Cu trei festivaluri şi 26 de turnee pe an, un program social, o stagiune la mall şi şase premiere pe an, Teatrul de Animaţie Ţăndărică este liderul animaţiei în România, un trendsetter, aşa cum spune directorul instituţiei, Călin Mocanu, în interviul acordat agenţiei de presă News.ro. Acesta a mărturisit că îşi doreşte un teatru care ”să nu fie sub nivelul copilului” şi să nu arate doar ca "o serbare mai bine făcută”. Mai mult, teatrul, chiar şi cel pentru copii, poate "să fie un pic de terapie şi pentru adulţi”, dar trebuie şi să îşi recompenseze actorii, ale căror venituri sunt, în continuare, sub limită.
Născut la Cluj-Napoca în 1965, Călin Mocanu conduce Teatrul Ţăndărică din anul 2000. A studiat la Academia de Teatru şi Film ”I.L. Caragiale”, secţia Păpuşi Marionete.
În interviul acordat agenţiei de presă News.ro, Călin Mocanu vorbeşte despre cum s-a modificat profilul micului spectator, dar şi cel al părintelui: dacă acum două decenii copiii veneau la teatru în grupuri organizate, cu educatorul şai învăţătorul, acum vin însoţiţi de părinţi, care au încredere în oferta instituţiei teatrale.
Directorul teatrului răspunde şi întrebărilor care privesc finanţarea sectorului cultural, în special a instituţiilor teatrale, în continuare una deficitară. Un salariu de 1.900 de lei pentru un debutant i se pare unul decent, dar, în momentul actual, remuneraţia începe de la 1.200 de lei.
În ceea ce priveşte spectacolele jucate pe scena de la Ţăndărică, ”Motanul încălţat” este lider, cu 700 de reprezentaţii în 20 de ani.
Vă prezentăm interviul integral acordat de Călin Mocanu, directorul Teatrului de Animaţie Ţăndărică, agenţiei News.ro.
Reporter: Domnule director, conduceţi Teatrul Ţăndărică de mulţi ani. Cum aţi rezistat atât?
Călin Mocanu: Acum 16 ani am venit aici, am dat concurs, a fost un concurs destul de puternic. Am avut şi noroc. Am venit din mediul privat, am fost manager pentru o staţie de televiziune din mediul privat. Nu mi-a fost atât de greu, a fost dificil pentru că m-am axat pe management cultural, însă nu a fost chiar aşa de greu pentru că legile managementului sunt peste tot aceleaşi. Eu fiind şi păpuşar, terminând Institutul de Teatru la secţia Păpuşi-Marionete, vă daţi seama că nu mi-a fost greu. Dacă ne facem treaba, dacă oamenii cu care lucrez au o mare plăcere să lucreze, dacă păpuşarii sunt foarte mulţumiţi să joace... Să ştiţi că există şi nemulţumiri în mod clar, odată cu faptul că sunt prost plătiţi colegii mei...
Reporter: Care sunt salariile în instituţie?
Călin Mocanu: Încep de la 1.150 - 1.200 şi se termină la 1.600 - 1.700 pe cartea de muncă, la final de carieră. Dar colaboratorii, pe o negociere directă, chiar pe produs, adică pe cât joacă, atât au, pot să ajungă la 2.200 - 2.400, bani în mână. Asta este o discuţie esenţială. Toate revoluţiile care s-au schiţat în cultură, au uitat motivarea directă. Vă spun astea, cunoscând un pic şi având terminologie de tipul ăsta, am terminat ASE-ul, masteratul anul acesta, şi îmi fac lucrarea despre instituţii publice de cultură, chiar Ţăndărică, acolo spun toate aceste lucruri. Orice mică revoluţie, schimbare este vorbă în vânt, dacă nu motivezi oamenii. Dacă un om vine pentru 1.100 şi mai trebuie să aibă două slujbe ca să trăiască, atunci avem o mare problemă. Şi dacă n-ar exista plăcerea, chiar de la contabilitate, organizare, director adjunct, şi o chestie de vocaţie a colegilor mei, nu ar merge. Acest proiect Ţăndărică merge.
