Elevi de la Liceul special pentru deficienţi de vedere din Cluj-Napoca, înfiinţat în 1900, formează echipe de goalball şi torbal, două sporturi specifice, în care se folosesc de mingi cu clopoţei în interior pentru a-i ajuta să se orienteze. Şi-au creat un refugiu în sport şi sunt mândri de fiecare reuşită. Băieţii au participat deja la câteva competiţii internaţionale, dar echipa de fete este singura din România şi ”duce dorul” adversarelor.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Liceul special pentru deficienţi de vedere din Cluj-Napoca a fost înfiinţat în 15 octombrie 1900, fiind prima instituţie pentru copii nevăzători "de pe tărâm românesc”, încă în timpul Imperiului Austro-Ungar, după cum povesteşte directorul adjunct al instituţiei, Silviu Valeriu Vanda.

Nevăzător şi el, Silviu Valeriu Vanda spune că totul a început cu zece copii şi trei profesori.

”Şcoala a fost înfiinţată pe vremea când aici era Austro-Ungaria, au fost zece copii şi trei profesori, iar acum avem 203 copii şi 92 de cadre didactice, adică nu doar profesori, ci şi terapeuţi, educatori şcolari, kinetoterapeuţi. În 1958, am devenit primul liceu cu profil teoretic pentru nevăzători din România, dar şi din sud-estul Europei. În şcoala noastră, care este cu caracter naţional şi avem copii din peste 20 de judeţe, se începe de la grădiniţă, iar apoi se parcurge curricula de şcoală normală, cu toate disciplinele, de la limba română la istorie şi latină. Intenţia este ca elevii să poată face faţă oricărui examen, indiferent că este vorba de clasa a VIII-a sau de bacalaureat, iar apoi de facultate”, explică Silviu Valeriu Vanda.

A fost elevul acestei şcoli între 1963 şi 1976, aşa că tot ce povesteşte are un tâlc. A absolvit apoi Facultatea de Istorie şi Filozofie şi a revenit în liceu, fiind profesor timp de 19, iar din 25 ianuarie 1999 este director adjunct al unităţii de învăţământ.

Povesteşte despre cum s-au schimbat vremurile, iar acum copiii au acces inclusiv la cursuri speciale de calculatoare şi au devenit experţi: ”Avem multe activităţi specifice după orele de curs, de la kinetoterapie şi logopedie, la corectarea deficienţelor vizuale sau orientare şi mobilitate pentru copii. Sunt cursuri adaptate de calculator, printr-un sistem de sinteză vocală, şi avem profesori nevăzători care le predau”.

Bugetul unităţii, certificată de nouă ani ca ”Şcoală europeană”, este asigurat de Consiliul Judeţean Cluj, printr-un program naţional valabil în fiecare judeţ. În acest an şcolar, fiecare din cei 203 copii beneficiază de 16,6 lei pe zi pentru hrană, suma crescând de la 11 lei, cât era până în 2014.

”E mâncare bună, să ştiţi, altfel ne descurcăm acum. Au fost vremuri când aveam 8 lei pe zi pentru trei mese. Avem în bugetul aprobat pentru acest an şcolar încă 132.000 de lei pentru achiziţia de maşini speciale de scris pentru nevăzători, magnescoape pentru cei parţial nevăzători, dar şi 112.000 de lei aprobaţi deja pentru a cumpăra un microbuz de opt locuri, care ne va ajuta enorm”, mai spune Vanda.

Şi sportul? Cum aţi ajuns la sport, cum îi ajută pe aceşti copii?

”Sportul este o modalitate fantastică de integrare pentru aceşti copii mai departe. Ei joacă şah, de exemplu, de la egal la egal cu semenii văzători, iar asta le dă încredere în sine, înotul îi dezvoltă fizic, le aduce echilibru, orientare, iar echipele de goalbal şi torbal sunt o pasiune minunată. Partea grea este că practicarea acestor sporturi şi mai ales deplasările la competiţii depind de sponsorizări, dar profesorii care se ocupă de ei pe această parte fac toate eforturile şi au rezultate excelente prin Asociaţia Sportivă a şcolii”, explică directorul adjunct al liceului.

"Un copil nevăzător, odată ce te-a cunoscut, nu te mai uită"

Profesorii de educaţie fizică care au ales Liceul de nevăzători nu au mai plecat.

