Aceasta este povestea unor fragmente din viaţa, aventurile şi reveriile lui Hafeez Abdallah, fost student în România şi luptător în Siria, în bătălia de la Alep.
“Prietenul meu hafiz abdulah martirizat astăzi în zona de proiect 3000 Sud-Vest alep. Un sinucigaş înainte de alan faţă. Am informaţia, dar corpul lui a dispărut şi n-a putut găsi”. Un mesaj în arabă pe peretele Facebook-ului, tradus instantaneu, îţi poate răscoli ziua de la început, mai ales că îţi aduci aminte de o avertizare mai veche a prietenului virtual, soldat în războiul din Siria, care spunea că a dat parola contului său unui cunoscut să o folosească în cazul în care el va muri.
Ar trebui să vă spun de la început că l-am cunoscut pe Hafeez, fără să îl întâlnesc vreodată. Poveştile lui m-au făcut să înţeleg mai bine ce înseamnă un război şi m-am decis să le scriu sau să le spun mai departe, fără să sper naiv că ele ar schimba ceva.
“Un război nu e ca în filme cu Rambo”
Nimic nu miroase mai frumos decât teiul amestecat cu aerul sărat al mării. Şi când peste aroma asta ciudată vine şi o cafea turcească, la nisip, tutun şi sporovăiala plăcută cu un amic tătar iese o după amiază de început de vară perfectă. Tânguirea imamului geamiei din Mangalia, povestea prinţesei Ismahan venită în Dobrogea din faimosul Istanbul cu mai bine de jumătate de secol în urmă, pietrele funerare „cu turban”ale generalilor marelui imperiu din imediata apropiere, toate acestea aduc în minte gustul dulceag al smochinelor verzi, dar coapte pe interior, vândute pe o tarabă din pieţele vechiului Constantinopol. O smochină nu e deloc atrăgătoare, dar îndrăzneşte, muşcă din ea!
Din poveste în poveste ne găsim vorbind despre Islam. Cred acum, amintindu-mi de discuţiile acelea, că Islamul este o religie pe care încercăm să o înţelegem doar atunci când conştientizăm că singurul nostru profet este acceptat necondiţionat de lumea care se închină lui Allah. Iar acceptarea ar trebui să fie unica religie a lumii. Am rămas surprins să aflu că problemele legate de radicalizare, mai des întâlnite în lumea lor în ultima vreme, sunt însă inexiplicabile şi de neacceptat pentru amicul meu. Nebunia este condamnată mai abitir decât în lumea noastră; dacă noi, creştinii, căutăm o scuză pentru radicalismul islamic, necunoscând religia lor, pentru slujitorii lui Allah e impardonabil. Sunt „fanatici”, „criminali”, „nu avem acelaşi Coran”, dă sentinţa prietenul meu.
Toţi cunoaştem poveştile fanaticilor. De fapt toate sunt trase la indigo - în numele unei religii, cu promisiuni absurde pentru lumea de dincolo, oamenii sunt gata în orice moment să-şi dea viaţa, luând cât mai multe în acelaşi timp. Dar cine sunt cei care luptă cu puterea fanatismului religios? Şi, din vorbă în vorbă, aflu despre soarta unui student sirian la Constanţa, întors în ţara natală să lupte împotriva ISIS. “Intră la el, pe contul de Facebook să vezi ce înseamnă cu adevărat războiul ăla. De multe ori e şocant ce postează, dar poţi să vezi realitatea de acolo”, imi spune prietenul tătar.
După alte câteva zile de aromaterapie la malul mării îl caut pe Hafeez. Stâlceşte cuvintele, dar limba română deprinsă în doi ani de studiu la Constanţa face textele lui lizibile. “Prieten meu care era ca un frate mai mare Benjamin Zeido ( 1991-2016 ) din oras Banyas a murit azi la suburbie Dahyat Al Assad din oras Alep in lupta in timp ce salva grup de femei si copii care jihadisti fugari din Al Qaeda si alti "moderati" folosea ca scut uman. In urma la lupte suburbie Dahyat Al Assad a fost mare parte liberata si teroristi jihadisti de suparare a folosit impotriva la armata siriana arme chimice pentru a 2 a oara saptamana asta. Tata lui Benjamin a murit si el acum multe luni tot la Alep in timp ce mama lui inrolata si ea in armata noastra la provincie Latakia. dumnezeu sa odihneasca suflet lui in pace si nu o sa uit niciodata ca de multe ori el a salvat viata mea cu vesta anti glont pe care o dadea mie”. Cam aşa sună mesajele lui, singura problemă de înţelegere fiind cea a durerii războiului.