Reporter: Câte producţii aveţi pe an şi câte fetivaluri organizaţi?
Călin Mocanu: Patru, cinci, şase pe an, depinde de interes. Acum, vom avea şase, pentru că facem o coproducţie cu Teatrul Nottara, şi vom avea o coproducţie pentru proiectul SALT. În afară de aceste premiere, avem trei festivaluri importante: festivalul ”Ţăndărică altfel”, care este la a doua ediţie, şi a avut 3.500 de spectatori, festivalul de vară ”Teatru, Stradă, Copil”, care depăşeşte lejer totdeauna 10.000 de spectatori pe vară, acum cred că vor fi 12.000. Şi mai aveam festivalul superprofesionist IMPULS Anima, în octombrie. Voi încerca anul viitor un festival de 24 de ore, 48 de ore spectacole în continuu, exact cum se întâmplă în lume. La ”Ţăndărică altfel”, din primăvară, lucrăm cu copilul, pentru copil, încercăm să-l despărţim pe copil de părinte, şi asta e una dintre marile noastre probleme, părintele ne opreşte să lucrăm foarte bine cu copilul, şi îmi pare rău să o spun şi asta este o problemă.
Reporter: De ce?
Călin Mocanu: Părinţii, când vin cu ei, vor să-i controleze tot timpul, să facă frumos, să le iasă tot timpul, să fie în faţă. Mi se pare că pierd foarte mult. Am încercat să-i separăm şi nu am putut, cu toate că i-am anunţat dinainte. Acest atelier, acest tip de joc, este fără părinte. De anul viitor o să facem în aşa fel încât să punem camere video în spaţiul unde are loc acest workshop, iar părinţii or să stea în altă cameră să-şi vadă copiii la televizor, pentru că îi timorează, nu-i lasă să se exprime. Avem nevoie de copil, să lucrăm direct cu el. Deci, ”Ţăndărică altfel” este un festival cu copil, despre copil, pentru copil. ”Teatru, Stradă şi Copil” este un festival pentru copil şi întreaga familie, pentru că noi ducem cultura în locuri în care nu prea ajunge. Teatrul itinerant are 192 de locuri. Ajungem în patru spaţii pe an: parcul Sebastian, parcul Copilului, parcul Herăstrău, şi în toamnă, lângă parcul Drumul Taberei. Acesta este un festival cu producţiile noastre naţionale, internaţionale, cu producţiile altor teatre din Bucureşti, cum ar fi Metropolis, Teatrul de Comedie, Opera Comică pentru Copii, Teatrul ”Ion Creangă”, Circul a jucat la noi în acele spaţii.
Reporter: Cine face selecţia spectacolelor?
Călin Mocanu: Pentru festivalul ”Teatru, Stradă, Copil” selecţia o facem noi, un grup de aici. Întrebarea e foarte bună pentru IMPULS, pentru că festivalul următor are un juriu. Juriu care, în general, este condus de Ion Parhon, şi are mai multe generaţii în interior. La festivalul ”Teatru, Stradă, Copil” selecţia o facem noi, pentru că nu este un festival cu premii, simplul fapt că joci aici este o selecţie importantă. Producţiile internaţionale le selectez eu şi cu Raluca Tulbure, cu departamentul de marketing şi cel de relaţii internaţionale, pe care l-am înfiinţat de curând, pentru că avem o activitate foarte importantă internaţional. Conducem, în acest moment, la Bucureşti, preşedinţia UNIMA şi ASSITEJ România. Nu de mult am fost prezent la San Sebastian, la Tolosa, la Festivalul Mondial UNIMA, unde am făcut şi prezentare de ţară. Acolo nimeni nu-ţi face niciun compliment. Dar complimentul cel mai mare a fost că, după ce am coborât de pe scenă, timp de două zile m-au oprit unii şi alţii, întrebându-mă dacă e adevărat una şi alta. Unii spuneau că la mine în ţară se desfiinţează asta şi voi aveţi trei facultăţi cu secţii de păpuşi-marionete. Avem şi noi probleme noastre, cu faptul că actorul-păpuşar când a ieşit din şcoală nu este remunerat la fel ca un actor de dramă. De exemplu, primul salariu pe care ar trebui să-l aibă un actor la Ţăndărică ar trebui să fie de 1.900 de lei.
