Marile bătălii ale lumii, din Statele Unite până pe fronturile din Rusia, sunt puse în scenă în mod ritualic, atunci când calendarul marchează o victorie sau, din contra, o mare înfrângere, de dorobanţii de duminică. Bancheri, ingineri, arhitecţi şi economişti participă, în uniformă specifică epocii, şi cu armament corespunzător, la reconstituirea marilor evenimente. Printre ei se regăseşte şi un soldat autentic: Neagu Djuvara, comandant onorific al Asociaţiei ”6 Dorobanţi”, condusă de istoricul de artă Adrian-Silvan Ionescu.
Doctorul în ştiinţe Adrian Silvan Ionescu, directorul Institutului de istoria Artei ”G. Oprescu”, un împătimit al vremurilor în care s-a scris marea istorie a lumii, a înfiinţat în 2004, împreună cu Horia Vladimir Şerbănescu, Asociaţia ”6 Dorobanţi”. Cei 22 de membri ai acestei formaţiuni, din care fac parte bancheri, ingineri, arhitecţi, economişti participă, în uniformă specifică epocii, şi cu armament corespunzător, la comemorarea şi reconstituirea unor evenimente istorice din marile războaie. Adrian Silvan Ionescu a jucat şi în film, iar la evenimentele la care participă are o apariţie impunătoare, cu barbă albă, tunică de postav şi sabie, cu coafă albă sau în uniformă scoţiană cea de care este îndrăgostit.
Pe câmpul de luptă este simplu soldat, deşi are grad înalt, de ofiţer. Se ”joacă de-a soldatul”, însă într-o manieră cât se poate de serioasă, respectând legislaţia în vigoare, cu o investiţie serioasă, timp, bani, efort, dedicaţie. Istoricul de artă nu deţine armă de foc, toate armele aparţin Asociaţiei, iar atunci când ”merg la luptă” armele sunt împrumutate. Soldaţii de duminică, căci aşa se autointitulează membrii Asociaţiei ”6 Dorobanţi” se întâlnesc o dată pe lună, se antrenează la Râşnov sau la Fundata, se documentează temeinic şi îşi poartă cu mândrie uniformele care sunt confecţionate de un fost membru devenit croitor de haine militare. Totul este respectat întocmai, de la haine şi până la conţinutul raniţei, de la comportament la principii.
Adrian Silvan Ionescu a vorbit cu pasiune, pentru News.ro, despre hobby-ul ”dorobanţilor”, despre începuturi, despre campaniile de luptă la care a participat, care a fost campania vieţii sale, bătălia de la Gettysburg, dar şi despre filmul istoric, în viziunea regizorilor români, despre greşelile impardonabile pe care le fac cineaştii.
Povestea dorobanţilor de duminică, soldaţi în timpul liber, a început în 2004. ”Un foarte mic nucleu de pasionaţi de istorie militară au decis pe la începutul anilor 2000 să înfiinţeze o organizaţie în care să poată pune în scenă perioade din istoria modernă a României. Fondatori au fost doi cercetători Horia Vladimir Şerbănescu, de la Muzeul Militar Naţional ”Regele Ferdinand I” şi subsemnatul, Adrian Silvan Ionescu, doctor în ştiinţe istorice. Pot spune că ne jucam de-a soldaţii de multă vreme. În 1980, 81, 84 şi 85 am organizat parade de modă veche la Palatul Suţu, pe scena de la Sala Dalles, în Cişmigiu. În acea perioadă, ca o formă de frondă faţă de guvernarea comunistă, noi îmbrăcam ţinute de epocă şi ne bucuram că putem să trăim alte vieţi, aşa cum ne-am fi dorit din visul format şi pe baza documentaţiei, a lecturilor memorialiştilor, a studierii unei biografii foarte bogate. Vremurile schimbându-se am putut să ne punem în aplicare visul şi astfel a luat fiinţă Asociaţia 6 Dorobanţi”, a povestit Adrian Silvan Ionescu pentur News.ro.
A fost ales acest regiment pentru a ţine în viaţă tradiţiile de luptă, pentru că a fost unul dintre cele mai vechi şi cele mai bine organizate unităţi din Armata Română.
