Paul Gauguin, pictorul care se întreba retoric, la sfârşitul secolului XIX, prin capodopera sa "De unde venim? Ce suntem? Încotro ne întreptăm?”, spunea: "pentru a vedea, închid ochii”. Dar un nevăzător? Un nevăzător vede tot timpul? Cosmin Borşan are o poveste care demonstrează acest paradox şi care merită spusă doar la persoana I.
"Totul a început pe la vârsta de opt ani, când mama mi-a întins o cană cu apă care s-a vărsat pe covorul din sufragerie, iar pe la 16, medicii mi-au spus că practicarea sportului va grăbi orbirea cu câţiva ani. Eu am ales să fac sport.
Şi am ales să fac sport pentru că era pasiunea mea la vremea respectivă, dar şi pentru că oricum rezultatul ar fi fost acelaşi. Nu aveam voie să fac sport pentru că, din cauza efortului, desprinderea retinei se producea mult mai rapid. Dacă aş fi renunţat la sport s-ar fi desprins în opt ani.
Am făcut «Full contact» pentru că nu apreciam distanţele
Mi-am dat seama că mai devreme sau mai târziu tot acolo voi ajunge şi am încercat să găsesc o alternativă să mă dezvolt. Pentru mine era mai mult decât sport, însemna orientare în spaţiu, înseamnă colocaţie. Şi asta se dezvoltă mai mult pe partea auditivă. Mai pe româneşte, îţi dai seama de nişte obstacole prin auz, după cum se duce sunetul, cum se propagă. Şi toate astea trebuie să le dezvolţi, iar sportul e cea mai bună modalitate. Sportul disciplinează foarte mult, cu trezit la ora 6 şi mers pe stadion, apoi ore de antrenament, apoi repeţi totul după-amiaza, apoi pregătire pentru a doua zi. Sportul e o adevărată ştiinţă. Şi acum, cum am timp şi cu cine, direct în sală mă duc şi, oricât de obosit aş fi, îmi dă o stare de bine.
Iniţial, am făcut goalbal şi atletism viteză, proba de 100 şi 200 de metri, şi am ajuns campion naţional la nevăzători. La atletism se aleargă unul pe pistă, pleci iniţial cu un ghid, care te lasă pe traseu şi te aşteaptă antrenorul la finş, ţipă la tine: «Hai, hai, hai», ca să ştii unde să ajungi.
Apoi am jucat şi şah, am luat locul patru la şah pe ţară, după care am descoperit artele marţiale. Am ajuns la o sală de sport unde se practicau arte marţiale şi mi-a plăcut, dar, pentru că nu îmi dădeam seama unde trebuie să mă opresc, nu prea apreciam bine distanţele, îi cam pocneam pe ăia pe acolo. Atunci mi-au spus că ar trebui să schimb stilul cu un fel de MMA, lupte de contact. Am ajuns până la centura maro, trebuia să dau de neagră, dar am renunţat, şi nu pentru că nu mi-ar mai fi plăcut sau că m-aş fi plictisit. M-a deranjat faptul că eu plăteam taxele pentru centuri, pentru că aşa este procedura: trebuie să plăteşti concursul şi centura la federaţie, iar oamenii nu o înregistrau şi îşi băgau banii în buzunar. Nouă ne dădeau pur şi simplu nişte centuri care nu erau recunsocute de federaţie. De asta m-am lăsat. Apoi am avut de ales între sport şi partea asta, studiu şi muncă, şi am ales-o pe a doua pentru că mi s-a părut mult mai palpabilă.
În internate e legea junglei, dacă dai bine cu pumnul, te descurci
Pot spune că am avut o viaţă tumultuoasă până acum. Am stat de la 8 ani în internat pentru că aveam probleme cu ochii şi şcoala normală nu mă primea, aşa m-au dus la una specială. Eu sunt de loc din Tecuci şi am venit la Bucureşti, la o şcoală la care aveau prioritate copiii cu deficienţe de vedere, şi am fost la internat la cămin. Era o nenorocire de cămin, nu se putea sta acolo, numai bătăi, tot felul de oameni. Era legea junglei, ce mai, dacă dădeai bine cu pumnul te descurcai, dacă nu, erai călcat în picioare. Cam asta e realitatea, eu o cunosc, de acolo vin. Eu am reuşit, pentru că în clasa a patra mă căpăceam cu ăia de a opta, mi se spunea că sunt moldovean nebun. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu supus. Dar nu mi-a fost uşor, ţin minte că într-o zi am luat troleul de la Foişor până la gară, apoi trenul şi m-am dus acasă la Tecuci. Au îngălbenit ai mei când m-au văzut acasă, venit singur, cu trenul, fără bilet.
