Teatrologul George Banu, curatorul expoziţiei României "Ruinele teatrului, ruinele oraşului", care este organizată în cadrul Cvadrienalei de Scenografie şi Spaţiu Performativ de la Praga, care se desfăşoară în perioada 6-16 iunie, a vorbi într-un interviu acordat News.ro despre "scenografia ca partener în păstarea echilibrului spectacolului", dar şi despre teatrul care pasionează şi care nu impune doar un artist, cu îşi respectă toţi participanţii. Totodată, George Banu a amintit şi de lucrurile esenţiale care îl leagă de Praga.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Cele două standuri ale României de la această ediţie a Cvadrienalei prezintă fragmente din opera unui mare scenograf român, Dragoş Buhagiar, şi proiectele celor trei secţii de scenografie de la universităţile din ţară - UNARTE, UNATC (ambele din Bucureşti) şi Universitatea de Artă Târgu-Mureş -, reunite în jurul unui motiv comun, "Ruinele teatrului, ruinele oraşului", propus de curatorul standurilor, criticul de artă şi eseistul George Banu.

Cvadrienala de scenografie găzduieşte din 1967 reprezentanţi ai peste 70 de ţări. Pe parcursul a zece zile vor fi organizate 64 de expoziţii naţionale şi peste 500 de evenimente în peste 100 de locuri din centrul oraşului Praga, care vor atrage aproximativ 50.000 de vizitatori.

Creată în 1967 de celebrul scenograf Josef Svoboda, Cvadrienala s-a dezvoltat, în următorii ani, în spiritul Primăverii de la Praga. În 2019, când sunt celebrate peste cinci decenii de activitate, evenimentul a devenit cea mai importantă panoramă a scenografiei mondiale. Cvdrienala permite vizitatorului să descopere peisajul planetar al scenografiei actuale în toată diversitatea sa, fiind prezenţi, în acelaşi timp, maeştri reputaţi şi tineri debutanţi din toate ţările. ICR susţine organizarea prezenţei româneşti la Cvadrienală din anul 2007, iar ultimele două ediţii au fost curatoriate, în 2011 şi 2015, de scenograful Ştefania Cenean.

George Banu (născut la 22 iunie 1943, Buzău) este profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, şi un eseist de reputaţie mondială. George Banu şi-a dedicat opera critică regiei moderne şi figurilor ei exemplare (Brook, Strehler, Grotowski). În 1974 s-a stabilit în Franţa unde şi-a continuat cariera universitară începută în România. În 1981, a publicat volumul de referinţă „Costumul de teatru”, precum şi cartea „Brecht ou le petit contre le grand”, care va primi Premiul Criticii dramatice pentru cea mai bună carte de teatru a anului. George Banu a mai câştigat acest premiu în 1984 şi 1990 pentru „Le théâtre, sorties de secours” şi „Le Rouge et or”. Între anii 1990-2001, a fost directorul artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, iar între anii 1994-2001 a fost preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor. George Banu a primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa; a obţinut premiul de excelenţă UNITER şi Premiul Prometeu 2007. Este preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene. Cărtile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene şi au fost traduse în numeroase limbi. De asemenea, a scris o trilogie despre legăturile dintre teatru şi pictură: „Le Rideau”, „L’Homme de dos” şi „Nocturnes”. Conduce revista Alternatives theatrales şi colecţia „Le Temps du theatre” la editura Actes-Sud. La editura Nemira a publicat volumul „Arta teatrului „(coautor Mihaela Tonitza-Iordache), „Repetiţiile şi teatrul reînnoit”, „Spatele omului”, „Dincolo de rol sau actorul nesupus” şi este autorul textelor din albumul de fotografie „Hamlet Machine”, de Mihaela Marin (2007).

Prezentăm integral interviul acordat de George Banu

Reporter: Cum vă simţiţi în ipostaza de curator, critic de artă? Cum a fost trecerea de la critic de artă la curator de expoziţie?

George Banu: Este o experienţă inedită dar seducătoare căci ramân în acelaşi câmp estetic dar cu alte sarcini, poate mai concrete, nu însă radical diferite. Plăcerea provine din întâlnirea cu artişti cu care mă situez pe aceleaşi poziţii şi, împreună, încercăm să onorăm această sarcină: a reprezenta România la cea mai importantă manifestare scenografică din lume. A fi curator implică şi obligaţii materiale de care depinde reuşita proiectului. Şi eu am beneficiat din partea ICR - ului de o dorinţă obstinată de a asigura realizarea proiectului cu cea mai mare exigenţă. Un critic e singur, monologal, un curator este animatorul unei aventuri colective. Şi ea se continuă la Sibiu unde va fi prezentată în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru condus de Constantin Chiriac.

