Pentru că îi place să facă haz de necaz şi să contemple ”isprăvile conaţionalilor”, să parieze ”pe inocenţă acolo unde evidenţa vorbeşte mai degrabă despre sminteală”, Andrei Pleşu se uită la Las Fierbinţi, serial ajuns la Pro Tv la cel de-al nouălea sezon şi care ”bate”, prin haz şi autentic, multe producţii de gen, explică scriitorul, în textul pe care îl semnează în cel mai recent număr al revistei Dilema Veche.
”De câte ori pot, mă uit la Las Fierbinţi şi regret când agenda câte unei seri mă împiedică s-o fac”, îşi începe confesiunea Andrei Pleşu, care dedică serialului transmis de Pro Tv cel mai recent articol din seria celor pe care le semnează săptămânal în Dilema Veche.
După ce răspunde, cu o fină ironie, perplexităţii celor care nu îl văd trecând de la Kant şi Noica la serialul românesc, scriitorul trece în revistă argumentele pentru care a devenit telespectator convins al serialului: ”Cum? – sare câte un snob, care mă socoteşte ”om serios“, abonat pe viaţă numai la Noica sau Kant. ”Te uiţi la aşa ceva?!“ Am văzut, de altfel, şi forumişti ”dezgustaţi“ de brutalitatea neaoşă a replicilor, de peisajul sordid al ruralităţii autohtone: oameni ”fini“, cu gusturi estetice greu de satisfăcut, născuţi doar pentru Sofocle şi Shakespeare (deşi le mai scapă şi cîte o telenovelă…). Îmi pare rău să-i dezamăgesc”.
Las Fierbinţi, scrie Pleşu, ”bate majoritatea serialelor” – mai mult sau mai puţin ”haioase“ – ale unor producători români sau străini ”pretenţioşi“ şi poate sta alături de un alt serial care l-a amuzat pe scriitor, ”Seinfeld şi Friends”. Argumentul major este acela că până şi Caragiale s-ar fi distrat, dacă ar fi văzut episoadele care reuşesc să transpună pe ecran ”candorile şi mizeria satului contemporan, contaminat vag şi de confuze zvonuri ”capitaliste“, dar şi de ”moşteniri“ seculare. Totul e amuzant şi trist, vital şi deşucheat, şarmant şi bezmetic”.
Un alt argument pe care Andrei Pleşu îl aduce în favoarea serialului este profesionalismul întregii echipe, pe care ai cărei membri îi şi numeşte, de la ”ebrietatea metafizică a lui Celentano (Adrian Văncică), şmecheria ţanţoşă a primarului Vasile (Gheorghe Ifrim), bonomia suspicioasă a lui Bobiţă (Mihai Bobonete), aplombul tont al lui Dorel (Mihai Rait Dragomir), inocenţa stupidă a lui Robi (Leonid Doni), pitorescul de gang al lui Giani (Constantin Diţă), bădărănia bon enfant a lui Firicel (Cuzin Toma), grandilocvenţa lui Raţă (Marius Chivu, parodiind cu mare talent recitările cu fasoane actoriceşti ale unor colegi de breaslă), simplitatea perplexă a lui Brânzoi (Ion Ionuţ Ciocia) şi, last but not least, naturaleţea, tembelismul şi performanţa muzicală ale lui Ardiles (Mihai Mărgineanu)”.
”Las special la urmă, emoţionat, fetele. Ce farmec, ce adecvare, ce simţ al firescului! Nonşalanţa provocatoare a Aspirinei (Mirela Oprişor), echivocurile cochete ale Dalidei (Ecaterina Ţugulea), perplexităţile nubile ale Gianinei (Anca Dumitra). Nu mai vorbesc de episoadele în care percepem călcătura grea a unor meseriaşi prestigioşi, ca Maia Morgenstern sau Horaţiu Mălăele, intrând în joc, fără vedetisme, mereu ”în personaj“, inegalabili”, adaugă Pleşu.
Explicaţia cea mai bună, însă, ne este livrată la finalul articolului, acolo unde Andrei Pleşu nu se fereşte să adauge că îi place să contemple ”cu o furie duioasă firea şi isprăvile conaţionalilor mei, să fac haz de necaz, să pariez pe inocenţă acolo unde evidenţa vorbeşte mai degrabă despre sminteală. Îmi place să contemplu ”nebunia lumii“ şi charisma ei indescifrabilă”.
În comentariile de pe site-ul revistei, cititorii lui Andrei Pleşu nu se arată dezamăgiţi, aşa cum anticipa autorul reacţia celor ”snobi”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