”Fondată 1872, a rezistat în structurile militare româneşti până în 1948. Un regiment de elită care a primit şi rangul de regiment de gardă sub numele de «Mihai Viteazul», un regiment în care au activat, în diferite perioade, comandanţi iluştri, şi chiar în zilele noastre mai trăieşte un veteran din acest regiment, care este ilustrul istoric Neagu Djuvara. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial era locotenent în rezervă în această unitate şi a fost o mare bucurie pentru noi să descoperim acest lucru. L-am făcut membru şi comandant onorific, decorându-l şi cu medalia tradiţiei militare”, a adăugat fondatorul.
Neagu Djuvara a participat de câteva ori la activităţile Asociaţiei, dar, ”dată find etatea domniei sale, nu este atât de uşor de adus la evenimentele noastre, care sunt destul de frecvente, în funcţie de evenimentele pe care le ilustrăm, de invitaţiile pe care le avem în ţară sau în străinătate”.
Cea mai recentă participare a ”soldaţilor” a fost la Noaptea Muzeelor, la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Tulcea, unde au oferit o ”felie de viaţă”, genul de spectacol ”living history” (istorie vie). Publicul a putut să vadă cum era viaţa în timpul Războiului cel Mare, al Primului Război Mondial. ”Am purtat uniforme mai variate din acea perioadă, nu numai uniforme româneşti, ci şi austro-ungare, turceşti, germane, ruseşti, care să ofere publicului întregul orizont al uniformologiei din acea perioadă şi să o obişnuiască cu viaţa de campanie. Mai tinerii mei camarazi şi subalterni în acelaşi timp, au făcut şi înrolări ad-hoc. Micii soldaţi de duminecă, copii între 3 şi 14 ani au făcut instrucţie, camarazii mei le-au arătat cum să poarte armele, le-au arătat cum trebuie să fie făcut salutul militar, şi cum să respecte gradele superioare. A fost foarte amuzant, lor le-a plăcut foarte mult, acestor mici viitori soldaţi de duminică, şi părinţilor le-a plăcut şi mai mult, pentru că au gustat din mâncarea de la cazan pe care unul dintre camarazii noştri, care este priceput la bucătărie, a gătit-o în acea seară la foc mic”, a povestit istoricul.
Asociaţia este compusă din 22 de membri, ”dacă ne putem uni forţele şi cu ramură pe care o avem la Ploieşti, care înscenează Regimentul 4 Artilerie”.
Afinităţile elective i-au adunat pe pasionaţi. ”Totuşi, nu mai ştiu cum este acum viziunea progeniturilor din zilele noastre, dar pe vremea nostră ne credeam soldaţi, aveam o săbiuţă de lemn, apoi din tablă, îşi confecţiona un bicorn din carton. Acum am ajuns să chiar fim soldaţi cu uniforme în toată regula, urmând reglementările în vigoare în perioada respectivă, şi să călcăm pe urmele vechilor combatanţi care au luptat în Marele Război, în al Doilea Război Mondial, în Războiul de la 1877, ca să nu mai vorbim de alte campanii pe care le ilustrăm, cum sunt cele napoleoniene, unde am fost foarte activi în ultimii 11 ani sau mai de curând în Războiul Civil american. E drept că în Războiul Civil american nu au luptat prea mulţi români. Sunt documentaţi exact patru români care au participat la acest război, unul dintre ei a şi murit în timpul conflagraţiei. Dar, aceasta nu ne opreşte să nu putem să ilustrăm şi acel mare conflict fratricid, care a creat practic coloana vertebrală a Statelor Unite, pe care astăzi (4 iulie, n.r) le sărbătorim”, a explicat Silvan Ionescu.
Adrian Silvan Ionescu a luptat la Gettysburg, la Waterloo, la Austerlitz. El evocă bătălia din America, de la Gettysburg.
”Am luptat la Gettysburg, care a fost şi o să rămână campania vieţii mele, datorită faptului că erau fabulos de mulţi participanţi. În două weekenduri succesive s-au adunat de fiecare dată câte 10.000 de participanţi. Şi nu au participat cei de la primul re-enactement şi la cel de-al doilea. Vă daţi seama, 20.000 de nebuni care se joacă de-a războiul în America. Participarea a fost internaţională, pentru că eu m-am aflat într-un mic contingent german, care s-a alăturat unei unităţi americane. Erau spanioli, francezi, britanici, care participau în grupurile americane la care se afiliaseră”. A purtat uniforma confederată.