Asociaţia Sportivă a şcolii se numeşte ”Kory Francisc”, după numele profesorului de biologie care a introdus jocul de şah pentru nevăzători în România, în 1948.

Emese Maniu este preşedintele asociaţiei, care a fost înfiinţată în 2013. Emese are 37 de ani, iar din 2003 activează în cadrul şcolii. A absolvit Kinetoterapie, dar şi Sport, la Universitatea ”Babeş-Bolyai”, fiind şi masterandă în ambele discipline.

Emese Maniu (Foto: Inquam Photos / Sandor Manases)
Emese Maniu (Foto: Inquam Photos / Sandor Manases)

”Am terminat facultatea şi căutam un post de educatoare, am găsit acest post şi am obţinut 9,85 la titularizare, iar de atunci nu am mai plecat. Suntem ca într-o familie. Un copil nevăzător, odată ce te-a cunoscut, nu te mai uită. Luăm unii copii de la 3 ani şi îi ducem până în clasa a XII-a, cum să nu simţi că eşti o familie? Am mai fost întrebată uneori de ce nu caut un post la «o şcoală normală» şi le-am spus că nu am nevoie, este extraordinar între aceşti copii. Dacă ei sunt nevăzători, nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalţi. Poate ei se pricep mai bine la alte lucruri, iar asta le insuflăm în fiecare zi. Sunt egali cu ceilalţi, chiar dacă sunt nevăzători”, povesteşte Emese.

Între timp, se adună băieţii la antrenamentul echipei de goalball. Kriszti, Vasile, Daniel, Robert, Dani. Dau târcoale băncii scunde de la orele de educaţie fizică pe care se poartă ”poveştile”. În faţă mai apare o bancă, adusă de antrenorul lor, Călin Crăciun, pe care se aşează şi el.

Are tot 37 de ani, este şi el absolvent IEFS la Universitatea ”Babeş-Bolyai”, specializarea rugby, iar în 2005 a dat concurs pentru postul de profesor de educaţie fizică la acest liceu. Spune că erau mai multe posturi disponibile în oraş, dar a ales şcoala de nevăzători, iar motivele sale pot fi înţelese de orice părinte.

Antrenorul Calin Craciun (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)
Antrenorul Calin Craciun (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)

”Fiica mea este aici, la această şcoală. Are 13 ani. Se numeşte Adnana. Suferă de mai multe afecţiuni, inclusiv autism. Aşa pot fi mai aproape de ea, ne ocupăm mai bine de ea, iar eu sunt mai liniştit. Satisfacţii materiale nu există, nu pot vedea aşa această lume”, spune Călin, iar pentru un moment i se umbresc ochii.

Întrebaţi ce au învăţat de la copiii cu care lucrează de atâţia ani, Emese şi Călin rămân puţin pe gânduri.

”Am învăţat să am răbdare, se spune că răbdarea e în ceruri. E un sentiment unic, o recunoştinţă aparte atunci când aceşti copii te strâng în braţe. Am învăţat să mă port cât de frumos pot, iar după ore întregi la şcoală merg acasă la ai mei şi mă port şi mai frumos. Sunt recunoscătoare. Lucrăm cu oameni ca şi noi şi, da, au o problemă de sănătate, dar ei aşteaptă să fie trataţi exact ca oricare, iar noi asta facem, e o lecţie să înveţi cum să faci asta. Ei au o dizabilitate şi atât, nu sunt handicapaţi. Sunt oameni ca şi noi”, răspunde Emese.

Călin spune că nu mai crede de mult ”în ceruri”, dar că a reuşit să intre în lumea acestor copii, să-i aducă pe ei în lumea noastră şi să-i înveţe disciplina.

”În 2012, când am început cu echipele de goalball şi torbal i-am luat pe cei mai neastâmpăraţi din şcoală, ca să nu zic altfel. Am încercat să găsesc ceva bun în fiecare, am avut un caz de copil la un pas de exmatriculare, iar acum este un jucător excelent. Le-am cerut întotdeauna bun-simţ şi de atunci au avut doar comportament OK în societate, nu ne-am făcut de ruşine pe oriunde am fost, în ţară sau străinătate. Sunt disciplinaţi faţă de alţi copii din alte ţări cărora li se permite orice, după cum am mai văzut pe la turneele internaţionale pe unde am fost. Eu glumesc cu ei tot timpul, chiar pe holurile şcolii le mai pun o piedică şi râdem, iar ei ştiu cine a fost. Se simt bine că îi tratez aşa, pentru că asta arată că suntem egali, iar ei asta vor: să nu fie consideraţi poveri, ci oameni normali cu care poţi face multe lucruri”, povesteşte antrenorul.