Hafeez povesteşte despre lupte şi despre moarte pentru ca prietenii săi care citesc să înţeleagă mai multe despre pace şi despre viaţă: “Nu vă doriţi niciodată un război de orice fel ar fi el pentru că înseamnă iadul. Omori sau mori, salvezi sau rămâi cu resentiment toata viaţa şi aşa mai departe. Un război nu e ca în filme cu Rambo unde poţi să împuşti pe cine vrei că nu te nimereşte obuz sau glonţ, aici poţi să mori oricând sau mai rău să fi luat prizonier, eu personal am fost aproape să păţesc amândouă chestii de mai multe ori din 2015 până acum. Cel mai rău e că de multe ori nu poţi să protejezi persoane dragi şi îi vezi fără să poţi să faci nimic cum sunt ucişi”.
“Părinţii mei au fost executaţi la scurt timp după ce ISIS a cucerit Palmyra”
Acceptă repede cererea de “prietenie” şi nu ştiu de ce, poate dintr-o curiozitate faţă de o lume total străină, descrisă de un vorbitor de limbă română, devin un urmăritor perseverent al scrierilor sale pe reţeaua de socializare. Vreau să aflu povestea lui în întregime, poate chiar pentru un material de presă şi îl contactez în privat, deşi, recunosc, aveam o doză de scepticism în ceea ce priveşte autenticitatea contului. Îmi răspunde amabil după câteva zile, dispus să-şi spună povestea. Simte însă îndoiala mea şi ţine să precizeze: “În Siria avem aproape peste tot internet, prieten, credeţi că suntem la Congo aici? Cum crezi că grupări teroristă încarcă videoclipuri lor pe youtube? Mulţi români au aflat de mine de la pagina Sirianul care este singura pagină de limba română care prezintă zilnic situaţie de la război din Siria. Eu colaborez şi ofer informaţii pentru această pagină şi aşa a aflat foarte mulţi români de mine şi au dat cerere de prietenie şi am început vorbim, împrietenim”.
Războiul din Siria poate că nu ne afectează. În vremuri de pace, pe care le ignorăm, e uşor să credem că e un conflict izolat, din România e lesne de spus sau de gândit că “nişte nebuni se împuşcă între ei”. Dar 400.000 de morţi, câţi numără războiul din Siria, reprezintă cam o treime din pierderile de vieţi omeneşti ale României în cel de-al Doilea Război Mondial. Cel mai mare. Şi numărătoarea continuă.
“Mă numesc Hafeez Naser Abdallah şi sunt din oraşul Palmyra (Tadmur) aflat în deşertul Sirian în provincia Homs. Sunt etnic asirian de religie creştină iar familia mea provine din oraşul Qamishli aflat la nord de Siria în apropiere de graniţa cu Turcia şi Irak . Am ajuns în România în 2013 cu bursă de studiu. În ianuarie 2015 am întors la Siria cu un grup de sirieni din Constanţa şi Bucureşti şi am înrolat la armata siriană. Noi am întors voluntari pentru că vedeam suferinţa din ţară noastră şi nu mai puteam stăm cu mâinile în sân. Toată familia mea din păcate a fost ucisă . Mama, tata şi sora mea au fost prinşi la Palmyra în mai 2015 când Stat Islamic a cucerit oraşul . Eu nu am putut să scot pe ei atunci . Un an de zile, până în martie 2016, am sperat că o să găsesc pe ei în viaţă, însă când noi, armata siriană, am reuşit să eliberăm Palmyra, şi am participat şi eu la lupte, am găsit casa mea demolată total şi ulterior am găsit pe părinţi mei pe listele de persoane executate ale ISIS. Părinţii mei au fost executaţi la scurt timp după ce ISIS au cucerit Palmyra pentru că erau de religie creştină şi au refuzat să convertească la islam”, îşi începe povestea Hafy. Brusc, tăios, nemilos pentru aşteptările unui om care a aflat despre ororile războiului doar din cărţi şi filme.
În România are mai mulţi prieteni virtuali, majoritatea celor din viaţa reală, pe care şi-i făcuse în perioadade studenţiei de la Constanţa, renegându-l în momentul când a decis să se înroleze în armata siriană. “Mai am câţiva prieteni în România, dar puţini, pentru că majoritatea au zis că eu sunt terorist când m-am întors în Siria. Degeaba am zis că înrolez la armata ţării”, povesteşte amuzat tânărul.
