Răspunsul juridic precipitat şi insuficient de adecvat la provocările „crizei totale” generate şi întreţinute de aproape 2 ani de pandemia de Covid‑19 reprezintă ocazia de a reitera semnalul de alarmă asupra stării reflecţiei în materia dreptului din România şi contextul cuvenit spre a formula, deopotrivă, diagnosticul aferent şi posibilele remedii. Pe lângă deficienţele de ordin reglementar şi, în general, precaritatea „dreptului pozitiv al pandemiei” retardul reacţiei teoretice rămâne pe măsură şi prin aceasta deosebit de alarmant. El reflectă însă şi o îngrijorătoare criză cronică de concepţie şi afirmare a demersului de creaţie juridică, una care, amplificată de conjunctura excepţională, a atins pragul de acceptabilitate, dincolo de care apare imprevizibilul şi se instalează haosul. Miza analizei e majoră: a continua ignorarea situaţiei şi a cultiva nepăsarea faţă de rezolvarea problemelor ridicate poate echivala cu dispariţia aportului creator român la ştiinţa dreptului şi cultura juridică şi astfel amputarea unui segment important al civilizaţiei naţionale. Cu aceste gânduri înţelegem să publicăm consideraţiile următoare.
- „Criza totală” a pandemiei de Covid‑19.Pandemia de Covid‑19 a provocat o „criză totală” în care statul, uzând de principalul instrument aflat la dispoziţia sa, legea, dreptul în sens general, a trebuit să‑şi asume responsabilitatea organizării reacţiei necesare, structurării spaţiului public, profesional, chiar familial, transportului în comun ori desfăşurării învăţământului şi educaţiei. După primul val pandemic şi a răspunsului precipitat aferent, prin trecerea de la starea de urgenţă la cea de alertă, a apărut nevoia unei abordări în „coproducţie” a problematicii complexe, respectiv cea a autorităţilor publice, actorilor privaţi şi ansamblului personalului medico‑sanitar. A fost astfel supusă la grele încercări coeziunea întregii societăţi şi capacitatea sa de a le face faţă. Rezilienţa fiecărei ţări faţă de efectele răspândirii şi consecinţele virusului a fost intim legată şi direct proporţională cu încrederea acordată de populaţie instituţiilor publice, fie că e vorba de structurile guvernamentale propriu‑zise, ori de cele constituite ad‑hoccu participarea decisivă a comunităţii ştiinţifice şi a specialiştilor în domeniu. Forţa a pălit în faţa autorităţii, iar diluarea acesteia a favorizat revolta şi prevestit haosul.
Pregătirea viitoarelor crize – inevitabile, indiferent că va fi vorba de o nouă pandemie, o altă vară caniculară ori o penurie alimentară – obligă la studiul tuturor experienţelor înregistrate şi valorificarea concluziilor aferente în dispozitive de reacţie adecvate, inclusiv de ordin juridic. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât nu va mai exista întotdeauna un „remediu miracol”, fie şi cu efecte parţiale, precum vaccinul pentru a contribui, într‑o anumită măsură, la rezolvarea lor, ci va fi nevoie de acţiune rapidă şi adecvată, inclusiv şi mai ales juridică.
Din punct de vedere economic au fost, deopotrivă, perdanţi, dar şi mari câştigători; la nivelul efectelor macro, pandemia de Covid‑19 nu se aseamănă cu niciuna dintre epidemiile trecute şi nici cu crizele economico‑sociale trăite, fără deosebire ca amploare şi diversitate.
În plan mai general, gravitatea sa se exprimă nu numai prin numărul deceselor astfel favorizate sau determinate ori cuantumul pierderilor socio‑economice înregistrate, ci şi prin nepregătirea, inadecvarea şi insuficienţa mijloacelor aflate la dispoziţie şi/sau utilizate efectiv, şi de aceea rolul preponderent se cuvine, în orice caz, deplasat spre politicile sanitare destinate a le evita producerea şi a pregăti reacţia cuvenită.
În fine, pandemia de Covid‑19 va rămâne în istorie nu numai prin criza declanşată şi desfăşurată cel mai violent, ci şi cea mai scurtă de după război, cu implicaţiile aferente.
