DOSARELE SECURITĂŢII - Dinu Lipatti, de la gloria internaţională la ultimele luni de boală în Elveţia. Ce dezvăluie dosarul pianistului şi drama mamei sale

Dosarul lui Dinu Lipatti, aflat în arhiva CNSAS şi desecretizat la 6 aprilie 2004, reuneşte documente care surprind mai multe momente contradictorii din viaţa pianistului, de la administrarea proprietăţilor familiei în timpul războiului şi numirea sa ca ataşat cultural la Geneva până la verificările făcute de autorităţile române în legătură cu situaţia sa din Elveţia. În documentele păstrate în arhivă apar atât memoriul prin care artistul contesta rechiziţionarea automobilului său, cât şi rapoarte din 1947 şi 1949 despre plecarea sa din România şi încercările mamei sale de a obţine un paşaport pentru a-l vizita.

Moşiile familiei şi memoriul adresat Ministerului Apărării Naţionale

Într-un document al Ministerului Afacerilor Interne, Serviciul C, Secţia 4, Biroul 1, datat 19 mai 1971 în însemnările de arhivă, se consemna că, potrivit materialelor existente la dosar, Dinu Lipatti deţinea, în 1942, împreună cu familia, proprietăţi agricole în suprafaţă totală de 1.300 de pogoane, în comunele Hagieşti, din judeţul Ilfov, şi Glâmbocata, din judeţul Dâmboviţa.

Detalii despre administrarea acestor proprietăţi apar într-un memoriu semnat de pianist la 18 mai 1942 şi adresat Ministerului Apărării Naţionale. Lipatti explica faptul că se ocupa personal de cele două moşii, inclusiv de exploatarea forestieră de la Glâmbocata, şi contesta refuzul autorităţilor de a excepta de la rechiziţie automobilul său Fiat 1100, cumpărat cu câteva luni înainte.

"Subsemnatul Dinu Lipatti, domiciliat în Bucureşti, Lascăr Catargiu 12, posed împreună cu tatăl şi fratele meu două moşii, dintre care prima, în suprafaţă de 600 de pogoane, se află în comuna Hagieşti, Ilfov, a doua, de 700 de pogoane, se află în comuna Glâmbocata, Dâmboviţa", scria pianistul în document.

El preciza că se ocupa personal de cultivarea terenurilor şi de exploatarea pădurii de pe proprietatea din Dâmboviţa, unde amenajamentul prevedea şase parchete a câte 100 de pogoane fiecare.

"Şi de această exploatare forestieră mă ocup tot eu personal, ducându-mă acolo de două sau trei ori pe săptămână", arăta Lipatti.

Artistul explica apoi de ce avea nevoie de automobilul Fiat 1100, cumpărat la 31 octombrie 1941. După expirarea perioadei de scutire de rechiziţie acordate maşinilor noi, el se aştepta să beneficieze de prevederile care permiteau proprietarilor de teren arabil să păstreze un autoturism pentru activităţile agricole.

"Or, eu îndeplinesc şi chiar depăşesc aceste condiţiuni, posedând în total o suprafaţă de 1.300 de pogoane de pământ, din care 600 sunt arabile", scria pianistul.

Lipatti arăta că depusese documentele necesare la Comandamentul II Teritorial, iar dosarul fusese trimis spre aprobare Marelui Stat Major. Cu toate acestea, primise o adresă prin care era informat că scutirea de rechiziţie fusese refuzată.

În memoriu, el contesta decizia şi sugera că aceasta ar putea fi rezultatul unei greşeli administrative.

"Nu atribui acest răspuns neaşteptat decât poate unei erori de tipar a adresei din 13 mai crt. sau unei confuziuni datorită numeroaselor cereri ce sosesc necontenit la Marele Stat Major", afirma Dinu Lipatti.

Pianistul insista că îndeplinea condiţiile legale şi că nu înţelegea motivul pentru care cererea sa fusese respinsă.

"Căci altminteri nu pot să concep ca un proprietar rural ce intră atât de perfect în cadrul legii, aşa după cum intru eu, să fie totuşi exclus din lege fără niciun motiv şi să nu poată beneficia de avantajele ce statul îi acordă în mod evident prin deciziunea în vigoare", se arată în memoriu.

În final, Lipatti solicita revizuirea hotărârii şi invoca efectele pe care rechiziţionarea automobilului le-ar fi avut asupra activităţilor agricole.