Norocul meu a fost o cunoştinţă de-a părinţilor mei, care le-au spus «Băi, mutaţi-l de acolo, că nu face şcoală. Duceţi-l la Buzău, e cea mai bună şcoală din ţară». Acolo, a fost cu totul altceva, profesorii urmăreau potenţialul copiilor, şi, în funcţie de asta, îi repartizau la sport, la arte sau eu ştiu, altceva. Profesorul meu de franceză şi de chitară a fost George Nicolescu. Trăgeam nişte chefuri cu George Nicolescu... venea cu noi în sala de sport, ne cânta la chitară, un om extraordinar. Ce era foarte mişto la şcoala asta era faptul că era dedicată copiilor cu probleme de vedere, spre deosebire de acum, când s-au amestecat lucrurile, sunt copii şi cu alte tipuri de handicap, şi cu retard şi cu alte chestii.
Independenţă financiară am avut de pe la 16 ani, de când nu am mai luat niciun ban de la ai mei. Descoperisem un concurs telefonic, «Da sau nu» se numea, de cultură generală. Îmi făcusem o brigadă de băieţi, cumpăram cartele din alea pentru telefoane publice, luam trenul până la Bucureşti, ca să nu se consume repede cartelele, pentru că apelul era din acelaşi oraş, şi vorbeam fiecare din câte o cabină.
Stăteam ore în şir de vorbă cu un robot şi apăsam pe tasta 1 pentru Da şi pe 2 pentru Nu. În funcţie de punctele acumulate, şi noi făceam multe, pentru că stăteam toată noaptea în cabine, la sfârşit de săptămână câştigam premiul I, II sau III, pe care îl împărţeam între noi, după ce scădeam preţul cartelelor.
Domnule, mai vreţi să trăiţi? Dacă da, ce căutaţi la masaj?
Când m-am mutat în Bucureşti am dat peste altă junglă, mai mare, în cămine. Aici am terminat două şcoli, kineto (n.r. – facultatea de kinetorapie) şi psihologie. Chiar dacă chiria era destul de mare în Bucureşti, am decis să plec din cămin, nu mai suportam, mă săturasem de golăneală, de băutură.
M-am specializat pe partea asta de recuperare medicală. Începeam programul la 5 dimineaţa, la şase plecam de acasă şi mai ajungeam seara la 11. Mă gândeam «Bă, când o să am şi eu casa mea în Bucureştiul ăsta mare?».
Prima dată m-am specializat la Ana Aslan, la institut, unde am muncit fără a primi vreun ban. Partea frumoasă este că în meseria asta, tuturor li se face oarecum milă de tine şi îţi arată ce trebuie să faci, cum să faci, dar partea mai neplăcută este că atunci când te angajezi, trebuie să fii de patru ori mai bun decât unul care vede, pentru că tu eşti nevăzător. Aşa a fost şi la Ana Aslan, am aşteptat un post ca să mă angajez şi într-o zi ne-am trezit cu o fată care ne-a spus că e noua noastră colegă. Se organizase concurs fără ca nouă să ne spună, şi domnişoara care îl câştigase era fiica secretarei. Atunci m-am enervat şi am zis că mă duc în privat.
Am găsit un job, după ce am aplicat ca nebunul şi am trimis scrisori peste tot, într-o clinică de recuperare. Fiind primul meu job m-am implicat trup şi suflet, dar eu am un pricipiu, să nu fac rău nimănui; dacă nu pot ajuta pe cineva, măcar să nu îi fac rău. Şi pentru cancer este o contraindicaţie maximă ceea ce fac eu, pentru că există posibilitatea să împrăştii celulele alea în tot corpul şi să faci mai mult rău. Într-o zi, patroana de acolo mi-a trimis în cabinet un domn căruia îi făcuse un abonament de 500 de lei, numai că eu i-am pus setul de întrebări standard şi aşa am aflat că are cancer. I-am spus: «Domnule, mai vreţi să trăiţi? Dacă da, ce căutaţi la masaj?» Omul s-a dus să-şi ceară banii înapoi şi de aici a început scandalul: «De când îţi permiţi tu să refuzi clienţi, e afacerea mea, o să-ţi tai ţie din salariu abonamentul lui». Adică să-mi taie mie 500 de lei din salariul de 1.000 de lei pe care îl aveam. Dar cel mai tare m-a enervat când mi-a zis că îmi permit cam multe, că sunt nevăzător şi cine mă mai angajează pe mine. Am plecat imediat şi aşa am rămas fără job, cu o chirie de 200 de euro, singur în Bucureşti, să văd ce e de făcut.