Ca şi cum soarta l-ar fi ţinut în puf până atunci şi trebuia să-i mai dea o lecţie, câteva luni mai târziu de la pierderea familiei aveau să dispară într-o explozie dintr-un centru comercial şi ultimele rude, un unchi şi o nepoată. Poza cu copila de câţiva ani îi e dragă şi o are la profilul de facebook.
Dar viaţa lui din Siria nu a fost toată un război, are şi amintiri plăcute din copilărie: “Numele meu a fost dat după preşedinte sirian Hafez Al Assad, care este tatăl Siriei moderne, şi cel care a scos ţara noastră din feudalism transformând-o în cea mai modernă şi sigură din întregul Orient. Copilăria o petreceam jucându-mă pe calculator sau plimbându-mă cu cămila cu bunicul meu prin deşertul de la Palmyra . Obişnuiam să merg la Damasc sau Homs la discotecă şi baruri cu colegi după ce am intrat la liceu şi totul era frumos. În fiecare vară eu şi familia mea mergeam la mare la Latakia şi Tartous . Îmi e tare dor de momente acelea”.
“Mereu, după ce am omorât, am înmormântat”
Sunt curios să aflu ce înseamnă războiul pentru un soldat, cum e să apeşi trăgaciul care duce la sfârşitul vieţii unui om. Trebuie să fie altfel decât într-un joc video, pentru că în orice moment ţinta ai putea fi chiar tu. “Să omori altă persoană e cea mai urâtă chestie pe care un om e nevoit să o facă. Din ianuarie 2015 până în prezent am avut ocazie omor sau capturez peste 30 inamici de la Stat Islamic, Jabhat Al Nusra ( Al Qaeda ) sau alte grupări jihadiste şi islamiste ca ei dar mereu după ce am omorât am înmormântat. Nu am putut fac altfel pentru că îmi e milă şi de oameni ăştia chiar dacă am pierdut tot din cauza lor. Sunt oameni care sunt folosiţi şi au luat pe drum greşit de aceea ura noastră trebuie să fie pe elite care folosesc pe ei. Pentru a apăra ţara noastră de aceşti invadatori a trebuit să ne adaptăm chiar dacă înainte de 2015 nu mai văzusem armă niciodată în viaţă mea”, se destăiunuie Hafy, un tânăr, aproape adolescent după înfăţişare, îndrăgostit de lucruri banale, cum ar fotbalul celor de la Barcelona, Real Madrid, dar şi susţinător al echipei sudeze Assyriska FF, înfiinţată de imigranţi asirieni în anii ‘70.
Un molid în mijlocul desertului, împodobit cu bocanci şi căşti soldăţeşti. A fost bradul creştinilor de la baza aeriana Tyias, care luptă în Siria pentru ca amintirea Crăciunului trecut să fie speranţa Crăciunului viitor. Mă gândesc că e greu pentru un creştin să accepte că luptă într-un război considerat de mulţi religios, în care ISIS încearcă să impună propriile gândiri fanatice în lumea islamică. Asta dacă excludem întru totul teoriile consipiraţiei legate de conflictele din Orientul Mijlociu.
“Eu sunt creştin, adevărat, dar înainte de asta eu sunt SIRIAN (n.r. - foloseşte majuscule) şi indiferent de religie noi sirienii trebuie apărăm patria noastră împotriva oricui. Noi, asirienii şi în general creştinii din Siria suntem foarte apropiaţi de Dumnezeu pentru că religia creştină se leagă strâns de identitate noastră. Secole la rând toţi au vrut să extermine pe noi în regiune din cauza la religia noastră dar astăzi suntem aici şi mai presus de asta am devenit Sirieni şi trebuie să apărăm ţara noastră de orice fel de insurgenţi care vor să distrugă guvern secular şi să impună lege bazată pe o anumită religie. Pentru că în Siria religia era scos din societate şi toţi aveam aceleaşi drepturi. ISIS sunt musulmani sunniţi ca 70% din populaţia Siriei dar cu toate astea ei sunt 95% străini pentru că musulmani sunniţi din Siria nu s-au lăsat afectaţi de propaganda lor mincinoasă . Ei au sclave sexuale consumă droguri şi au reviste porno. Sunt oameni cu probleme psihice grave care s-au refugiat în fanatism religios, oameni cu multă decepţie în viaţă şi suferinţă. Ei nu reprezintă islam sau altă religie pentru că inclusiv coranul lor e modificat”, spune Hafeez.