”Era destul de simplă: o jachetă scurtă până în talie din postav gri, pantaloni gri, bocanci foarte solizi ca să reziste la terenul accidentat, şi un chipiu gri, pe care din cauza căldurii toride îl acoperisem cu o coafă albă, care mi-a fost foarte utilă. Am dormit în corturi cum dormim întotdeauna. Am avut noroc că era cald şi nu am avut nevoie de paie, ne-am întins pătura direct pe pământ, iar cortul a fost făcut practic din două foi de cort prinse cu o sfoară în mijloc. Bătălia a avut loc chiar la Gettysburg, în apropierea câmpului de luptă, nu chiar pe locul istoric, ci într-o zonă unde fusese turnat filmul «Gettysburg» din 1993”.
Este greu de imaginat pentru cineva în zilele noastre cum a fost o bătălie şi este dificil să-ţi imaginezi că nişte oameni reconstituie acele momente: ”Este extrem de importantă cunoaşterea pe viu a istoriei. O citeşti din carte, poate cartea nu are nici ilustraţii, nu spune foarte mult, dar atunci când eşti chiar acolo, când trăieşti tensiunea atacului, când mărşăluieşti prin noroi, îngheţi de frig, nu prea ai ce mânca, este o ilustrare perfectă a vieţii grele de soldat din acea perioadă şi în acelaşi timp este o mare bucurie a participanţilor că pot să experimenteze pe propria piele”.
Din această perspectivă, cum priveşte războiul? ”Dacă îl cităm pe generalul Sherman, care a fost unul dintre cei mai capabili generali nordişti, el spunea că «war is hell» (războiul e iad). Aşa este, dar noi nu ne implicăm în război cu intenţii de revanşă. În momentul în care se apropie la atacul cu baionetă două unităţi, când sunt la un metru distanţă ridicăm armele în sus şi începem să ne batem pe umeri: «hello!, how are you?», ne strângem mâna, ne dăm o palmă peste ceafă, râdem, ne îmbrăţişăm, pentru că suntem toţi camarazi, chiar avem prieteni în unităţile adverse. Ne vedem în timpul liber dăm o fugă, de pildă, când suntem la Waterloo plecăm din tabăra noastră de la Plancenoit şi ne ducem la Chateau de Caumont, unde sunt campaţi britanicii, belgienii, olandezii. Ne aşezăm la o bere cu ei: ce mai faci?, unde ai mai fost?, când mai vii?, când ne mai întâlnim?”, a evocat preşedintele Asociaţiei ”6 Dorobanţi”.
Pentru neiniţiaţi sau pentru cei pasionaţi de această poveste, o schemă de atac se contruieşte după reguli bine stabilite: ”Trebuie să vă imaginaţi o hartă pe care comandanţii trasează cu creionul roşu sau cu steguleţe poziţiile fiecăror unităţi şi apoi stabilesc înaintarea diviziilor, corpurilor de armată, în funcţie de respectarea riguroasă a planului iniţail. Nu se fantazează. Este interesant faptul că sunt anumite campanii, şi iar mă refer la cele ale războiului american, care se desfăşoară în Europa. În Germania este inima unei organizaţii care se numeşte The First European Confederate Batallion. Acest Prim Batalion Confederat European adună reprezentanţi din Olanda, Germania, Italia, Franţa, Cehia, România, o dată pe an, de obicei în perioada Înălţării, pentru că este un weekend prelungit, care pun în scenă una dintre bătălii, în funcţie de an. Dacă este 2016, se ia o bătălie din 1861, dacă este 2017, se ia una din 1862. Interesant la aceste întâlniri este faptul că nu se fac pentru public, este pentru pura noastră plăcere. Se închiriază un teren de manevră al Bundenswehrului pentru trei zile. Ne întindem corturile şi se stabilesc bătăliile. De multe ori o companie, ieşind din părdure, poate să surprindă la modul cel mai real o companie adversă. E foarte interesant şi plin de tensiune. Luăm puşca la umăr şi începem să tragem. Ceilalţi răspund. Tragem cu pulbere neagră pentru a evita eventualele accidente care, de altfel, au existat. Nu se mai foloseşte vergeaua pentru a bate pulberea, ci pur şi simplu se toarnă, se loveşte cu patul puştii în pământ petru a se tasa pulberea. E o bucurie nebună. Se trage la distanţă de 20-30 de metri spre a nu arde pe cineva”, a explicat combatantul.