Atunci mi-am pus un mare semn de întrebare dacă să rămân în Bucureşti sau nu. Am avut noroc că după vreo două săptămâni m-a sunat o clientă de la fostul meu job, care s-a dus clinică şi a făcut scandal, că dacă nu îi dă numărul meu de telefon sparge toate geamurile. Am avut noroc cu fata asta, pentru că mi-a adus cinci oameni săptămânal la masaj. Cu banii de la oameni mă suiam în taxi şi împărţeam CV-uri pe la toate clinicile din Bucureşti. Pentru că nu puteam să mă duc pe jos, că nu vedeam. Aşa am ajuns la clinica la care lucrez acum.
Vreau să am copii, să-i plimb în parc, nu să muncesc 13 ore pe zi
Mă întrebi care e cea mai mare problemă a nevăzătorilor? Păi, societatea. Pentru că societatea noastră nu este pregătită să asimileze persoanele nevăzătoare. Şi există două variante, te frustrezi şi rămâi acasă închis sau te iei la luptă şi îţi iei şuturi până reuşeşti să intri tu în societate. Eu am ales a doua variantă. Hai să-ţi zic una, am vrut să fac medicina şi m-am dus să mă înscriu la facultate, numai că mi-au spus că nu primesc «orbi», asta a fost exprimarea lor. Am fost prost că nu i-am dat în judecată, pentru că este clar discriminare. Tu primeşte-mă şi dacă nu pot, mă elimin singur. Trebuiau să-mi spună «uite ăsta e examenul» şi dacă nu puteam, picam.
Drumul până la ceva anume este motivaţional, te ridică la maximum, tragi de tine ca să reuşeşti. Problema care intervine este ce faci după ce ajungi sus, pe platou. Teoretic, întotdeauna există un plafon mai sus, practic, nu ştiu. În momentul de faţă platourile mele sunt foarte multe şi foarte bine aspectate prin simplul fapt că găsesc piedici la tot pasul. Poate că sună un pic pesimist, dar nu e aşa, societatea te izolează ca nevăzător. Spre exemplu, era un proiect de lege acum vreo trei ani care spunea ca persoana cu handicap să nu mai primească indemnizaţia dacă se duce la muncă, să nu o mai primească pentru că se descurcă. Mai pe româneşte, stai fraiere acasă, de ce să te duci la muncă? Oriunde altundeva ţi-ar fi dat o sută de lei în plus dacă te duceai la muncă, să te împingă să munceşti şi mai mult şi mai bine, pentru că aşa vin taxele la stat. E urât dacă gândeşti aşa, pentru că trebuie să îi accepţi pe oamenii ăştia în societate, să îi faci să se simtă utili. Orice persoană cu handicap, este dedicată muncii sale, o face aproape de perfect pentru că este strâmtorat, are o arie mică de alegere.
Dar există şi unele avantaje. Spre exemplu, e o lege, 448/2006, foarte faină pentru noi, numai că e foarte greu de aplicat. De exemplu, articolul 78, alineatul 3, litera b, în care se spune că fiecare firmă cu peste 50 de angajaţi este obligată să aibă minim 4 la sută angajaţi persoane cu handicap. Dacă nu, plătesc 50 la sută din salariul minim pe economie pe cap de persoană cu handicap. Mai pe româneşte, ai o firmă cu 50 de oameni, trebuie să ai 2 angajaţi cu handicap. Dacă nu îi ai, plăteşti la stat 1.050 de lei lunar, cât e salariul minim, pentru alea două persoane. Iar la 100 de angajaţi plăteşti 2.100 de lei. Dar tu poţi să vii să mă iei pe mine, «Unitate protejată Persoană Fizică Autorizată Borşan Alex Cosmin», că aşa mă numesc după ce m-a autorizat statul să iau banii ăia, pentru că sunt persoană cu handicap. Şi eu vin şi fac un contract de prestări servicii cu tine şi îţi dau ce ştiu eu să fac, masaj spre exemplu. Şi de 1.000 de lei prestez X ore, sunt obligat de contract.
Dar mi-e greu să prind astfel de contracte pentru că nu am pile şi pentru că toată lumea vrea şpagă. Ei preferă să dea suma aia la stat decât să ţi-o dea ţie. Şi dacă ţi-o dau ţie spun că e rost de bani şi vor şi ei 25 la sută. Iar eu nu dau asta, nu-mi trebuie, mai bine nu fac niciun contract. Firmele aleg să dea banii ăia la stat pentru că nu decide patronul, ci o tipă de la HR sau o contabilă, care spune că de ce să-mi dea mie atâţia bani.