- Poziţionarea cercetării ştiinţifice.Printre aspectele cele mai evidente ale efectelor crizelor globale în curs se numără şi accentuarea dilemelor privind statutul şi rolul cercetării ştiinţifice fundamentale în noua societate hiperglobalizată, major interconectată şi puternic digitalizată. Dincolo de reflecţii posibile şi poziţii de adoptat, se impune ideea că apărarea ştiinţei, a efortului autentic de cunoaştere a devenit crucială într‑o epocă a delăsării creaţiei umane, a „post‑adevărului” ori a adevărului alternativ. Contextul crizei sanitare devenită una existenţială a întregii umanităţi a amplificat o atare stare de fapt şi a provocat o schimbare de nivel: principiul suspiciuniigeneralizat şi chiar globalizat câştigă tot mai mult teren asupra celui al îndoielii carteziene, ostracizat şi izolat în context de laborator de cercetare. Această suspiciune permanentizată şi pe cale a se absolutiza nu rezultă atât dintr‑o stare (întreţinută) de ignoranţă, cât mai ales, ceea ce îngrijorează lumea academică, dintr‑un „antiintelectualism” care, la rândul său, alimentează intens populismul. Logica comună a acestora face uz de o retorică perversă mai ales atunci când se afirmă tranşant, fără nici cea mai mică umbră de îndoială şi se susţine cu tărie (prin forţa ideilor puţine, dar fixe), cum că toate cunoştinţele critice sunt îndreptate împotriva libertăţii de expresie şi a altor drepturi umane fundamentale. În câmpul dezbaterii publice libertatea de exprimare devine cea de a spune ceea ce vrem, de a zice orice ne trece prin cap, fără cel mai mic filtru raţional, în timp ce libertatea academică, principiul fundamental ce guvernează activitatea de cercetare ştiinţifică, rezidă, dimpotrivă, în obligaţia de a nu spune orice, ci numai ceea ce e verificat şi acreditat ca atare. În democraţia de zi cu zi, dacă nu are importanţă cum captezi „adevărurile”, în practica academică ele sunt mai rare, iar unele provizorii, dar elaborate conform regulilor cele mai riguroase posibil, iar nerespectarea lor conduce la însăşi anularea raţiunii de a fi a investigaţiilor ştiinţifice. În faţa unor atari dificultăţi ale dezbaterilor democratice apare dificil de configurat rolul cuvenit lumii academice. Totuşi, pentru a împărtăşi bunul comun pe care îl reprezintă cunoaşterea, cea mai importantă se dovedeşte a fi, şi de această dată, metoda. În antichitate, la Platon problema consta în a evolua de la un regim de opinii la o stare de adevăr ştiinţific, trecând prin stadiul intermediar al opiniei adevărate. Urmând o atare străveche perspectivă, începem întotdeauna demersul de cunoaştere cu aparenţele, pe care apoi se impune să le identificăm, selecţionăm, probăm şi ceea ce rămâne decantat să experimentăm. Urmează apoi pasul decisiv al descifrării şi stabilirii „sâmburelui adevărului”, în scopul de a merge şi mai departe până la ajunge la obiectivarea semnificaţiilor lui. Cu o menţiune importantă în privinţa ştiinţei dreptului şi cercetării juridice: nevoia de a abandona abordarea zisă „tehnicistă” de reducere a lor la interpretarea legii şi analiza jurisprudenţei, respectiv ipostazei de consultanţă, dominantă astăzi şi trecere la reflecţie profundă şi demersul său în planul conceptelor şi a evoluţiilor la nivel de fenomen şi cunoaştere ştiinţifică a sa.
