Mihai Mincan, unul dintre regizorii documentarului „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, care rulează în cinematografe din 11 octombrie, a povestit într-un interviu acordat News.ro despre ce înseamnă filmarea unui drum de 50 de ore cu autocarul de la Bucureşti la Madrid, despre oamenii pe care i-au întâlnit pe parcursul realizării proiectului - emigranţii suprinşi chiar în procesul care le caracterizează vieţile, permanent pe drum. Titlul a fost ales pentru a expune clar ideea că este vorba despre un film fragmentat, alcătuit din bucăţi individuale, nu construit pe o naraţiune clasică.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Lungmetrajul documentar „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” este scris şi regizat de Claudiu Mitcu şi Mihai Mincan.

Filmul, al cărui motto este „Acasă nu e decât distanţa dintre unde eşti şi unde visezi să fii”, a avut premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF).

„Emigrant Blues” propune o interpretare neconvenţională a unuia dintre cele mai mari fenomene de migraţie din Europa secolului XXI. Filmul este construit ca un road movie atipic, un fel de ghid turistic neoficial al unei Europe diferite de cea din imaginile prezentate de agenţiile de turism.

Rezultatul este o colecţie de tablouri în mişcare, unele situate la graniţa cu pateticul, altele îmbibate de umor negru, o serie de viniete care descriu vieţile unor oameni uitaţi sau ignoraţi în ţara natală. Oameni care trăiesc departe de casele lor, permanent „străini”, permanent pe drumuri. Oameni care călătoresc mii de kilometri spre şi dinspre noua lor casă; un portret al copiilor de imigranţi români din Spania, unii născuţi acolo, alţii aduşi din ţară la vârste fragede, compus din arhive personale stocate pe telefoanele lor mobile. Frânturi vizuale despre dragoste, tinereţe şi nostalgie. Ultimul drum al unui român spre ţara natală, de data aceasta în spatele unui dric în a cărui cabină se află doi agenţi de pompe funebre. Câteva fragmente din poveşti despre oameni care visează la ţara lor natală, dar sunt prea speriaţi să se reîntoarcă şi să o ia, din nou, de la capăt.

Născut în 1980, Mihai Mincan a absolvit Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti, urmată de un master la Universitatea din Poitiers (Franţa). Din 2004, a lucrat ca jurnalist. În 2008, a scris primul său scenariu pentru scurtmetrajul „Palmele”, regizat de George Chiper, selectat la festivaluri ca Locarno (2009), Rotterdam (2010) şi Cottbus (2009). A scris şi regizat scurtmetrajul „Alaska” (2014), inclus în „Love bus”, documentarul de lungmetraj „Bondoc”, selectat în competiţia oficială a Transilvania International Film Festival, Astra Film Festival, Anonimul IFF, şi scurtmetrajul „Cometa” (2017), selectat la Gent Film Festival. În prezent, se află în postproducţie cu un lungmetraj documentar şi cu un scurtmetraj de ficţiune, şi în dezvoltare cu lungmetrajul de ficţiune „Spre Nord” (participări la Villa Kult Residency Berlinale 2019, şi EAVE 2018).

Mihai Mincan
Mihai Mincan

De la ce a pornit acest proiect? 

Mihai Mincan: Punctul de plecare e vechi de cel puţin cinci ani şi a apărut într-o discuţie pe care am avut-o, la momentul acela, cu Andrei Udişteanu, acum jurnalist la platforma Recorder.ro. Andrei avea de ceva timp ideea de a filma un agent de repatriere: alături de familia lui, în viaţa de zi cu zi, cu visurile şi decepţiile unui astfel de om. Din acea idee iniţială a rămas doar filmarea drumului pe care un astfel de agent îl face spre ţară, cu o persoană decedată în spatele maşinii. Când Claudiu Mitcu şi cu mine am început să lucrăm la documentar, ne-am dat seama extrem de rapid că întreg proiectul va fi organizat în jurul noţiunii de „drum”, va fi un fel de road movie. Am ales varianta asta şi pentru că documentare pe tema emigraţiei s-au tot făcut în ultimii ani, unele excelente. Nu voiam să mergem pe drumuri deschise şi bătătorite deja, ni se părea că doar am „bifa” subiectul aşa. Ne-a interesat mai mult să surprindem emigranţii chiar în procesul care le caracterizează vieţile, permanent pe drum.