Reporter: Câţi actori angajaţi sunt în teatru?
Călin Mocanu: Actori angajaţi de toate vârstele sunt 15, iar 22 sunt actori-colaboratori, tineri.
Reporter: Câte turnee pe an?
Călin Mocanu: Vreo 26. Dintre care, patru, cinci sunt în străinătate. Gândiţi-vă că am fost în Germania anul trecut, plecăm în Spania nu peste mult, urmează Coreea. O trupă pleacă în Italia, iar în toamnă mergem şi în Polonia. Nu mai punem la socoteală Chişinăul, acolo mergem de două ori pe an, acolo suntem într-un alt judeţ al ţării noastre. Este foarte important şi că noi jucăm o stagiune pe an la mall Băneasa, în fiecare săptămână un spectacol. Jucăm în teatru-cort, în Sala Mare, jucăm în studioul de sus, şi pe teatru, care e un spaţiu în refacere. Jucăm 11 luni pe an, luna august este singura liberă.
Reporter: Teatrul Ţăndărică avea două săli. Mă refer la Sala Victoria. Ce se întâmplă cu ea?
Călin Mocanu: Este a noastră. Depozităm cortul acolo. Problema acelei săli este că are o suprabulină şi tot gangul e sub semnul ei. Nu s-a putut remedia, cu toate că au fost încercări. Au fost primari care ne-au dat bani, dar numai pentru noi.
Reporter: În 2010 ar fi trebuit să se termine renovarea acelei clădiri.
Călin Mocanu: Da şi nu văd niciun viitor. Sunt 61 de apartamente deasupra sălii. Eu am bătut la uşile oamenilor. Acolo stau numai studenţi, toată lumea a închiriat. Blocul arată şi ciudat, este spart de ţevi, bloc vechi. Acolo este, de fapt, un business: stau câte 3, 4 studenţi în cameră. E clar că nu interesează pe nimeni dintre proprietarii tineri, bătrâni să se apuce să refacă.
Reporter: Dar v-ar fi de folos o a doua sală?
Călin Mocanu: A doua sală noi am suplinit-o cu mall-ul, cu cortul, cu turneele. Ar fi utilă, sigur. Noi suntem formataţi să jucăm, de aceea nu e atât de grav, pentru că, ziceaţi că muncim mult, da, dar este în regulă, vedeţi, nu e o invenţie. Am avut 108.000 de spectatori plătitori pe an şi vreo 17.000 neplătitori, cazuri sociale. În 2015, am avut 110.115 spectatori.
Reporter: De ce faceţi atâtea festivaluri?
Călin Mocanu: E nevoie în piaţă de ce facem, suntem liderii animaţiei cât putem în România, toată lumea se uită la noi şi se ia după noi, suntem trendsetter. De exemplu, la festivalul de lucru cu copilul, peste săptămâna altfel - ”Ţăndărică altfel”. În stagiunea altfel au venit la noi poliţişti, dentişti, crescători de animale, ISU, salvarea şi au explicat copiilor ce să facă, ce să nu facă. A venit poliţia mascată, rutieră, cu câinele. Pe mine m-a impresionat când i-au învăţat pe copii cum se iese dintr-un incendiu: pe burtă, că acolo nu-i fum. Fabulos, să vedeţi ce întrebări puneau copiii.
Reporter: Care e bugetul anual al Teatrului Ţăndărică?
Călin Mocanu: Tot ce este în Ţăndărică, operaţionalul teatrului, salarii, producţie, deplasări, turnee, toate înseamnă 13.704.000 lei, adică 3 milioane de euro, fără reparaţii şi cheltuieli de capital.
Reporter: Este o sumă mare? Vă ajung banii ăştia?