Trebuie menţionat faptul că armele care se folosesc în perioada Războiului Civil american sau în cel de la 1877 sunt cu capsă şi sunt mai sigure, în timp ce cele cu cremene, din perioada lui Napoleon, sunt relativ periculoase. ”Adică puşcaşul din stânga ta, foarte adesea, prin scânteia care se produce la tigăiţă, te poate pârli pe obrazul stâng. Am avut favoriţii arşi, un camarad de-al meu a avut părul şi urechea pârlite. Nu-ţi dai seama, e posibil să încarci de două ori şi atunci detunătura este formidabilă. La prima noastră campanie, la Waterloo, prietenul meu Şerbănescu, aflându-se în faţa mea, a avut o detunătură fabuloasă şi aproape era să-i sară puşca din umăr pentru că pusese două încărcături şi nu şi-a dat seama”, a mai povestit Silvan Ionescu.
Dorobanţii de duminică, soldaţi în timpul liber, se antrenează la Râşnov sau la Fundata, la Muzeul Militar în Bucureşti. ”Ştim foarte bine regulamentele. Stăpânim foarte bine şcoala soldatului, pe cera de pluton. Eu am făcut armata la Vânători de munte. În 1979 era altă tactică”.
Cei mai tineri membri ai Asociaţiei s-au îndrăgostit de filmele istorice, le place călătoria mentală, au lecturi solide în acest sens, de aici pasiunea lor pentru viaţa de soldat. ”Un proaspăt camarad, care e de un an în mijlocul nostru, e atât de pasionat încât la un moment dat mă simt umilit de cunoştinţele sale de istorie, şi de detaliile pe care le ştie despre fiecare bătălie, despre biografia fiecărui general, plus că pe mulţi i-a surcalasat că într-un an de zile şi-a confecţionat patru, cinci uniforme, ceea ce noi am făcut în timp”, a afirmat preşedintele.
”Soldaţii de duminică”, aşa cum le place să îşi spună, au uniforme croite de un fost membru al organizaţiei care s-a dedicat croitoriei de articole militare. El croieşte de la uniforma stricto senso, la acoperământul de cap, de la căciuli la sacouri, la curelărie, cartuşiere, raniţe.
Adrian Silvan Ionescu este şi colecţionar. Deţine mai multe uniforme, printre care din perioada napoleoniană, uniforma completă, de grenadier şi de ofiţer, uniformă de război civil - infanterist simplu şi ofiţer superior, uniformă de la 1877 de general, pentru că este comandantul acestei unităţi.
Cei mai tineri membri ”dorobanţi” au vârste de 7-8 ani, sunt fiii unuia dintre membri şi vin cu plăcere la întâlniri şi antrenamente, ba chiar au aspiraţii de a fi gradaţi. ”Fac şi ei ce fac soldaţii, se instruiesc, au puşti la dimensiunea respectivă, şi sunt viitorul nostru de mâine”, a spus comandantul.
La întâlnirile de weekend pe care le organizează participă şi soţiile unora dintre ei, care fac pe infirmierele, pe doamnele din înalta societate sau vivandiere (femei care în trecut însoţeau armatele pentru a vinde soldaţilor alimente şi alte articole de consum).
”Am avut în grup două doamne care au vrut să fie soldat. Există şi în alte organizaţii. Chiar de curând, în Germania, o doamnă îşi lipise foarte bine o barbă. Mă gândeam, ce să fie, un pitic? Era cam mărunţică. Era foarte convingătoare, cu barba mare, stufoasă”.
Cum aţi reuşit ”să îmbrăcaţi istoria”? ”Numai prin lecturi solide şi printr-o documentaţie extrem de riguroasă. Dacă nu ai asta, nu poţi decât să fii participant la un carnaval. Am avut câţiva membri trecători, care au luat-o în glumă. Nu voiau să facă nici instrucţie, nici să investească într-un minim armament. S-au retras. Noi nu suntem nişte marionete pe care să le pui numai de santinelă. Sau dacă el s-a plictisit, se ducea după bere şi lăsa puşca de izbelişte. Ai nişte obligaţii foarte stricte. Nu poţi să laşi armamentul nesupravegheat. Când suntem în campanie avem un rastel şi punem planton. Pentru că publicul se poartă ca un copil, chiar pot să fiu mai dur, ca o maimuţă. Nu întreabă, vine, punem mâna, trage cocoşul şi trage în camaradul lui. Dacă arma este încărcată? Arma nu se întreaptă spre nimeni. Se oferă doar sub supraveghere”, a precizat istoricul.
Armele de care se folosesc membrii Asociaţiei sunt neletale, comandate în străinătate, neexistând o fabrică specială care să le fabrice. Ele aparţin asociaţiei.