- Criza şi dreptul.În greaca veche krisisse defineşte în special ca o fază decisivă a unei boli; în schimb, latinescul crisis trimite la o înţelegere a sa şi o analiză în afara câmpului medical, pentru a evoca „o fază gravă într‑o evoluţie”. Aşadar, în esenţă, criza reprezintă un moment de basculă de trecere (cu orice preţ?) la o altă stare. Confruntaţi cu o atare situaţie, statul şi dreptul adoptă hotărârile şi consacră măsurile ce se impun pentru a pune capăt pericolului şi a reveni/regăsi o situaţie stabilă, sub controlul de legalitate al jurisdicţiilor competente. În acelaşi timp fenomenul se petrece şi în cadrul său şi trebuie privit ca atare. Istoria aduce argumentele şi perspectivele sale şi în această privinţă. Măsurile restrictive faţă de libertăţile publice luate în timpul Primul Război Mondial în ţările europene au condus la dezvoltări jurisprudenţiale definitorii în materie, în frunte cu teoria „circumstanţelor excepţionale”. Apoi, pe măsură ce crizele s‑au succedat şi regimurile juridice excepţionale s‑au instaurat şi perindat, controlul jurisdicţiilor s‑a manifestat sub forma unei jurisprudenţe relevante. La începutul anului 2020 epidemia de Covid‑19 a impus autorităţilor administrative şi legislatorului să adopte numeroase decizii care aduc atingeri libertăţilor publice în scopul protejării populaţiei şi îngrădirii extinderii molimei. Exerciţiul este şi mai laborios şi chiar imprevizibil în rezultatele sale cu cât soluţiile şi remediile pentru a îndigui propagarea virusului sunt încă necunoscute. Misiunea judecătorului într‑o situaţie de criză a evoluat după formularea şi aplicarea teoriei circumstanţelor excepţionale. Pe de o parte, sesizările adresate jurisdicţiilor s‑au multiplicat iar; sporirea autorităţii recurgerii la instanţe pentru a tranşa orice litigiu, precum şi ofensiva drepturilor obiective îşi spun, la rândul lor, în mod evident cuvântul. Pe de altă parte, instaurarea de proceduri de urgenţă accelerează intervenţia judecătorului şi consolidează eficacitatea sa în controlul actelor administrative; statuând mai mult în amonte, oficiul său se găseşte modificat şi sporeşte în semnificaţii. Echilibrul între măsurile restrictive ale libertăţilor şi protecţia acestora din urmă rămâne un exerciţiu delicat şi cu atât mai mult într‑o perioadă de criză. Justiţia veghează la a asigura autorităţilor publice mijloacele de a face faţă unui eveniment ieşit din comun, controlând, totodată, a nu lua măsuri dincolo de ceea ce impun împrejurările şi cer principiile de drept şi normele fundamentale. Atunci când e invitat să statueze a posteriori judecătorul are la dispoziţie toate elementele necesare pentru a aprecia gravitatea circumstanţelor de fapt şi necesitatea măsurilor ce au fost luate pentru a remedia dificultăţile. Misiunea sa e mai sensibilă când acţionează şi se pronunţă atunci când criza e în curs. Decizia instanţei are consecinţe imediate asupra soluţiilor aduse de administraţie pericolului cu care se confruntă. Prin urmare, în mod indirect el intervine în gestionarea crizei. În scopul evitării împiedicării acţiunii sale, tentaţia de a negocia este mare, a privilegia concesiile mai degrabă decât suspendarea măsurilor care aduc atingere libertăţilor publice. Oficiul judecătorului se modifică astfel: a negocia mai degrabă decât a tranşa! Realitatea e cert mai subtilă; atunci când instanţa respinge cererea, ea îşi exercită competenţa de a hotărî; ea apreciază necesitatea măsurii pentru a atinge obiectivul legitim al protecţiei populaţiei. Dificultatea constă în a justifica o decizie de respingere prin chemare la ordine emisă de magistrat, dincolo de a estima că o măsură restrictivă de libertate e necesară să intervină după considerentele judecătorului în hotărârea sa. Aici e considerat a interveni paradoxul: instanţa consideră că măsurile în discuţie sunt necesare pentru a îndigui virusul, dar estimează, totuşi, că respingerea cererii trebuie însoţită cu un apel adresat autorităţilor de a nu‑şi ignora îndatoririle lor. Reflecţia rămâne, deci, deschisă: ce plusvaloare pentru protecţia libertăţilor publice au adus deciziile de respingere a măsurilor comportând „soluţii construite în timpul procedurii şi de revenire a statului la îndatoririle sale?”
- Nevoia restructurării echilibrelor şi a priorităţilor cunoaşterii juridice. În cadrul sistemului ştiinţei (cunoaşterii) juridice persistă o structură dezechilibrată, împământenită în urmă cu decenii mai ales din raţiuni ţinând de conjuncturi politico‑ideologice, şi, mai mult decât atât, se adânceşte acum în anumite privinţe, din motive de analiză economică şi comoditate a efortului creator. Baza primară a ansamblului, cea a doctrinei (dogmaticii) devine sufocantă, ştiinţa dreptului e marginalizată şi din ce în ce mai puţin practicată şi, în fine, perspectiva abordării savante sub forma preocupărilor de filozofie şi teorie a dreptului dispare practic din peisajul domeniului.
Mai mult decât atât, este de domeniul evidenţei că investigarea situaţiei trebuie să pornească tocmai de la înţelegerea sferelor de concepere şi manifestare a reflecţiei juridice şi conjugarea lor sub doze care să permită o evoluţie armonioasă şi în limitele unui echilibru.