"Autoturismul ce posed îmi este atât de necesar pentru cultivarea moşiilor noastre, iar rechiziţionarea sa tocmai acum, în epoca de exploatare intensivă a sus-numitelor proprietăţi, ar fi atât de dezastruoasă pentru îndestularea regiunilor vecine lipsite de hrană, cât şi pentru economia naţională", scria pianistul.

El îi cerea ministrului să cerceteze cazul şi să dispună o soluţie favorabilă, invocând prevederile Ministerului Apărării Naţionale.

Cererea a fost soluţionată favorabil. O menţiune a Comandamentului 2 Teritorial, păstrată în aceeaşi serie de documente, consemnează anularea ordinului iniţial şi aprobarea scutirii de rechiziţie.

"Cu onoare se face cunoscut că ordinul s-a anulat şi s-a aprobat scutirea de rechiziţie până la 1 XI 1942 a autoturismului proprietatea dlui Dinu Lipatti", se arată în rezoluţia din 18 mai 1942.

De la Conservatorul din Bucureşti la catedra de pian de la Geneva

Ce s-a întâmplat după momentul rechiziţiei până şase ani mai târziu dezvăluie un referat al Corpului Detectivilor din 3 mai 1947 care reconstituie parcursul profesional al pianistului şi plecarea sa din România. Documentul menţionează studiile muzicale, concertele susţinute în străinătate şi stabilirea sa în Elveţia, unde fusese numit profesor de pian la Conservatorul din Geneva.

"După terminarea liceului, s-a înscris la Conservator, unde a urmat cursurile de pian, pentru care avea o deosebită atracţie, după care pleacă în străinătate, urmând cursuri de specializare la Viena şi Paris", se arată în referat.

Potrivit aceluiaşi document, după revenirea în România, Lipatti a început să concerteze cu Orchestra Filarmonicii, devenind ulterior primul solist de pian al acesteia.

"De un talent deosebit, pleacă pentru mai multe recitaluri în Germania, Bulgaria şi Elveţia", consemnau autorii raportului.

Referatul preciza că deplasările sale fuseseră făcute cu paşapoarte eliberate de autorităţile române. În februarie 1943, pianistul plecase în Bulgaria cu un paşaport de serviciu emis de Ministerul Afacerilor Străine, după care revenise în ţară.

Ulterior, la intervenţia Ministerului Propagandei, i s-a acordat o nouă viză de ieşire, iar la 31 august 1943 a părăsit România cu destinaţia Elveţia.

"Rezultă din informaţiunile obţinute în cercurile familiei că s-a stabilit la Geneva, unde a fost numit profesor de pian la Conservator", se arată în document.

Autorităţile consemnau că nu reuşiseră să stabilească dacă Lipatti mai deţinea un paşaport de serviciu sau dacă primise un paşaport de la legaţia română din Elveţia.

Raportul menţiona şi intenţia pianistului de a reveni în România pentru a-şi revedea familia, dar şi rezervele sale legate de posibilitatea de a părăsi din nou ţara.

"În cercurile familiei se spune că numitul intenţionează să vină în ţară pentru a-şi revedea familia, însă condiţionează obţinerea vizei de intrare şi ieşire", consemnau autorii referatului.

Motivul era legat de activitatea sa profesională din străinătate. Lipatti avea catedra de la Geneva şi mai multe angajamente concertistice în alte ţări, iar imposibilitatea de a pleca din România i-ar fi putut afecta cariera.

"În cazul când nu ar putea părăsi ţara, nu şi-ar putea respecta angajamentele şi deci ar risca să piardă reputaţia sa internaţională de muzician", se arată în referat.

La finalul documentului, Corpul Detectivilor consemna că verificările nu identificaseră suspiciuni privind activitatea politică a pianistului.

"Nu s-a stabilit asupra activităţii trecute a sus-numitului nicio suspiciune din punct de vedere al siguranţei de stat", se arată în raport.

Documentul adăuga că nu se stabilise nici că Lipatti ar fi acţionat sau ar fi simpatizat cu vreo mişcare politică.

Numirea ca ataşat cultural al Legaţiei României

Pe lângă activitatea sa de pianist şi profesor, Dinu Lipatti a fost numit ataşat cultural al delegaţiei române de la Geneva. În arhivă se păstrează două adrese din august 1944 care se referă la această numire şi la plata remuneraţiei sale.

În adresa din 2 august 1944, Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor informa Ministerul Afacerilor Străine că aprobase numirea artistului în funcţie şi solicita preluarea plăţii salariului.