Tiptil, băieţii s-au adunat în jurul lui. Mustăcesc, cumva. E clar că nu-şi aud antrenorul zilnic cu asemenea vorbe.

 

Căpitan multifuncţional sportiv: la patinoar ascult scârţâitul patinelor, skate-ul e şi el gălăgios, rolele la fel

Călin se ridică şi puştii se înşiră rapid pe bancă. Vasile din clasa a XI-a, Daniel din a XII-a, Robert, tot a XI-a, Kriszti căpitanul – a XI-a şi Dani, care e la postliceala de maseur, tot în cadrul şcolii. ”Din echipă face parte şi Nicu, dar nu e aici astăzi”, explică antrenorul lor.

Căpitanul echipei, Kriszti Kovacs, are 17 ani şi este din judeţul Sălaj. Întrebat cum merge treaba la goalball, începe să turuie că abia poate fi urmărit. E clar că este lider din mai toate punctele de vedere.

Kriszti Kovacs (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)
Kriszti Kovacs (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)

”Am început când eram în clasa a VII-a, atunci erau ăia mai bătrâni la echipă, şi acum sunt în a XI-a. Avem performanţe din ce în ce mai bune, ne dezvoltăm fizic, psihic şi fiecare din aceste două sporturi are ceva specific. Torbal e mai pe viteză, goalball mai în forţă, mai spectaculos. Anul trecut am jucat şi acasă, prima dată, la un turneu internaţional, am avut şi fani, e frumos, chiar dacă am făcut eforturi mai mari (la meciuri este nevoie de linişte totală pentru ca jucătorii să se poată orienta după sunetul clopoţeilor din mingi – n.r.). Am jucat şi finala Cupei României, am ocupat locul 2”, spune căpitanul.

Kriszti nu se rezumă doar la sporturile practicate la şcoală. În timpul liber jonglează pe gheaţă sau pe role, face skateboard şi ciclism. Are un stil inimitabil de a povesti despre ele.

”Nu mi se pare periculos, trebuia să încerc. Chiar dacă am mai doborât nişte copii la patinoar, sincer, mă bazez pe ecolocaţie..."

Ca delfinii? Şi toată lumea râde la gândul că un delfin ar putea arăta precum căpitanul lor. Gheaţa s-a spart. ”Nu, ca liliecii. Ei şi zboară (râde – n.r.). De exemplu, la patinoar ascult scârţâitul patinelor ca să ştiu cum să mă orientez, skate-ul e şi el gălăgios, rolele la fel, iar cu bicicleta mai mergem şi în tandem, dar aici, în curtea şcolii, merg singur. Joc şi şah, îmi place mult, plus meciurile cu băieţii, e foarte fain”, detaliază Kriszti.

Este recunoscător pentru participarea la turneele internaţionale de goalball şi torbal, în ţări precum Polonia, Elveţia, Ungaria sau Germania şi spune că, dacă nu erau aceste meciuri, nu ar fi mers niciodată: ”Să fim serioşi, cum puteam noi merge altfel în ţările astea? Cu ce bani?”.

Este pasionat de citit, a ajuns la cărţi motivaţionale, iar părerile lui despre ţările vizitate până acum au la bază o cu totul altă percepţie.

”Am fost în parcul de distracţii din Viena, în Polonia am mers la Auschwitz şi am parcurs totul, dar nu pentru că voiam neapărat (trage cu ochiul – n.r.), avea doamna Emese nevoie de un gentleman, de orientare. Ştiţi, femeile se orientează mai greu”, spune Kriszti în glumă şi toţi râd. 

Despre Polonia spune că nu l-a impresionat prea mult, pentru că ”nu se prea vorbeşte engleză”, în schimb Elveţia l-a fascinat: ”Oamenii sunt foarte relaxaţi, sunt mai civilizaţi, au alt nivel social. Nu percep dizabilitatea ca la noi, poate d-aia sunt şi mai relaxaţi”.

Băieţii l-au aprobat prin gesturi, dar se animează când sunt întrebaţi ce sporturi preferă, dacă au idoli în sport, ce pasiuni au.