Călin Mocanu: Ne ajung bine. Nu mi-e frică de bani, avem un serviciu de achiziţii clar. Totul e foarte clar. Eu aşa reuşesc să-i plătesc bine pe actori, scoţându-i de la cartea de muncă şi negociind cu ei la calitate şi volum.
Reporter: Câştigaţi mai bine din festivaluri, turnee, decât din spectacolele de sală?
Călin Mocanu: Anul trecut am avut 12 miliarde de lei vechi câştig. Am venit cu 12.500 de dolari din China. Banii câştigaţi se duc tot la noi, dar atunci se scad din subvenţie. E ok. Suntem un teatru foarte vândut, în mod real.
Reporter: Clădirea în care funcţionează teatrul, Sala Lahovari, este expertizată tehnic?
Călin Mocanu: Da. ISU nu are şi nici nu are nevoie. Noi i-am chemat pe cei de la ISU. Clădirea are o grămadă de ieşiri.
Reporter: De câţi ani funcţionează teatrul aici?
Călin Mocanu: De vreo 20, 30 de ani. Şi să ştiţi că nu am avut niciodată probleme. Nici expertiza seismică nu are o problemă. Ultima lege despre expertiza seismică nu are o problemă. Această sală este ok.
Reporter: Există un anumit profil al micului spectator care s-a schimbat de-a lungul anilor?
Călin Mocanu: Câştigul mare, şi cred că este chiar un câştig la care s-a muncit enorm, este faptul că, acum, copilul vine cu părintele mult mai mult. Înainte ponderea era aşa: veneau grupuri organizate cu şcolile, 80%, 20% erau cu părinţii, acum avem mai mult de 50% care vin cu părinţii. Asta înseamnă şi o încredere a părintelui de a alege oferta noastră din oferta bucureşteană.
Reporter: La spectacolele pentru adulţi, cum s-a schimbat publicul? Cine vine?
Călin Mocanu: E foarte interesant. Aşa se întâmplă: vin la teatru cu clasa sau cu părinţii, cum vrei să o iei, fac o pauză în care nu mai vor să audă de păpuşi, undeva pe la 8 ani, nu mai vor să audă, li se pare ceva ruşinos. Şi pe la 14 ani vin să vadă ”Adunarea păsărilor”. Le trece. Şi asta e un lucru foarte interesant.
Reporter: Asta înseamnă că vă creşteţi publicul.
Călin Mocanu: E obişnuit. Se fidelizează. Văd la elevi. Fiica mea, Runa, trece în clasa a XII-a. Şi am văzut şi la ea. Râdeau de Ţăndărică trecând prin faţă la un moment dat, şi acum Ţăndărică este un reper, fără a mai fi ceva ciudat. „Ne vedem la Ţăndărică!”.
Reporter: În teatrul de animaţie, actorul de 60 de ani poate să joace şi Julieta şi Ofelia. E un avantaj pentru actori?
Călin Mocanu: Trebuie să înţeleagă lumea că această meserie, de păpuşar, o accepţiune est-europeană, post-comunistă, această meserie de animator este atât de interesantă. Cititorul trebuie să îşi imagineze, să închidă ochii şi să vadă cum dai viaţă a ceva. Iei un aspirator care vorbeşte cu o masă, dai viaţă aspiratorului şi mesei. Este o păpuşă-zână care vorbeşte cu un urs de pluş. Dai viaţă. Când iei viaţă, acestea devin obiecte. Atât de interesantă este meseria noastră că încarcă cu anima obiectele. Acum, sunt obiecte la vedere, sunt păpuşi compuse, tot felul de cercetări interesante.
Reporter: S-au dezvoltat şi păpuşile.
