Bucureştii au fost un oraş al contrastelor, în care bisericile s-au luat la întrecere cu cârciumile şi care a fost locuit, de secole, de hedonişti, un oraş în care ”nemţii se slavizau” şi care respira prin casele cu pod şi viţă-de-vie. Astăzi, însă, au ajuns în situaţia unei balene eşuate, căreia îi facem respiraţie gură la gură, sperând ca profitorii imobiliari să nu acapareze tot, spune scriitorul Dan C. Mihăilescu înaintea scrutinului de duminică, unde va vota ca în ultimii 26 de ani: ”anti-fesenizare”. Cu aceeaşi speranţă, a donat şi pentru Cuminţenia Pămîntului, deşi e sceptic că românii, obişnuiţi cu Elena Udrea, se vor mobiliza pentru o sculptură care nu arată, nicidecum, ca Venus din Milo.
Scriitorul Dan C. Mihăilescu a vorbit, într-un interviu acordat agenţiei de presă News.ro, despre Bucureşti, despre copilăria în mahala unde, de altfel, s-a îndrăgostit de un oraş al paradoxului, dar incredibil de bogat etnic. Locul de linişte din oraş este acelaşi ca în copilărie, cimitirul Bellu şi, deşi multe dintre locurile odinioară fermecătoare au fost distruse fie în comunism, fie în ultimele două decenii, cele în care scopul a părut a fi ”dubaizarea”, Dan C. Mihăilescu îşi găseşte, încă, lucruri pe care le poate iubi la Bucureşti.
Tocmai de aceea, va merge la scrutinul de duminică şi spune că i-ar plăcea ca Nicuşor Dan să aibă şansa de a administra oraşul, deşi va intra într-un ”mafiotlâc”.
Dan C. Mihăilescu a donat şi pentru achiziţia sculpturii ”Cuminţenia pămîntului”, deşi e sceptic că românii, obişnuiţi cu Elena Udrea, ar dona pentru o sculptură ca aceasta, deloc, remarcă cu ironie, asemănătoare lui Venus din Milo.
Întâlnirea cu Dan C. Mihăilescu a fost prilejuită de apariţia, la Editura Humanitas, a volumului colectiv ”Bucureştiul meu”, în care semnează, alături de acesta, printre alţii, Andrei Pleşu, Neagu Djuvara, Mircea Cărtărescu şi Şerban Cantacuzino.
Vă prezentăm interviul integral acordat de Dan C. Mihăilescu agenţiei de presă News.ro.
Reporter: În acest nou volum editat de Humanitas, în care mai mulţi autori povestesc despre Bucureştii fiecăruia, dumneavoastră alegeţi să vă începeţi naraţiunea cu un proces de dezvrăjire. Aceasta presupune că aţi fost, în prealabil, vrăjit. Care a fost momentul, vă amintiţi, în care v-aţi îndrăgostit de Bucureşti?
Dan C. Mihăilescu: O să vă răspund bicefal. Pe de o parte, nu cred că textul meu este cel mai dezvrăjit dintre toate. Există cel puţin două texte, în primul rând cel al lui Horia Roman Patapievici, care se ipostaziază într-un personaj care este Bucureşti care ne blesteamă şi care ne spune cât rău ne-a făcut, face un personaj din Bucureşti, ca o Casandră care ne strânge de gât: ”V-aţi bătut joc de mine, mi-aţi dărâmat Văcăreştii, mi-aţi dărâmat Sfânta Vineri, sunteţi nişte, citez, ”pleşcari ai Apocalipsei”. De cealaltă parte, există Andrei Pleşu, care are o formulă teribilă, ”Bucureşti este un oraş neiubit” , este mal-aimee, cum se spunea altădată, şi Cărtărescu, care spune că Bucureşti e cel mai trist oraş din lume. Deci undeva este o lume care ştie să nu facă neapărat idealizarea Bucureştilor, deşi cei mai mulţi de aici suntem nostalgici. În privinţa mea,fermecat am fost de acest oraş de pe la patru - cinci ani, când copilărind în regiunea Giurgiului, la mahala, am stat în cimitirul Bellu în fiecare sâmbătă, de la patru ani până la 12 ani. Şi acolo, în Bellu, a fost prima mea iubire de Bucureşti. Întâi,că era linişte, era istorie, erau sculpturi, era o lume foarte bună şi eu am prins în anii 1950,1960 toate fostele doamne din Bucureştii de altădată, care veneau îmbrăcate în danteluri negre şi mă hrăneau cu colivă, cantităţi enorme de colivă. Eu am iubit oraşul ăsta în primul rând prin mahala. În primul rând, am iubit această familiaritate generală, săraci, bogaţi, greci, armeni, evrei, ţigani, eram într-o promiscuitate ciudată,dar şi într-o fermecătoare sociabilitate.
Reporter: Vorbiţi deseori despre ”foştii Bucureşti” şi vă referiţi la Bucureştii de dinaintea ororii comuniste. Cum arată, azi, foştii Bucureşti, adică Bucureştii comunişti?