După 12 ani de muncă, legea spune că eu mă pot pensiona. Şi vreau să mă pensionez când împlinesc anii, să iau şi pensia de handicap şi să mai muncesc 3-4 ore pe zi, sau un contract la o firmă. Vreau să mă căsătoresc, să am copii, să muncesc patru ore şi să mă duc restul timpului în parc cu copii. Eu nu vreau să muncesc o viaţă întreagă 11 ore pe zi. Ieri am avut 13 ore de muncă, şase la clinică, două la firmă şi cinci în particular. Asta fără transportul dintre ele.
Pentru mine, gălăgia este cea mai mare piedică. Trebuie să auzi foarte bine pentru a putea să te orientezi în spaţiu. În momentul în care pleci în haos, nu ai decât o singură variantă, să ştii foarte bine unde te duci, dar nici aşa nu eşti sigur sută la sută, pentru că azi e trotuar, mâine e o gaură şi aşa mai departe. Sunt mulţi factori care te împiedică ziua, noaptea e mult mai bine, pentru că e linişte. Eu nu am ales întâmplător casa mea, m-am decis să o cumpăr pentru că am am fost şocat că într-o jumătate de oră au trecut doar trei maşini, a fost un argument hotărâtor.
În oraş merg doar cu taxiul, pentru că nu îmi permit să merg pe jos, timpul meu înseamnă foarte mult. Şi mâinile mele înseamnă şi mai mult. Nu-mi permit să vină un nebun pe trotuar, eu să merg liniştit şi să-mi rupă o mână şi să stau 3 luni cu ea în gips. Şi atunci prefer să dau 10 lei pe o cursă de taxi, să fac 30 de minute în loc de două ore, să muncesc o oră la un pacient, şi îmi mai rămâne şi o jumătate de oră de relaxare. Din 50 de lei cât fac în ora aia, dau 20 dus-întors pe taxi până la muncă şi mai îmi rămân şi mie 30. Cam aşa gândesc eu.
«Un handicap te înrăieşte, fie că vrei sau nu»
Sunt multe feluri de nevăzători. Poate sună dur sau cinic, dar eu nu am milă pentru persoanele cu handicap, pentru că mulţi se complac în defectul lor, în problema lor, se izolează şi se îneacă în băutură şi în bârfă. Mie nu îmi place aşa ceva. Un handicap, că vrei sau nu vrei, te înrăieşte, şi eu nu vreau să cad în capcana asta. Eu am foarte mulţi prieteni care nu au nicio problemă, prietenele mele nu au avut niciodată vreo problemă. Ăsta e motivul pentru care eu încet-încet m-am rupt de comunitatea asta a nevăzătorilor pentru că nu mi-a plăcut ceea ce am văzut. Eu nu pot să stau cu berea în faţă trei ore pe zi, să beau zece beri, nu-mi place. Nu văd rostul. Ei o fac pentru că îşi îneacă toate frustrările, neajunsurile, în treaba asta. Din păcate. Şi din păcate nu există niciun program, nu există nimic care să-i ajute pe nevăzători, totul este la hei-rup, cine poate, poate, cine nu, asta e.
Cum folosesc telefonul? Păi la început am pornit cu un program care era mai scump decât telefonul, Symbian se numea, de la Nokia, care îţi oferea cam 50 la sută independenţă. Noroc că totul a evoluat şi Apple a scos voice over, o minune pentru noi. Practic această aplicaţie îţi acordă independenţă totală, poţi să faci ce te taie capul. Spre exemplu, primesc de la tine o carte în format electronic şi acest program mi-o transformă în «audio book». O citeşte vocea telefonului şi devine un audio book virtual, pentru că nu ocupă niciun spaţiu. Pur şi simplu îţi citeşte cartea, ai o setare prin care stabileşti câte cuvinte să-ţi citească pe minut. Şi pleci de la 100 de cuvinte şi ajungi nu ştiu unde, eu sunt acum la 600 de cuvinte pe minut. Am citit o carte de 135 de pagini într-o oră şi jumătate. Când dai drumul la voice over, telefonul se transformă în totalitate. Tu urmăreşti cu degetul unde vrei să ajungi. Eu mă duc cu prelungirea ochilor mei, care este mâna şi el îmi citeşte ce am sub deget. Când îmi citeşte «vremea», deschid cu două atingeri. E vorba de o independenţă totală. Pentru nevăzători, Iphone-ul este de departe cel mai bun telefon.