Călin Mocanu: S-au dezvoltat şi păpuşile, şi limbajele estetice. De la lemn, la tot felul de latex, tot felul de lucruşoare. Desenul, designul, modul, convenţia, ritmul spectacolelor, pentru că gadget-ul vine cu alt ritm. De aceea, în conferinţele pe care le-am avut aici, toţi psihologii spuneau: atenţie, copilul să nu vadă mult televizor de mic pentru că se va obişnui cu un ritm de informaţie pe care viaţa nu i-l va da nici din citit, nici din spectacole interesante de teatru, unde trebuie ca cercetarea copilului să fie în profunzime şi nu în mod rapid, şi există nişte probleme de tipul ăsta. Noi vedem copiii care au probleme de concentrare, de nerăbdare, de neînţelegere. Ne-am gândit că poate dăm noi mesajul cu un ritm mai scăzut. Ne-am pus problema, am lucrat cu regizori, cu psihologi pe tema asta, dar ei au spus că nu asta e problema, doar că vin copii asaltaţi de tehnologie.
Reporter: Care e cel mai longeviv spectacol de la Teatrul Ţăndărică?
Călin Mocanu: ”Motanul încălţat”, regizat de Cristian Pepino, care cred că are 700 de reprezentaţii şi care joacă de peste 20 de ani. Urmează ”Cenuşăreasa” lui Purcărete, care este şi el la 600 de reprezentaţii. Avem ”Capra cu trei iezi” care este în 500-600 de spectacole. Avem foarte multe tipuri de spectacol, pentru că sunt multe tipuri de spectatori. Când vine învăţătoarea la spectacol, trebuie să-i dai învăţătoarei un fel de spectacol. Când vine cu părintele, trebuie să-i oferi în funcţie de părinte. Am avut reclamaţii foarte hazlii, real: de ce Albă ca Zăpada e brunetă? Sunt hazlii, pentru că a spune o poveste nu înseamnă a imita Disney. Iar dacă părintele vine cu scara valorică de acolo, este o problemă, pentru că noi aici spunem poveşti, povestim despre viaţă, la nivelul copilului. Dacă vrei să înveţe copilul ceva aici, nu trebuie să îi repovesteşti. Nu trebuie să faci serbare şcolară un pic mai bine. Cu asta luptăm şi nu e deloc uşor.
Reporter: Dacă ”Punguţa cu doi bani” e modernizată, părintele are o reţinere.
Călin Mocanu: Da. Trebuie să fie clară sau la nivelul la care îşi imaginează ei. Trebuie să subliniez. Publicul adult când vine la teatru cu copilul are o foarte mare lene de a-şi imagina, el vrea să vadă ce cunoaşte deja. El vrea să bifeze: „uită-te cum au zis ăştia Albă ca Zăpada”. Nu vrea să-şi pună creierul la contribuţie: "Uau, cum au spus ăştia Albă ca Zăpada!” Sunt nuanţe diferite. Acum, avem un spectacol de mare succes, dramaturgie contemporană, ”Omul de zăpadă care vrea să întâlnească soarele”, de Matei Vişniec. Cine se gândea că o să aibă succesul ăsta? Vă spun cinstit, dacă l-am pune în fiecare zi pe afiş, în fiecare zi ar fi sala plină. Numai că nu facem aşa, suntem teatru de repertoriu şi le rulăm. ”Eu, Oblio”, de Nona Ciobanu, este un spectacol contemporan, în care nimeni nu a reproşat cât de contemporan este faţă de altele, la care lumea spunea ”băi, cât de <contemporan> e!”, adică e prea nou… Ca o curiozitate, spectacolul ”Motanul încălţat” nu numai că şi-a scos toţi banii, ci a adus încasări de peste 400.000 de euro.
Reporter: În ce stadiu se mai află Muzeul teatrului?
Călin Mocanu: Acum vreau să fac un muzeu interactiv. Am fost în China cu păpuşile, mergem cu expoziţia la Cluj, la castelul Banffy.
Reporter: Câte păpuşi sunt în muzeu?
Călin Mocanu: În jur de 180 de păpuşi expozabile şi mai sunt în refacere încă 100. Cam aşa. Cea mai veche păpuşă cred că este din 1953. Din foarte multe spectacole sunt păstrate integral păpuşile. Televiziunea română va face un documentar despre păpuşile noastre.
Reporter: Spuneaţi că Şcoala de Teatru dă mulţi studenţi, actori-păpuşari. Este o inflaţie?