4.1. Dacă filosofia şi teoria dreptului se situează la nivelul cel mai înalt al abstractizării, fiind interesate de zona conceptelor, într‑un alt plan oarecum subsecvent, cel al ştiinţei propriu‑zise a dreptului, este vorba de demersul de analiză cel mai concret al normativităţii juridice. Se manifestă astfel o „ştiinţă pozitivistă” a dreptului civil, dreptului constituţional, dreptului administrativ ori dreptului internaţional, care se păstrează, cu toate acestea, într‑o anumită sferă de creativitate.
Filosofia şi teoria dreptului au în comun faptul de a propune reflecţii generale pe care le putem califica teoretice ori filosofice asupra dreptului. Această particularitate le distinge de ştiinţa dreptului care tinde să descrie segmente ale dreptului pozitiv şi, eventual, a le face critica şi contribui astfel la ameliorarea lor. Consideraţiile pe care ni le propun ele sunt susceptibile de a fi generale în două sensuri. Pe de o parte, cea a obiectului lor, care nu este dreptul pozitiv, ci constă în categorii precum cele de drept, normă, sancţiune, validitate etc. Pe de alta, trebuie să avem în vedere ca analizele produse, unele care nu se limitează nici la descriere şi nici la simple evaluări critice, să comporte aporturi abstracte (pe care le putem opune unui aport tehnic ori practic). Revenind la proximitatea lor imediată şi contiguă, în raport cu ştiinţele naturii în special, cea a dreptului rămâne o perspectivă de analiză al cărei obiect îl reprezintă cunoaşterea dreptului, mai degrabă de oricare contribuţie imediată la elaborarea sa. Este o disciplină cu plusurile şi limitele sale ce îşi propune analiza ştiinţifică a dreptului preconizată de teoriile abordării pozitiviste şi constituie domeniu rezervat mai ales cercetării ştiinţifice fundamentale. Din preocuparea dominantă de scientificitate, demersul şi conceptele sale sunt explicite, ajungându‑se chiar ca uneori şi criteriile de verificare a tezelor să fie formalizate.
4.2. Dintre abordările care poartă tot asupra dreptului pozitiv, ştiinţa dreptului se distinge ca nivel imediat următor, cel de bază al cunoaşterii juridice, reprezentat de doctrină, calificată uneori ca dogmatică juridică, una care revendică şi implică o anumită participare la crearea dreptului. Ca ansamblu al opiniilor exprimate de actorii dreptului, a căror misiune e în special cea de a studia dreptul ori a‑i desprinde înţelesurile pentru cei care îl practică în diverse planuri, aceasta e mai degrabă utilă, decât progres de cunoaştere. Modurile de expresie a sa sunt diverse; poate fi vorba, de exemplu, de teze de doctorat, monografii, tratate, manuale, dar şi de studii, articole ori note şi comentarii publicate în reviste, ori chiar de intervenţii şi comunicări cu ocazia manifestărilor ştiinţifice. Punctele sale de vedere nu sunt unificate şi, cu atât mai puţin, unanime, autorii (doctrinarii) exprimând poziţii şi puncte de vedere uneori foarte diferite, ceea ce poate să meargă până la „conflicte doctrinare”. Ca instrument de clarificare a regulilor de drept doctrina îşi asumă mai multe funcţii; dincolo de rolul său pedagogic explicativ ea joacă şi un rol într‑o perspectivă prospectivă, interogându‑se asupra noilor mize, emergenţe ale dreptului şi sugerând noi soluţii normative. Se poate exercita şi o influenţă asupra legislatorului ori judecătorului pe măsură ce aceştia sunt convinşi de analiza propusă.
4.3. În fine, ştiinţa dreptului se distinge şi de abordările empirice, precum cele aferente sociologiei, antropologiei ori analizei economice a dreptului care au importanţa lor în câmpul juridic, al instrumentelor şi metodelor altor ştiinţe socio‑umaniste. Înţeleasă ca o ramură a sociologiei care abordează dreptul ca practică socială, sociologia dreptului rămâne, şi ea, marginalizată. Izolaţi de evoluţiile din alte filiere socio‑umaniste, juriştii au dezvoltat un pozitivism normativ în care dreptul e conceput ca un sistem. Misiunea lor devine, aşadar, aceea de a descrie şi orienta regulile, după cum remarca H. Kelsen. Sub impactul faptelor sociale, ştiinţa juridică se constituie, în acest mod, ca una auxiliară şi ancilară; pluralismul juridic domină difuzat de marii civilişti aşa încât sociologia dreptului a ajuns mai puţin o specialitate, cât o doctrină chemată să asigure protecţia învăţământului juridic de orice consideraţie empirică, fără a dezvolta câmpuri de cercetare proprii sociologice asupra dreptului. În această perspectivă ştiinţa dreptului poate fi privită ca una specifică, relativ izolată, cea a juriştilor.