“Oricât aş zice că nu, războiul ăsta m-a schimbat”
Dar ce visează noaptea un om care vede moartea zi de zi? Mai poate vedea cu ochii minţii frumuseţea vieţii, îşi poate vedea viitorul sau mintea e pierdută pe undeva prin tranşeele războiului sirian? Îmi spune că de multe ori îşi visează familia dispărută, că e bântuit de regretul că nu a putut să-i scoată din Palmira înainte de sosirea ISIS, că o vede aievea pe viitoarea soţie din România, cu ajutorul căreia viaţa lui pare să aibă un sens, ştiind că are un motiv să supravieţuiască. “Viaţa mea după război o văd frumoasă alături de persoana pe care iubesc. Vreau termin facultatea, să contribui cu bani la reconstrucţia Siriei pentru că Siria nu e moartă aşa cum crede multă lume şi în final după ce termin facultatea să deschid un cabinet de psihologie şi să am venitul meu. Apoi uşor, uşor devin tată şi fac o familie. Părinţi mei ar fi foarte mândri de mine dacă de unde sunt ei acum ar vedea că eu reuşesc să fac toate astea”.
Îl întreb care sunt cele mai grele momente pe care le trăieşte, ce îl mai motivează, când crede că se va termina războiul, dacă se gândeşte că luptele l-au schimbat ca om, iar Hafeez lasă impresia unui optimist incurabil: “Cele mai grele momente sunt atunci când nu pot dorm din cauza la ofensive ale teroriştilor şi sunt implicat mai multe zile în lupta continuu, asta e foarte solicitant şi greu. Alt moment greu e atunci când vine iarna şi aici se face frig şi de multe ori trebuie dormim în zăpadă, lucru care e foarte greu pentru mine care sunt din deşert, unde e mereu cald. Dar dacă eu nu lupt, viitoare generaţii de sirieni nu vor putea să aibă ce viaţă am avut eu înainte de 2011, iar ţara va fi distrusă complet. Poporul sirian nu poate lăsa asta să se întâmple. Războiul în mintea mea se va termina probabil la mijlocul anului 2017 însă o perioadă, după ce se termina, o să fie încă haos pentru că vor rămâne jihadişti ascunşi care vor încerca să facă rău dacă nu vor reuşi să fugă la Europa. Pe mine ca om, oricât aş zice că nu, războiul ăsta m-a schimbat, am devenit o persoană mai responsabilă, mai matură şi mai sensibilă pentru că am văzut mulţi oameni buni care a murit chiar lângă mine. Oricât de tare ar fi un om războiul e război şi reuşeşte să îl schimbe fără să îşi dea seama”.
Dar povestea lui Kassem Suleiman?
După aflarea poveştii lui Hafeez, un om care găseşte timp şi pentru dragoste şi înţelegere în vremuri de război, nu ai cum să nu-ţi vezi propria viaţă într-o altă culoare. E ca şi cum ai fi câştigat la loto chiar dacă nu eşti jucător. Nu ai cum să nu te consideri singurul spectator al unui film motivaţional pentru persoanele blazate şi resemnate în faţa “războaielor” cotidiene din timpuri de pace. Nu ai cum să nu te gândeşti la pace, un cuvânt parcă ieşit din vocabularul multora dintre noi, ca la un dar venit de nicăieri şi să nu încerci măcar să-i apreciezi adevărata valoare.
Hafy nu a murit. La începutul lui noiembrie 2016, a doua zi după mesajul în limba arabă de pe Facebook care anunţa decesul lui, a mai fost publicat unul prin care prietenii lui Hafy erau înştiinţaţi că e în viaţă, după ce a căzut de la etajul unei clădiri dintr-un complex imobiliar din Alep şi a suferit o afecţiune la coloana vertebrală. După alte câteva zile, Hafeez şi-a reluat şirul poveştirilor. S-a recuperat în Iran o vreme, apoi s-a întors în Siria, de unde aproape 900 de prieteni virtuali aşteaptă să nu mai primească un alt mesaj în limba arabă. Vestea “morţii” lui Hafeez a fost dată de prietenul lui, Kassem Suleiman, 18 ani, care a pierit la scurt timp, împuşcat în cap în luptele pentru eliberarea Alepului. Trăise în Franţa şi se întorsese, ca şi Hafeez, să lupte pentru eliberarea ţării sale. Iubise? Avea părinţi? Avea prieteni? Avea vise? Avea pentru ce trăi? Nu ştiu. Pesemne trebuie să fie doar o altă poveste.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