Călin Mocanu: Părerea mea că nu numai de păpuşari. Dacă nu lăsăm industria independentă să se dezvolte pe orice artă, dacă nu o ajutăm, instituţiile publice nu vor avea unde să-i absoarbă. Ar trebui controlat câţi să iasă, cum să iasă. Sunt foarte mulţi studenţi care devin actori, cu care nu ai ce face. Nu se aud, nu se văd. Mai bine scoţi trei actori, decât 20. Unde îi duci? Între independenţi sunt trupe importante. Vezi spectacole groaznice, când spun groaznice, groaznice, şi unele foarte interesante. Când zici ”Godot”, vorbeşti de o calitate, clar, când zici UNteatru, spui de o calitate clară, trupe reale. Unele sunt comerciale, pure. Foarte bine. Toate segmentele trebuie satisfăcute. E foarte interesantă mişcarea independentă de teatru. Cea mai utilă obrăznicie artistică. Obligatoriu independenţii trebuie să aibă finanţare pe produs. Parcă Titu Maiorescu spunea că „unul dintre cele mai importante motoare ale promovării culturii este snobul”. Snobul dă motor. El plăteşte bilet, duce o cultură mai departe. E foarte bine. Bucureştiul are un mare nivel artistic. Cine spune că Viena e mai sus... Sunt mult mai clare regulamentele, sunt mult mai organizaţi, dar nu sunt mult mai sus decât noi.
Reporter: Sunteţi membru ASSITEJ. Ce presupune asta?
Călin Mocanu: Să fim clari. UNIMA este Uniunea Mondială a Marionetiştilor, cei care animează obiecte şi fac spectacole de acest tip. ASSITEJ-ul este o asociaţie internaţională a celor care fac spectacole pentru copii şi adolescenţi. UNIMA este în ASSITEJ. Foarte mulţi membri UNIMA sunt în ASSITEJ. Cele două vor lucra până la contopire, cred. Au zeci de membri mondial. În România, teatrele publice sunt în amândouă, şi în UNIMA sunt şi membrii independenţi şi în ASSITEJ sunt şi membri care nu sunt teatre de copii. Pot fi 50, 70 de membri şi într-o parte şi în alta.
Reporter: De ce nu sunteţi nominalizaţi la UNITER?
Călin Mocanu: Ei au fost foarte logici şi ne-au spus să venim cu multe spectacole. Când se va consolida o piaţă de spectacole pentru copii valabile, abia apoi vor putea face nominalizări.
Reporter: Ce spectacole ne recomandaţi?
Călin Mocanu: Spectacolul cu ”Omul de zăpadă”, pe textul lui Matei Vişniec. ”Eu, Oblio” de Nona Ciobanu. Acum lucrăm la primul spectacol de păpuşi cu clovni, care se numeşte ”Strada”.
Reporter: Care e trendul în ceea ce priveşte stilul de spectacol de teatru cu păpuşi?
Călin mocanu: Eu cred că trebuie să fie un scenariu-studiu, un scenariu adaptat, care chiar dacă este o poveste, îi extragi valorile şi le plantezi în realităţile în car trăim. Este foarte important să ne gândim că ne trebuie un teatru care să reflecte fricile oamenilor, un teatru care să educe prin copil adultul. Stima de sine a părintelui influenţează foarte mult copilul. Ne trebuie un teatru care să mişte şi copiii, şi părinţii. Ne trebuie un teatru pentru copii, care să fie un pic de terapie şi pentru adulţi. Un teatru care să fie contemporan cu lumea, să nu fie sub nivelul copilului. Aşa de tare se vede asta când este o bătăiţă din palme ritmică şi copilul pleacă acasă cu un fel de serbare, nu pleacă cu nişte realităţi care-l mişcă un pic. Mulţi părinţi îşi pun problema că: eu nu-mi chinui copilul! Nu-l chinui, îl expui metaforic. Avem un spectacol, făcut după un amplu studiu despre frici, ”Cui i-e frică de bau bau?”. Este un spectacol impecabil. E foarte interesant când te împrieteneşti cu bau baul tău.
Reporter: Părinţii cer anumite spectacole? Care sunt acestea?
