct de vedere feminist, este o carte admirabilă.
M.G.: Este această dezbatere victima corectitudinii politice?
Ion Vianu: Corectitudinea politică înseamnă foarte multe lucruri. Dacă e vorba să încercăm să nu fim grosolani cu femeile, de ce nu?, e un lucru binecuvântat. Dacă este o atitudine critică faţă de o religie sau faţă de exprimarea fanatismului religios, de ce nu? Dar în momentul în care orice religie devine ceva ticălos, ne întoarcem la comunism, la gîndirea totalitară. Şi de asta mă tem.
Omul este capabil să rezolve totul, poate chiar nemurirea, în afară de un singur lucru şi asta este foarte neliniştitor: capabil să îşi prescrie lui însuşi un principiu de conduită
M.G.: Mai vedeţi posibil totalitarismul, astăzi?
Ion Vianu: Sigur că da. Aşa, la prima vedere, pare imposibil un adevărat regim totalitar, dar avem regimuri iliberale şi Europa însăşi conţine un principiu totalitar, care poate fi binefăcător, în măsura în care impune anumite standarde, dar care conţine şi genele autoritarismului. Autoritarismul este în germene prezent şi se poate exercita fie printr-o relaxare totală a moravurilor, fie printr-un fel de victorianism pudic, de moralism foarte exigent. Mai există şi o a treia posibilitate, care nu este deloc numai de domeniul ştiinţifico-fantastic, care este dominaţia roboţilor. Inteligenţa artificială este un mare pericol şi de aceea foarte mulţi specialişti spun că primul lucru este să defineşti ce vrei să obţii.
M.G.: Să nu ajungi la un Golem.
Ion Vianu: Să nu ajungi la un Golem, la un singur sistem totalitar. Astea nu sunt probleme doar de literatură science-fiction, ci sunt lucruri despre care trebuie să raţionăm cu toată seriozitatea.
M.G.: Există această teză acum, a lui Harari, că homo deus, omul deificat, este care îl înlocuişte pe omul de până acum.
Ion Vianu: Ce facem cu homo deus, omul care îşi asumă total răspunderea devenirii lui? Omul are această impresie prometeică despre el, că este capabil să rezolve totul. Şi este capabil să rezolve totul într-adevăr, în afară de un singur lucru şi asta este foarte neliniştitor, dacă este capabil să îşi prescrie lui însuşi un principiu de conduită. Să luăm problema morţii. Să ne închipuim nu doar că am descoperit dintr-o dată nemurirea, posibilitatea de a trăi până la sfârşitul universului, dar că oamenii vor trăi foarte, foarte mult. Suntem noi construiţi ca să trăim foarte mult şi în acelaşi timp bine? Lucururile pe care noi suntem pregătiţi să le cunoaştem sunt într-o cantitate limitată, dacă depăşeşti această cantitate, nu intri într-un univers absolut monoton? După ce faci turul complet al problemei care este existenţa, mai merită să trăieşti?
M.G.: Deci pedeapsa lui Ahasverus, de a-şi repeta existenţa până la finalul lumii, este una colosală.
Ion Vianu: Este una colosală, care există în psihopatologie, delirul de nemurire. Există anumiţi bolnavi psihiatrici, care au certitudinea că nu vor muri niciodată şi trăiesc asta ca pe-o suferinţă îngrozitoare.
M.G.: Dumneavoastră ce fel de relaţie aveţi cu Dumnezeu?
Ion Vianu: Eu aş îndrăzni să spun că nu sunt un om credincios dar sunt un om religios. A crede mi se pare o formă inferioară de cunoaştere: ori sunt sigur de ceva, ori nu mai sunt sigur de nimic. A crede e undeva între. În acest sens, nu mă pot defini ca un om credincios, nici măcar cu preţul îndoielii. Dar sunt un om religios, pentru că îmi dau seama că trăirea religioasă corespunde cu trăirile cele mai profunde ale omului şi că în absenţa lor eşti stingher şi sărac. Am foarte mulţi prieteni care sunt atei, mai ales în Elveţia, mai ales în lumea intelectuală numărul oamenilor care nu cred în nimic este foarte mare. Îi compătimesc pe atei, ei nu îmi inspiră niciun fel de animozitate, îi compătimesc pentru că trec pe lângă profunzimea spirituală. Dumnezeu este în noi, în profunzimea noastră, în acea vibraţie pe care o resimţim în faţa frumosului, în faţa binelui, în faţa adevărului. Este trăirea simbolicului, adică faptul că în faţa unei icoane am un anumit sentiment, o anumită calitate a contemplaţiei vine din religios.
Ion Vianu s-a născut în 1934, la Bucureşti. A studiat, timp de doi ani, Limbi Clasice la Facultatea de Filologie din Bucureşti, iar apoi Medicina. În 1977 emigrează în Elveţia, după ce se exprimă împotriva regimului comunist şi colaborează cu Radio Europa Liberă, devenind una dintre vocile exilului. Se implică în mişcarea pentru apărarea Drepturilor Omului în România, împotriva abuzurilor politice ale psihiatriei de pretutindeni. Colaborează la Contemporanul, Viaţa românească, Luceafărul, în perioada 1964-1977. Publică mai multe romane, printre care Arhiva trădării şi a mâniei (2016), o ficţiune despre vechea Românie, comunism şi demnitatea nebuniei. „Romanul autobiografic” Amor intellectualis (2010) se bucură de mai multe premii. A scris şi memorialistică, între care Amintiri în dialog (cu Matei Călinescu), volum apărut în 1994. Este şi autorul unui studiu de psihiatrie, Introducere în psihoterapie, apărut în anul 1975.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