Eu mi-am făcut casa după creierul meu, am avut o prietenă care nu a vrut să mă ajute, mi-a spus că sunt banii mei. A fost o garsonieră pe care am transformat-o în două camere. Am cumpărat-o după ce am măsurat tot, cu mâinile, am bătut în pereţi să văd dacă se pot face modificări. Am mutat bucătăria în balcon, am făcut în bucătărie cameră pentru masaj, am dat jos debaraua, şi mai tot a fost recompartimentat. Era o căzătură şi am făcut-o după capul meu, aşa cum am văzut-o eu, până şi în baie mi-am dorit trei pereţi verzi şi unul cu o floare, şi aşa l-am făcut. Da, am luat şi un televizor foarte mare pentru prieteni, să se bucure de el, eu mă mulţumesc cu boxele, am căutat unul cu boxe cât mai bune.
Altfel, îmi place să mă plimb cu bicicleta de nu mai pot. Am o bicicletă tandem, am cumpărat-o din Germania, super profi, din dur aluminiu. Cu această bicicletă ies seara în parc în Tineretului şi mă plimb o groază. Sau mai ieşim la Snagov. Ultima chestie pe care am făcut-o mai inedită, acum vreo doi ani, am făcut turul mănăstirilor din Moldova pe bicicletă, cu nişte pacienţi de-ai mei. Am mers 255 de kilometri şi am văzut 15 mănăstiri. Da, atâtea am «văzut». Vezi tu, voi luaţi totul la propriu, eu mă gândesc şi la figurat, adică le-am trăit, le-am înţeles. Dacă mi le explici, eu pot să spun că le-am văzut. Eu îmi fac o imagine în cap, de la culori, până la dimensiuni.
Anul ăsta vine Rammstein în România, mie îmi plac foarte mult concertele. (n.r. – la radio se aude piesa Du hast) Cel mai frumos concert la care am fost, ca să nu spun pe care l-am văzut a fost „The wall”, la care am trăit cel mai intens până acum.
Ca să revin, degetele sunt prelungirea ochilor mei, dar nu o spun eu, e ştiută de mult. Acolo avem foarte multe terminaţii nervoase şi dacă ştii cum să le foloseşti te ajută foarte mult. Ce vezi tu prin ochi fizic e doar o mică parte din ceea ce ar trebui să vezi. Foarte multă informaţie nu îţi vine prin ochiul fizic, mai există şi «al treilea ochi», cum se numeşte popular. Eh, al treilea ochi ăsta e foarte bine dezvoltat la mine. Unii îi spun intuiţie, alţii instinct. Practic este doar o altă cale de a-ţi lua informaţia. Hai să-ţi zic altfel, tot ce vezi în jurul tău înseamnă energie, de la o frunză până la telefon, şi au şi informaţie. Depinde foarte mult cât poţi să asimilezi din această informaţie. Există energie de înaltă frecvenţă şi alta de joasă frecvenţă şi întotdeauna oamenii emană aşa ceva. Sunt oameni cu joasă frecvenţă care au tendinţa de a atrage energie înaltă. Ţi s-a întâmplat să te cerţi cu cineva şi cu toate că ai avut impresia că argumentele tale au fost mai bune să pleci supărat? Eh, el, cel cu care te-ai certat a plecat cu energia ta, şi aşa s-au aplatizat, una a crescut, alta a scăzut, practic aţi rămas amândoi la un nivel egal. Asta se întâmplă frecvent, oamenii îşi fură energie de la unul la altul. Pentru că nu mai ştim să ne conectăm la sursa universală, la natură. Dar asta e însă o discuţie prea lungă”.
După o discuţie de vreo două ore am impresia că rolurile s-au inversat şi nu mă pot abţine să nu îl întreb pe Cosmin ce vede el şi eu nu.
"Vezi tu...pe partea de văz, peste 80 la sută e informaţie. Şi fiind foarte multă informaţie, te deviază de la ceea ce trebuie să simţi şi să faci. Foarte bine, şi tu, ca văzător poţi simţi ceea ce simt eu, problema e că nu eşti antrenat în acest sens. E mult mai la îndemână să-ţi iei informaţia din vizual. Şi foarte mulţi au sistemul de valori format pe impresia asta vizuală. Dacă te uiţi în societatea actuală, de consum, toate domnişoarele astea care apar pe la teve sunt influenţate numai de imagine. Nu au un sistem de valori bine definit în cap, pentru ele contează ce scrie pe guler, ce firmă, ce pantofi, ce ceas şi aşa mai departe. Dar las-o legată la ochi două ore şi va cădea în depresie. Nu va şti ce să facă. Cam asta e”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