Călin Mocanu: Cer. Cerinţele importante sunt aşa: să consolideze relaţie dintre părinte şi copil, să consolideze relaţia dintre copil şi autorităţi, să-şi depăşească anumite frici, anumite stări de angoasă, să cunoască poveşti noi. Când zic poveşti, nu vă gândiţi numai la poveştile universale, ci şi la cele contemporane. Uitaţi-vă ce poveste frumoasă este ”Omul de zăpadă care caută soarele”! De fapt, părintele vine şi vede un spectacol în care omul de zăpadă caută soarele, care se topeşte până îl caută şi devine apă când îl găseşte. Copilul zice firesc, "nu te duce că te topeşti!” Părintele vede altceva, şi mi se pare ceva fabulos. Acestea sunt tipurile de spectacol. Sau ”Paraşutiştii”, în care doi copii se chinuie să zboare. Este fantastic jocul în 50 de minute. Şi la un moment dat chiar zboară. În "Oblio”, toţi copiii vor să aibă ţugui. ”Eu n-am, ce fac?” Toate acestea sunt poveşti contemporane, cu probleme contemporane. Noi trebuie să ne educăm, cultivăm copiii cu poveşti contemporane.
Reporter: Vă lipseşte şi categoria de spectacol pentru sub 3 ani?
Călin Mocanu: Există un trend mondial de mult, există spectacole de la 0 ani. Eu le văd jocuri, nu cu substanţă artistică. De la 2 ani jumătate copilul intră într-o convenţie. Dacă copilul stă un sfert de oră atent, ai câştigat. Data viitoare va sta cu trei minute mai mult. Ai câştigat! Eu voi face prin ianuarie, februarie aici, un microcinematograf care să funcţioneze în acelaşi timp cu spectacolele, cu Disney poate, dacă o să pot obţine drepturile de difuzare fără prea mulţi bani sau deloc, ca atunci când copilul iese din sală, să intre un pic să vadă Disney, să poată merge înapoi, adică să nu piardă timp până la o altă venire.
Reporter: Aveţi spaţiu?
Călin Mocanu: O să găsesc o scară frumos făcută cu un televizor care nu generează pericol pentru copii, o să am minim trei metri până la ecran. Copii sunt foarte puţini care ies sâmbăta şi duminica. Dacă sunt 10 copii mici care ies din sală.
Reporter: Violenţa din poveşti este motivată?
Călin Mocanu: Nu tot timpul e motivată, dar nu poţi să scoţi total acest tip de conflict. Dacă regizorii, scenariştii ar scoate cuvântul violenţă şi ar pune conflict... Am răspuns la sute de mailuri pe tema asta. Fără conflict nu există poveste. Ce o să-i spună Albei ca Zăpada în pădure vânătorul? Scoţi violenţa şi pui conflictul. O să-i spună ce-i spune de peste 100 de ani. Poveştile fără conflict devin formale, ca o baltă care nu spune nimic. Atunci spectacolul este un descriptiv de jumătate de oră care nu duce la nimic, nu ţii copilul în sală. Sunt piese pe care le văd la festivaluri în care copiii joacă mâţa în sală deodată cu actorii de pe scenă, pentru că sunt plictisiţi şi sunt mult mai deştepţi decât ce li se pune în faţă. Fiind mai deştepţi, papă repede tot, ştiu piesa în 20 de minute şi tu trebuie să mai joci 50. Ce te faci? Există şi un alt tip de spectacol la care participă copilul. Am auzit texte de tipul următor: "băi, aşa proastă e piesa aia, încât copiii vorbesc cu actorii!” Din contră. Atât de interesant este. Copilul spune: "Nu te duce acolo! Tu nu vezi?” Sau, părinţi care spun: "Măi, e prea simpatic personajul ăla negativ!” Am vrut să-l facem simpatic. Nu se ajunge uşor. Un mesaj de final ar fi: Lăsaţi-ne copiii să colaboreze cu noi! Lăsaţi-ne să lucrăm cu ei! Ştim ce facem cu ei! Garantat!
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