Cum aţi selectat proiectele celor trei secţii de scenografie de la universităţile din ţară - UNARTE, UNATC (ambele din Bucureşti) şi Universitatea de Artă Târgu-Mureş? Cum arată tinerii noştri scenografi?

G.B.: Organizatorii Cvadrienalei au avut iniţiativa excelentă de a solicita fiecărei ţări participante să expună şi proiecte pedagogice legate de procesul de formare al viitorilor scenografi. Este ceea ce am făcut, propunând cealaltă variantă a tematicii  pe care o elaborasem cu Dragoş Buhagiar. Pe el, scenograf cu o excepţională activitate, l-am invitat să reflecteze la memoria operei, studenţilor le-am solicitat să imagineze răspunsuri pornind de la memoria locurilor. Profesorii lor au pregătit şi selectat lucrările elaborat din perspectiva acestui program; astfel între artistul reputat şi scenografii debutanţi se instalează o dualitate complementară. Ei nu sunt disociaţi şi standul afirma o coerentă poetică, artistică.

Ce înseamnă Praga pentru dumneavoastră? Cum a crescut acest festival de-a lungul timpului în atmosfera acestui oraş?

G.B.: Întrebare emoţionantă. Voi răspunde scurt şi esenţial. Întâi Bibloteca Strahov, unde cărţile legate în piele albă se înşiruie fantomatic pe rafturile baroce. Aceasta bibliotecă ne-a inspirat pe Gabor Tompa, Carmecita Brojboiu şi pe mine pentru spectacolul pe care l-am făcut împreună la Maribor, în Slovenia, cu „Livada de vişini”. Apoi Castelul regal ce domină oraşul şi care, privindu-l într-o seară de pe Podul Carol, mi-a apărut ca sursă principală a oprimării psihice pe care o resimite Joseph K în „Castelul” lui Kafka: totul vine de acolo, de la oraş! Nu pot să nu adaug freamătul intern resimţit când am intrat în teatrul în care a avut loc premiera cu „Don Giovanni”, de Mozart sau m-am plimbat pe Strada Alchimiştilor care m-a făcut să mă gândesc la celebrul eseu al lui Artaud, „Teatrul şi alchimia”: cum să obţii nu atât aurul, metal preţios, cât „aurul teatrului” care e prezenţă scenică? Şi, pentru a conclude, caut mereu la Praga locul precis unde martirul laic al timpurilor noastre, Jan Pallach, şi-a dat foc pentru a protesta contra invaziei tancurilor ruseşti.

Uneori, scenografia ia ochii spectatorului. Cât este de riscant acest lucru, mutându-se atenţia pe costume şi decoruri, în detrimentul regiei şi jocului actoricesc? 

G.B.: Scenografia este un partener şi el seduce atât timp cât nu perturbă echilibrul spectacolului. Scenografia care „ia ochii” cum spuneţi, dincolo de efectul produs, superficial şi megaloman, supără prin sentimentul că regizorul şi-a pierdut rolul şi că în această relaţie de putere pe care el trebuie să o organizeze a devenit un personaj secundar, despuiat de statutul său, un rege detronat. Teatrul pasionează atât timp cât nu se impune un singur artist ci, mutual, toţi participanţii se respectă. 

Care sunt producţiile cu cele mai spectaculoase scenografii din România din memoria dumneavoastră? Dar cele mai neinspirate? Ce amintiri păstraţi despre acestea?

G.B.: Exemplele sunt numeroase. Cu adevărat... Din motive personale aş cita soluţia extraordinară propusă de Iuliana Vâlsan pentru spectacolul - lectură cu „Uitarea”, pus în scenă de Mihai Mănuţiu, unde totul se juca pe scenă în timp ce sala era împânzită de mirese albe, figurări ale „uitării” care şterg şi anihilează materia vieţii. Aceste manechine/ mirese transformate în specatori imaginari propuneau o situaţie „scenografică” mai degrabă decât o „soluţie, un decor...

Cele mai neinspirate?

G.B.: Au fost numeroase, dar, sincer, eu uit ce nu mi-a plăcut, nu pot cita precis un exemplu. Dar caut...

În lumea eclectică şi informaţională de astăzi, care sunt provocările pentru tinerii scenografi? Care sunt plusurile şi minusurile noilor tendinţe în scenografie? Poate aspira/ visa un tânăr scenograf să devină un al doilea Dragoş Buhagiar?

G.B.: Totul depinde de fiecare dintre ei. Şi de tehnologia epocii, ca şi de condiţiile economice. Parametri multipli ce determină aparatura scenografiei la un moment dat. Ea nu e liberă, independentă ci supusă unor determinisme de „producţie”! Succesiunea lui Dragoş Buhagiar nu e „deschisă” dar nimic nu împiedică pe un urmaş liber să o vizeze! Intimidarea este sterilă în artă. Confruntarea însă e necesară.

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.