Dan C. Mihăilescu: Cinstit să fiu, am comparat de multe ori Bucureştii cu o balenă eşuată pe ţărm. Noi acum tot ce facem este o încercare de respiraţie gură la gură, în iluzia că se poate face ceva. Uitaţi-vă la Centrul istoric: parterul este minunat de viu, străinii sunt într-o exuberanţă formidabilă acolo, adoră locul unde beau bere. De la copertină în sus, totul e inept: balcoanele se descuamează, totul stă să cadă. Acolo este o zonă care este un mort viu. Eu chiar mi-am încheiat textul cu ”nu învie morţii în zadar, copile”. Deci, Bucureştii nu mai sunt, în esenţa lor, ce erau. E drept că nu au fost făcuţi să fie capitală, ci doar un loc de petrecere, un oraş de paradoxuri, un oraş de contraste, cu cât erau mai multe cârciumi, cu atât erau mai multe biserici, cu atât mai multe bordeluri.
Reporter: Să fie acesta, paradoxul, esenţa Bucureştilor?
Dan C.Mihăilescu: Da. Esenţa noastră este melting pot-ul, aşa cum avem un melting pot etnic formidabil, de Occident –Orient, cartiere cu legumicultori bulgari, cu sârbi, biserici anglicane, moschei, sinagogi, cartier armenesc, cartier evreiesc, greci peste tot, ţigani în sud,deci este un melting pot etnic şi toate stilurile noastre. Bucureştii să ştiţi că au luat de la aceste două şine pe care merge trenul românesc, s-au format foarte bine: de o parte, era şina germană: dreapta, monarhismul, naţionalismul şi, de cealaltă parte, era şina franceză, cu stânga, republicanismul. Am luat de la francezi arhitectura, sistemul juridic, presa, învăţământul, iar din partea germană,tehnica, silozurile, podurile, betonul. Deci am ştiut să luăm grund nemţesc cu frişcă franţuzească. Sufletul acestui oraş cred că a dispărut, inima ne-a fost luată, când Ceauşescu a distrus zona de la pompieri la Uranus în sus. Acolo era tot sufletul lui Caragiale, ”căldură mare”,”amice, eşti idiot”, toată lumea care era într-un dulce far niente levantin.
Reporter: Mai există această întâlnire între mahala şi Centru?
Dan C. Mihăilescu: Mai sunt zone mici, prin Delea veche, în Cotroceni, prin Pieptănari, prin Ferentari, nu. Au rămas insule, nişe, zone. Eu mă rog la Dumnezeu să nu avem primari care precum marii noştri arhitecţi, marii,între ghilimele, în ultimii 20 de ani, pe care i-am auzit cu urechile mele spunând că Bucureştii sunt ca o gură ştrirbă care trebuie extirpată, să facem numai Dubaie, să înălţăm numai zgârie-nori. Noi stăm pe nişte mocirle, pe nişte nisipuri, Podul Mogoşoaia era parter plus două cel mult. Ăsta este oraşul: oraş de căsuţe, oraş al plăcerilor, oraş de care Paul Morand spunea în 1935: ”Veniţi la Bucureşti, să facem o cură de nepăsare!”. Ei, nepăsarea asta când se întoarce împotriva ta, e o nenorocire. Atâta timp cât ştii să petreci, oraşul ăsta fiind un oraş de hedonişti, de un epicureism perfect, în care nemţii se slavizau, francezii deveneau sălbatici precum noi. Avem o doză de barbarie. Toate lucrurile astea bune se încorporează în casele cu pod, cu etaj, cu grădini largi,cu viţă de vie, nu zgârie-nori.
Reporter: Mai aveţi un loc în care să plimbaţi în Bucureşti, în care să vă adăpostiţi?
Dan C.Mihăilescu: Tot la Bellu. Noi stăm vis-a-vis de Bellu şi este un loc minunat în care mă simt împreună cu ai mei, cum erau Blaga, Cioran, care juca fotbal în cimitir. Deci cimitirul este un loc foarte bun şi mă bucur enorm că între momentul în care eu am scris acum zece ani ”Bucureşti, carte de bucăţi”,în care lăudam albumul Bellu lui Paul Filip şi când nu intra niciun puştan în Bellu, şi Noaptea muzeelor, unde Bellu a fost pe locul întâi, sunt mii de copii, de tineri care îşi redescoperă trecutul, ADN-ul. Eu merg cu soaţa de mână. Mai sunt: străzile Italiană, Spătarului, Puţul cu apă rece, Moxa, pe la Academie, Cotrocenii, nu prea, liniştea de la Stavropoleos, unde îmi duc toţi prietenii din străinătate, când vin, este acolo un loc binecuvântat.
Reporter: Dintre oraşele europene, pe care îl invidiaţi?
Dan C. Mihăilescu: Acum nu aş vrea să mă gîndesc la Amsterdam, la Londra. Eu vă spun că am fost în nişte locuri, la Sienna, de pildă, dar nu ai vechimea, eu aş vrea măcar Cracovia, măcar ca la Veliko Târnovo, să ne simţim acasă. Oraşul ăsta trebuie să devină pietonal, într-o măsură foarte mare, trebuie să nu mai dorim huidume de beton, trebuie ca bogătaşii noştri să redescopere culele, culele din Vâlcea, să redescoperim ce descoperă acum Suedia, Nordul: piatra de râu, trestia, cuibul de rândunici. Este un paradox că un oraş care se laudă cu o atestare de şase veacuri nu are o casă mai veche de secolul XIX. Nici măcar Curtea Veche nu o refacem şi Neagu Djuvara, în acest volum, chiar spune că ar fi timpul să investim în oraşul vechi.