"Ministerul Culturii Naţionale aduce la cunoştinţa Domniei Voastre că a aprobat numirea dlui Dinu Lipatti în funcţia de ataşat cultural al Delegaţiei Române de la Geneva şi vă roagă să binevoiţi a dispune cele necesare ca Ministerul Afacerilor Străine să plătească retribuţia dlui Dinu Lipatti, întrucât Ministerul Culturii Naţionale nu are fonduri prevăzute pentru acest scop", se arată în document.

Două zile mai târziu, la 4 august, o adresă semnată de directorul de cabinet Eug. Lăzărescu Murgeni transmitea mai departe solicitarea.

"Potrivit dispoziţiunilor, am onoarea de a vă înainta adresa Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor cu referire la numirea dlui Dinu Lipatti în funcţia de ataşat cultural la Geneva, rugându-vă să binevoiţi a dispune", se arată în documentul adresat secretarului general.

Adresele consemnează astfel atât numirea oficială a pianistului în funcţia diplomatică, cât şi demersurile administrative necesare pentru plata remuneraţiei sale în străinătate.

Scrisoarea din sanatoriul elveţian şi suspiciunea unei plecări clandestine

În august 1949, numele lui Dinu Lipatti apare într-o notă informativă referitoare la mama sa, Anna Lipatti, care locuia în Bucureşti, pe strada Ana Ipătescu nr. 12.

Documentul, datat 3 august 1949, menţiona o scrisoare trimisă de pianist din sanatoriul La Moubra, din Montana, Elveţia. Pe baza acesteia, autorităţile formulau suspiciunea că mama sa ar pregăti plecarea ilegală din România.

"Anna Lipatti, Ana Ipătescu 12, primeşte o scrisoare de la Dinu Lipatti, expeditorul de pe plic, din Montana, sanatoriul La Moubra, Elveţia, din care reiese că destinatara se pregăteşte să părăsească în mod clandestin ţara, luând cu ea valori din care se poate trăi 8-10 luni", consemna nota.

Raportul din octombrie 1949 prezintă însă alte detalii despre situaţia familiei. Documentul, semnat de locotenent-colonelul de securitate Sepeanu şi maiorul de securitate Negreanu, menţiona că Anna Lipatti depusese o cerere de paşaport pentru a ajunge la fiul său bolnav.

"Se raportează relaţii despre Ana Lipatti, mama lui Dinu Lipatti - văduvă. A făcut cerere de paşaport să plece la copilul său bolnav, care paşaport este în curs de rezolvare", se arată în raportul din 25 octombrie 1949.

Într-o altă parte a documentului, autorii precizau că Direcţia Generală a Securităţii Poporului transmisese o notă referitoare la scrisorile primite de femeie din Elveţia.

"Din investigaţiile întreprinse reiese că scrisorile primite de sus-numita din Elveţia sunt de la fiul ei, Dinu Lipatti, care este plecat din ţară din 1943", consemnau ofiţerii.

Raportul îl identifica pe Lipatti drept pianist şi profesor şi menţiona că acesta plecase legal din România, după care rămăsese în Elveţia din cauza bolii.

"D.L. este de profesiune pianist (profesor), a plecat din ţară legal în mai multe ţări şi, îmbolnăvindu-se de plămâni, a rămas în Elveţia, în sanatoriul La Moubra", se arată în document.

Autorii raportului consemnau şi conţinutul scrisorilor trimise de pianist mamei sale.

"Prin scrisorile trimise, sus-numitul o roagă să facă tot posibilul de a merge la el, deoarece este pe moarte şi nu mai are cu ce să se întreţină", se arată în raportul din octombrie 1949.

Documentul menţiona că Anna Lipatti făcuse demersuri pentru obţinerea paşaportului inclusiv pe lângă Ana Pauker, ministrul de Externe de la acea vreme.

"Numita Anna Lipatti a făcut demersuri pe lângă tovarăşa Ana Pauker pentru a obţine paşaportul şi, în urma acestor demersuri, sus-numita va primi paşaport în cursul lunii august", consemnau autorii raportului.

Cele două documente din august şi octombrie 1949 surprind, astfel, două momente ale verificărilor făcute de autorităţi: suspiciunea iniţială privind o posibilă plecare clandestină şi informaţiile ulterioare despre solicitarea oficială a unui paşaport pentru ca mama pianistului să ajungă la fiul său grav bolnav.

Verificările şi propunerea de clasare a dosarului

Raportul din 25 octombrie 1949 se încheia cu menţiunea că verificările din evidenţele Direcţiei Siguranţei Capitalei nu identificaseră informaţii despre Dinu Lipatti şi mama sa.