”Eu n-am permis de port-armă, mai ales că sunt ofiţer. Când merg în străinătate, eu merg ca simplu soldat pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni acolo, decât când merg cu un grup mai mare, atunci sunt reprezentantul acelui grup”, a explicat preşedintele Asociaţiei.
”Ce mânâncă un soldat pe câmpul de bătălie? Depinde de locul unde te afli. Dacă eşti în campanie napoleoniană, trebuie să te îngrijeşti singur de mâncare. Plec de acasă cu nişte cârnaţi uscaţi, cu un burduf de brânză, cu o pâine mare şi asta ţine cele trei zile cât sunt pe front, pentru că acolo nu-ţi găteşte nimeni. Cei care vin în grup mai mare au o vivandieră. Vin cu alimente pe care le gâtesc acolo, carne, ouă, fasole, cartofi”.
Regimul este acelaşi ca al dorobanţilor. ”Atunci când suntem în ţară, şi când se produce mâncarea la cazan pentru noi şi participanţi, se urmează reglementările în vigoare din acea perioadă. Când bucatele sunt gata, militarul raportează, iar comandantul, respectiv eu, gustă. Dacă este bună, şi în general e bună, dacă nu e conformă standardelor, se aruncă. S-a întâmplat o dată şi am aruncat-o, spre disperarea bucătarului. Pusese prea mult ulei. Nu se mânâncă în plastic, fiecare are gamela lui. Nu există ustensile de bucătărie din plastic. Fiecare cu lingura lui din metal sau din lemn. Se mănâncă dintr-un blid de pământ, de lemn, în funcţie de epocă. Ce rămâne se împarte la public”.
Raniţa este plină cu micul echipament care este compus dintr-un schimb, un ştergar, o periuţă de dinţi, o perie de fălţuit ghetele. ”Pe câmpul de luptă se face inspecţia micului echipament şi a corturilor. Soldatul este neras, îl tragi de urechi... verific dacă are bocancii lustruiţi...”
Investiţia într-un echipament de dorobanţi. ”Este cel mai ieftin şi este format din pantalon alb de doc sau de lână, o cămaşă din in, o căciulă din blană neagră de miel cu o pană de curcan. Cele mai scumpe sunt cizmele pe care trebuie să le iei de la un fost militar, altfel este dificil de găsit un cizmar care să-ţi facă cizme. Uniforma şi cu căciula ar costa cam 1.500 de lei, cizmele - 600-800 de lei. Investiţiile nu se fac dintr-odată, ci în timp”, a precizat ofiţerul.
Ca să îmbraci o astfel de uniformă nu e tocmai comod. Uneori este foarte cald, alteori îngheţi: ”Asta înseamnă viaţa de soldat. La Gettysburg, era atât de cal că după bătălii ne scoteam tunicile şi le puneam pe cort ca să se zvânte. Ne scoteam şi bocancii pe care trebuia să-i purtăm cu şosete de lână. Vă daţi seama. Eu mă smt foarte bine în uniformă scoţiană. Purtând acel chilt ai impresia că zbori”.
Următoarea reînscenare va avea loc în octombrie, la Jena.
”Join the marines, see the world for free!” este mesajul ofiţerului, pentru care avantajul de a te dedica cu totul unei astfel de pasiuni este acela că ajungi în zone pe care nu te-ai fi gândit că le poţi vizita, calci pe pământ istoric, cunoşti oameni, iar prietenia între reînscenatori este de o viaţă: ”Fiind atât de mult intrat în iconografie, făcând studii serioase de ilustrare a istoriei, am început să retrăiesc această istorie prin imaginile pe care le-am văzut, gravuri, fotografii, picturi, piese de grafică. Dintr-odată începi să te observi acolo. În această imagine din Le Monde Illustre sau din L’Illustration. Lângă marele duce Nicolai Nicolaevici nu este cumva Silvan Ionescu? Sau lângă Maiestatea sa regele Carol I, la 1881, ăla cu barbă mare, nu e cumva Silvan Ionescu? Te visezi acolo. Te simţi acolo. Participi. Eşti parte în parte”.
”Sergiu Nicolaescu avea impresia că suprinde spiritul personajului. Greşit”
Statura, fizionomia îl ajută pe Adrian-Silvan Ionescu să fie un personaj de film. El a jucat şi în ”Rug şi flacără” (1980), în regia lui Adrian Petringenaru. ”Dar nu eram militar, eram un judecător dintr-un tribunal masonic şi îl judecam pe maestrul Ion Caramitru, care trădase frăţia. De atunci am rămas şi prieten cu Pino Caramitru”, a spus încântat şi este de părere că în filme, uneori se respectă adevărul istoric.