Care au fost paşii în realizarea lui?

Mihai Mincan: Prima filmare a fost cea care încheie, de fapt, filmul: drumul spre ţară al celor doi agenţi de repatriere. Am căutat ceva vreme oameni care să accepte să fie filmaţi permanent pe parcursul a mai bine de patru zile. După ce l-am ales pe Alex Dorobanţu, agentul care apare în film, ne-am programat o serie de întâlniri săptămânale cu el, la sediul firmei pe care o deţine. Toate aceste întâlniri au fost filmate, în parte pentru noi, ca să înţelegem mai bine ce face un astfel de agent, în parte pentru el, ca să se obişnuiască treptat cu ideea unei camere de filmat. Acele imagini n-au mai intrat în montajul final, dar ne-au ajutat mult. A urmat drumul cu autocarul, la câteva luni distanţă, apoi câteva drumuri la Madrid, în care am vorbit cu emigranţi despre tot ce au considerat ei că e important. Partea de mijloc a filmului a rezultat în urma acestor discuţii.

Cât timp v-aţi documentat?

Mihai Mincan: Câteva luni înainte să pornim proiectul şi în permanenţă chiar în timpul filmărilor. Nu prea ai cum să documentezi un drum cu autocarul, iar despre vieţile românilor de acolo nu cred că poţi spune ceva, decât mergând la ei, văzându-i unde şi cum trăiesc, ascultându-i.

Cum aţi filmat?

Mihai Mincan: Pentru drumul de repatriere au fost instalate câteva camere mici în interiorul maşinii celor doi agenţi de repatriere, plus o cameră care filma exterioare, pusă într-o altă maşină, aflată în spatele lor. Claudiu, care a fost în acel drum, vedea în timp real filmarea şi auzea ce vorbeau cei doi din maşina aflată în spate. La autocar a fost o cameră instalată în spatele maşinii, pe care oamenii o puteau vedea în permanenţă. O altă cameră, mai mică, a fost plimbată prin interiorul autocarului, aproape permanent, pe parcusul celor peste 50 de ore cât a durat drumul.

Cât de receptivi au fost oamenii - şi cei din autocar, şi protagoniştii capitolului II? La ce face referire „1/2"?

Mihai Mincan: Ne-au ajutat foarte mult. Se poate vedea şi în film. Uneori, în autocar, camera de filmat era plasată la nici jumătate de metru de feţele oamenilor. Au fost foarte deschişi, prietenoşi, ne-au tratat ca pe unii de-ai lor, nu ca pe nişte oameni veniţi să-i fimeze. Oamenii care apar în capitolul II ne-au dat telefoanele lor şi ne-au spus să ne alegem ce vrem. Practic, descărcam tot ce era în telefoane, cu ei lângă noi, după care le spuneam ce ne interesa de acolo. Au avut încredere în noi. Cât despre partea cu „1/2”, se referă la început, coperta filmului. Am ales titlul ăsta pentru ca privitorul să aibă clar ideea, încă înainte de vizionare, că e un film fragmentat, colat din bucăţi individuale mai mari sau mai mici, nu construit pe o naraţiune clasică.

Cum îţi doreşti să se raporteze spectatorii la acest documentar?

Mihai Mincan: Cred că mi-aş dori să ia filmul ca atare, cum e el, mai mult eseu decât documentar. Filmul ăsta nu-şi propune vreo dezvăluire despre procesul de emigraţie din România, ci a fost gândit mai mult ca un exerciţiu de stare.

Te-ai gândit vreodată să pleci din România şi să trăieşti în altă ţară? Care este motivul? Dacă ai avea acum 20 de ani, ai face asta?

Mihai Mincan: Acum în niciun caz. Nu din comoditate, ci pentru că relaţia cu locul în care te naşti şi trăieşti cred că e mai complexă decât „ţara asta nu face nimic pentru mine, vreau să plec de aici”. E vorba despre limbă, despre prieteni, un anumit fel de a vedea şi a înţelege lucrurile. Eu nu pot lăsa totul în spate şi să-mi fac iluzii că fericirea, sau mai ştiu eu ce, ţine de un loc anume, altul decât cel în care m-am născut. Se poate să mă fi gândit la plecare acum 10, 15 sau 20 de ani, dar pare atât de departe de mine acum, încât nu mai contează deloc.

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.