"La arhiva DSC, Anna Lipatti şi Dinu Lipatti nu sunt cunoscuţi", se arăta în document.

În continuare, autorii formulau propunerea de clasare a cauzei.

"Faţă de cele de mai sus, propunem clasarea cauzei", se arată în încheierea raportului semnat de locotenent-colonelul Sepeanu şi maiorul Negreanu.

Menţiunea se adaugă concluziilor din referatul Corpului Detectivilor din 3 mai 1947, în care autorităţile consemnaseră că nu identificaseră suspiciuni privind activitatea politică a pianistului.

Documentele disponibile în însemnările de arhivă nu indică identificarea unor activităţi politice incriminatoare în cazul lui Dinu Lipatti. În raportul din octombrie 1949, autorii propuneau clasarea cauzei după ce consemnaseră situaţia mamei sale şi demersurile acesteia pentru obţinerea unui paşaport.

Dosarul reuneşte astfel documente administrative şi informative din perioade diferite, de la memoriul din 1942 privind automobilul necesar administrării proprietăţilor familiei până la rapoartele din 1949 despre scrisorile trimise din Elveţia. Prin aceste documente poate fi reconstituit traseul pianistului în anii războiului şi în primii ani ai regimului comunist, precum şi modul în care autorităţile urmăreau situaţia românilor plecaţi în străinătate şi a familiilor rămase în ţară.

Epilog - Mama lui Dinu Lipatti a ajuns în Elveţia cu puţin timp înainte de moartea fiului său

Anna Lipatti a reuşit să ajungă la fiul său în Elveţia abia în septembrie 1950, după ce fusese reţinută la frontiera de la Curtici, anchetată şi judecată pentru încercarea de a scoate din ţară metale preţioase. Autorităţile i-au confiscat bijuteriile, iar în urma procesului a fost condamnată la o amendă de 30.000 de lei şi la plata cheltuielilor de judecată.

Anna Lipatti a ajuns la Geneva la 24 septembrie 1950, la opt zile după ultimul recital public al pianistului, susţinut la Besançon, în Franţa. În acea seară, deşi era grav bolnav şi epuizat, Lipatti a interpretat lucrări de Bach, Mozart, Schubert şi Chopin. Neputând duce la capăt programul de valsuri de Chopin, a încheiat recitalul cu coralul "Jesu, Joy of Man's Desiring", de Johann Sebastian Bach, o interpretare devenită una dintre cele mai cunoscute înregistrări ale sale.

Dinu Lipatti a murit la 2 decembrie 1950, la Chêne-Bourg, lângă Geneva, la numai 33 de ani. Fusese diagnosticat cu boala Hodgkin, o afecţiune malignă a sistemului limfatic, cunoscută şi sub denumirea de limfogranulomatoză malignă. În ultimii ani ai vieţii, starea sa de sănătate se deteriorase progresiv, cu episoade de febră, oboseală severă şi dureri care îi afectau inclusiv capacitatea de a cânta.

Tratamentul cu cortizon îi adusese o ameliorare temporară în 1950, permiţându-i să revină pe scenă şi să realizeze înregistrări pentru casa de discuri Columbia. Între 2 şi 12 iulie 1950, pianistul a înregistrat lucrări de Bach, Mozart şi Chopin, într-o sesiune considerată astăzi una dintre cele mai importante mărturii ale artei sale. Boala a continuat însă să evolueze, iar Lipatti a murit în decembrie, după o perioadă în care a încercat să-şi continue activitatea artistică în ciuda suferinţei.

Povestea pianistului a fost relatată şi de mama sa, Anna Lipatti, care a scris despre copilăria, formarea muzicală, cariera şi ultimii ani ai fiului său. Cartea a apărut iniţial în limba franceză, la Paris, sub titlul La douleur de ma vie.

Volumul reconstituie viaţa artistului prin amintirile unei mame care i-a urmărit îndeaproape formarea şi cariera şi care a trebuit să înfrunte pierderea lui după ce a încercat să ajungă la el în străinătate. În aceste pagini, destinul pianistului este privit din interiorul familiei, de la primii ani şi studiile muzicale până la consacrarea internaţională şi boala care i-a întrerupt cariera la numai 33 de ani.

Anna Lipatti a trăit în Elveţia după moartea fiului său şi a murit în 1973. Potrivit relatărilor biografice, a fost înmormântată alături de Dinu Lipatti, conform dorinţei sale testamentare.