”Prin 1977, am scris un articol extrem de virulent şi multă vreme m-am temut că unii dintre cascadorii care-l adulau pe Sergiu Nicolaescu va veni să mă bată pentru că am criticat foarte tare filmul lui despre Independenţa României. Erau atât de multe gafe, incredibil de superficial tratat, în materie de uniforme, în materie de armament, de fizionomii”, a spus el.
”Din acest punct de vedere, britanicii, francezii şi americanii, când fac un film istoric sunt atât de atenţi la fizionomii, încât pun fotografia generalului Lee lângă interpretul său. Seamănă. Trebuie să prinzi spiritul. Nu pot să accept «Triunghiul morţii» al lui Sergiu Nicolaescu, fie iertat, în care el îl interpretează pe generalul Averescu, care era un om subţire, înalt, ori Sergiu Nicolaescu avea oarece proporţii. În acelaşi film, regina Maria era interpretată de o admirabilă actriţă română, Maia Morgenstern, dar care era brună, în vreme ce regina Maria era ca un soare, ochi albaştri, blondă”, a completat istoricul care a declarat că ”Sergiu Nicolaescu avea impresia că suprinde spiritul personajului. Greşit. Personajul trebuie să fie citit prin aspectul exterior, restul depinde de arta actorului”.
Dintre filmele străine, filmul lui Tony Richardson, ”Şarja brigăzii uşoare/ The charge of the light brigade”, apoi ”Gettysburg”, o relatare extrem de riguroasă a bătăliei.
Adrian-Silvan Ionescu este de părere că nu se mai fac filme istorice pentru că sunt prea scumpe, cer o documentaţie mult prea riguroasă şi apoi este vorba de investiţia în uniforme, armament. ”De aceea tunurile nu au recul pentru că nu sunt folosite tunuri adevărate. Aşa era şi la «Independenţa României», ieşea fum pe nişte burlane dar care nu se dădeau înapoi când trăgeau artileriştii români, ceea ce este inacceptabil”.
”Dacă la 1927, Abel Gance, care era un perfecţionist, un nebun al perfecţiunii, putea să facă un Napoleon atât de bine cu mijloace mult mai reduse decât astăzi, de ce nu mai putem astăzi să facem aşa ceva? E mai uşor să facem filme cu explozii catastrofale, cu nebunii science-fiction, pe calculator, decât să faci cu nişte oameni în carne şi oase”, a mai spus istoricul.
Un film de factură istorică, nefiind însă un documentar, ”Dueliştii” al lui Ridley Scott, este o capodoperă, după opinia specialistului. ”Acolo, Scott fiind şi istoric de artă, a fost extrem atent cu fiecare imagine, fiecare este practic o reînscenare a unui tablou făcut de oricare mare pictor din epoca lui Napoleon, Ingre, Antoine-Jean Gros. Uniformele erau plătite foarte scump fiind închiriate”.
În privinţa filmelor româneşti, istoricul de artă s-a referit la ”Restul e tăcere” al lui Nae Caranfil. ”Un film foarte bun, dar nu sunt foarte sigur că a prins la marele public. Mă bucur însă că are succes în străinătate”.
”«Aferim», un film foarte bine făcut, cu câteva gafe de scenografie, pe care i le-am spus doamnei scenograf Augustina Stanciu. Boierul înşelat şi criminal n-ar fi avut de ce să aibă acele plete. Un boier de la 1820, 1830 era cu capul ras şi pe cap avea işlicul, pe care el oricum îl purta. Aşa a vrut regizorul, mi s-a spus”.
Asociaţia ”6 Dorobanţi” se va afla luna aceasta la Festivalul de Film Istoric Râşnov, care se desfăşoară în perioada 29 iulie - 7 august, unde dorobanţii vor face demonstraţii.
De asemenea, anul acesta, membrii Asociaţiei ”6 Dorobanţi” vor fi prezenţi la Braşov, pe 27 august, la un festival militar, unde vor rememora ziua intrării României în Marele Război alături de aliaţi. ”Pe 27 august stil nou, pentru că pe stil vechi era Sfânta Marie, era 15 august. Vom fi 100 de reînscenatori veniţi din Austria, Cehia, Germani, Marea Britanie, care vom ilustra momentul instrării noastre în război”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