- Într‑un sens mai larg, dar şi mai antic, ştiinţa dreptului desemnează şi o abordare savantă, nu se reduce la o tehnică, la a exprima preocuparea de interpretare a legii şi clarifica semnificaţiile normei sale din interese preponderent practice, de înţelegere pentru învăţare sau aplicare a componentelor dreptului pozitiv. Aşa, de exemplu, în secolul al XIX‑lea aşa‑zisa „Şcoală a Exegezei” estima că face operă de ştiinţă favorizând cunoaşterea şi difuzând codurile juridice franceze, înţelese ca texte suficient de clare şi de precise pentru ca soluţiile, în toate cazurile particulare, să fie deduse în mod logic. Într‑o atare perspectivă ar constitui ştiinţă a dreptului orice abordare sistematică şi riguroasă a acestuia. Este concepţia împământenită şi la noi şi generalizată absolut. Desigur, într‑o atitudine indiferentă autenticei perspective academice, cedăm tentaţiei, mai ales din „solidaritate profesională”, de a pune laolaltă, sub cupola înţelegătoare a etichetei de „reflecţie juridică” producţiile tehnice, profesionale (de la concluziile scrise, opiniile legale de speţă, şi până la caietele de seminar) şi mergând la, atât de rarele, rezultate ale rapoartelor de cercetare, realizate cu rigorile investigaţiei şi exprimând concluziile demersului de cunoaştere neutră. Aflată la mijlocul acestor poziţionări extreme, imensa majoritate a producţiei juridice este consacrată utilului imediat, fără mari pretenţii euristice şi efemeră din toate punctele de vedere. Criza astfel exprimată şi tot mai evidentă a atins punctul critic cu ocazia răspunsului juridic oferit crizei sanitare. Amatorismul, insuficienţa şi inadaptabilitatea manifestate conjugat şi adiţional au făcut din „dreptul excepţional” al pandemiei un puternic semnal de alarmă asupra „crizei de existenţă” ce se manifestă de mai multă vreme în cadrul sistemului dreptului şi al ştiinţei sale ca atare. De la „rateurile” de legiferare, declarate neconstituţionale ori infirmate în instanţele judiciare, la incapacitatea de a recepta jurisprudenţial fenomenul şi neputinţa de abstractizare şi conceptualizare a ceea ce s‑a produs în plan juridic sub impactul „crizei totale”, indusă de pandemie, sunt simptome clare ale crizei majore care macină de multe decenii pretenţiile de cunoaştere ştiinţifică, care a ajuns acum la un stadiu critic, ce necesită o rezolvare radicală şi opţiuni clare. Ieşirea din impasul, în primul rând metodologic, nu mai poate fi amânată şi impune o schimbare radicală de paradigmă. Altfel riscăm ca reflecţia înaltă, savantă, aferentă filosofiei şi teoriei dreptului să dispară cu totul în negurile memoriei istoriei juridice, ştiinţa dreptului propriu‑zisă să mai poată persista răzleţ în structurile instituţionalizate de profil şi totul sub apăsarea sufocantă a demersurilor de abordare tehnicist‑utilitaristă de tipul şi nivelul ştiinţific al consultanţei aferente cabinetelor specializate pe atari probleme.
Desigur, nu se poate ignora în acest context, deopotrivă alarmant şi sub semnul urgenţei, realitatea faptului că actul filosofico‑teoretic poartă o definitorie marcă individuală, ori că o ştiinţă a dreptului autentică nu poate fi decât expresia unei cercetări fundamentale susţinută public, ca reflectând un interes general şi adăugând la patrimoniul comun al cunoaşterii, în speţă juridice.
Fără îndoială, marea întrebare poartă asupra modului în care se poate depăşi criza şi intra în normalitate. Un strigăt izolat, o alarmare trecătoare, fără să aibă ca urmare un demers consistent, sistematic şi relevant, sunt sortite eşecului şi condamnate la uitare.
Deocamdată ne rezumăm la consideraţiile de mai sus, cu precizarea că în aprecierea lor nu putem ignora momentul la care şi cadrul în care au fost exprimate.
Conținutul acestui comunicat de presă este în întregime responsabilitatea autorului său. News.ro nu își asumă în niciun fel responsabilitatea pentru acuratețea informațiilor prezentate sau a modului de redactare a comunicatului.