Reporter: Pentru că vorbim despre Bucureşti: suntem, iată, în prezilele alegerilor locale. Veţi vota?
Dan C. Mihăilescu: Volumul acesta chiar va fi lansat sâmbătă, cu o zi înainte de alegeri. Da, este pentru prima dată în 25 de ani când am luptat cu ispita de a nu mă duce la vot, am fost la fiecare, tot ce vreau este să fiu împotriva fesenismului, aşa sunt din 1990 până acum. Am votat mereu cu opoziţia, cu Raţiu, încât acum aş vrea din suflet ca un om ca Nicuşor Dan să schimbe ceva. Numai când mă gândesc însă că va intra într-un ansamblu de mocirlă, în acelaşi mafiotlâc cleptocratic subteran... Oraşul ăsta are nevoie în primul rând ca fiecare locuitor al lui să accepte definiţia patriotismului dată de Noica: fiecare să îşi facă lucrul lui,cât mai bine pe domeniul lui. Atunci când noi vom reuşi să ne fraternizăm, dar din păcate când ne-am fraternizat noi? La rău, în 1977, dar nu doresc ca un seism cu gradul 9 şi ceva în Bucureşti să aducă această satisfacţie bestială , pe care ştiu că o aşteaptă mulţi investitori imobiliari, care vor odată să se radă tot ce e Bucureşti vechi, să facem un Dubai.
Reporter: Există mai degrabă o solidaritate în lamentaţie decât în ceva constructiv?
Dan C. Mihăilescu: Intraţi într-un dosar arhaic, este un lucru remarcat de toţi călătorii străini, de trei sute de ani, care spun de dezbinarea românească, fatalismul românesc. În toate jurnalele, în însemnările ei, Regina Maria se luptă în continuare cu fatalismul acesta al nostru, cu această maniheită. E o mizofilie, o iubire de mizerie şi de plângere, o bombăneală continuă şi un hipercriticism. Din cât nu facem nimic, la modul propriu, de aia ne plângem mai mult! Ne place să ne turnăm noi toate lăturile în cap că suntem ultimul neam din lume, dar când un străin zice ”Poate aveţi mulţi câini pe stradă”, spunem ”Ce vine ăla să ne spună nouă chestii din astea? ”. Mai e mult de lucrat la noi şi tuturor străinilor care vin şi, pardon de expresie, ne freacă ridichea, vin şi le spun ”Uitaţi-vă la istoria noastră, prima Universitate Central Europeană, în 1350, la noi este în 1850”. Avem cinci veacuri întârziere, un handicap. Să citim Regina Maria cât mai mult, care are cultul victoriei, cultul de a dărui şi cultul de a construi.
Reporter: Aţi amintit de călătorii străini şi de Regina Maria. Contele de Saint-Aulaire, contemporan cu Regina, vorbeşte frumos despre România, mai frumos decât românii..
Dan C. Mihăilescu: Dar uitaţi-vă şi la nemţii de azi, care vin şi se întreabă: Oameni buni, de ce vă plângeţi când aveţi tot, de toate: ieşire la mare, munţi uriaşi, aur, bazin hidrografic, Bărăgan, grâu, puteţi trăi numai din taxele de pe autostrăzile pe care nu le faceţi şi din Delta aceea de care vă bateţi joc. Mă mir că de delta asta, din Văcăreşti, unde în sfârşit am dat şi eu cei 2% din impozit cu o fericire maximă. Nu mai pot să dau pentru oameni, pentru că banii se fură şi se duc şi dau pentru lişiţe.
Reporter: Aţi donat şi pentru Cuminţenia Pământului? Credeţi că va fi un succes campania de subscripţie publică?
Dan C. Mihăilescu: Da, dăm acum. Să ştiţi că eu am oscilat, mi s-a părut la început o pomanageală. Mi-e teamă că, aşa cum este electoratul nostru, atât de bubos şi de alterat şi de otrăvit de fesenism şi de nostalgic al comunismului, mi-e teamă că se uită la minunăţia asta de Cuminţenie a Pământului cu groază. Păi românului care bea bere la pet , scuipă seminţe şi urlă ”Hai, Rapidul” să-i arăţi o chestie ciudată care nu e Venus din Milo, nu are sâni, nişte oameni care s-au uitat ani la rând după Elena Udrea să voteze Cuminţenia sau să accepte de ce nu are Rugăciunea lui Brâncuşi un braţ?: ”Păi cum să dăm bani, păi tu nu vezi că nu are o mână, mă laşi?”. Lupt cu acest scepticism, cu spiritul caustic şi cinic şi prefer să ma îmbăt cu apă rece , să închid ochii şi mă teleportez, precum Cărtărescu pe Mântuleasa lui Eliade.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