Dani de la postliceală e franc: ”Plimbări, lectură şi pariuri. Aş pune pe echipa noastră, dar nu sunt listate turneele noastre. Sigur că îmi place fotbalul, ţin cu Steaua şi FC Barcelona”.

Kriszti încearcă ”un text” cu cărţi, teatru, dar toţi pufnesc în râs şi îi dau coate, aşa că răspunde serios, dar tot pe ton atotştiutor.

”Îmi place tenisul. Am urmărit-o mult pe Simona Halep, mi-a plăcut când era sus în top, dar acum nu ştiu ce e cu ea. Nu e constantă, poate are probleme în dragoste, că valoare are, aşa că... nu ştiu ce să zic, sper să-şi revină la locul ei. Îmi mai place mult de norvegianul Magnus Carlsen, care a câştigat titlul mondial la şah acum trei ani”.

Robert se declară şi el fan Steaua Bucureşti la fotbal, ”FCSB, cum îi spune acum”, iar Vasile iubeşte sporturile de contact: ”K1, adică. Îmi place Cătălin Moroşanu şi aş vrea să ajung într-o zi la o gală”. Mai are un an şi trebuie să se decidă dacă îşi va urma fraţii la muncă în Anglia sau va continua cu postliceala la Cluj: ”Acasă aş mai fi doar eu, la strâns la fân, la tot ce e nevoie lângă părinţi în gospodăria din Vişeu de Sus, din Maramureş”.

Daniel are parţial probleme cu vederea şi este singurul dintre ei care este clujean, iar după orele de curs merge acasă. Este şi el un împătimit al fotbalului: ”Am făcut fotbal trei ani la Clubul Napoca şi iubesc fotbalul în continuare. Ţin cu Real Madrid şi îmi place Cristiano Ronaldo”.

La atâţia pasionaţi de fotbal, următoarea întrebare curge de la sine: ce va face România la Euro 2016?

Vasile spune că va câştiga experienţă, Robert consideră că ”îşi va păstra «reputaţia» de echipă mică”, iar singurul mai optimist este Dani: ”Vom ieşi din grupă”.

Se iscă discuţii scurte pe posibile rezultate, iar Kriszti încheie subiectul: ”Când jucăm cu Elveţia, voi ţine cu elveţienii, pentru că mi-a plăcut mai mult acolo”.

Antrenorii zâmbesc, îi lasă să se bucure, mai ales că au întârziat încălzirea de 15 minute de dragul discuţiei. Chiar par fericiţi, cum fac ei planul cu rezultatele României la Euro 2016 şi comentează despre eşecurile din ultima perioadă ale Simonei Halep. 

 

Mingea cu clopoţei, grea de 2,2 kilograme

Nici nu e nevoie să le facă vreun semn special antrenorul, că sunt la mijlocul terenului. Mingea cu clopoţei începe să răsune, lansată dintr-o parte în alta, de la o echipă la alta, în încercarea de a da ”gol”. Băieţii sunt culcaţi pe o parte, câte trei de fiecare parte a lăţimii terenului şi sunt încordaţi din toţi muşchii în încercarea de a opri să treacă printre ei mingea albastră, grea de 2,2 kilograme.

Se transpiră repede. Au palmiere, cotiere, tricouri cu mânecă lungă, pantaloni de portar de fotbal, cu întărituri pe părţi, scoici de protecţie, şi se mişcă într-o unduială când sacadată, când hipnotică, dictată de sunetul clopoţeilor. Ochelarii de protecţie sunt obligatorii, iar pentru că echipamente de goalball profesionale nu există în România, Emese a cumpărat ochelari imenşi de schi, în timp ce Călin a lipit bandă neagră pe lentile şi i-a inscripţionat cu numere. Conform regulamentului, toţi trebuie să poarte ochelari, indiferent dacă afecţiunea vizuală este parţială sau totală.

Liniştea din sală e spartă doar de vocea antrenorului, care dictează ”Play”, adică momentul lansării mingii. Se mai parlamentează la poziţionări, îi mai corectează la mişcări pentru a le dezvolta reflexele în funcţie de sunet şi ora trece ca vântul. Sunt terminaţi de efort, dar nu comentează nici unul. Ba, parcă se vociferează puţin că ”de ce trebuie să mai stăm la poze cu fetele că suntem transpiraţi?”. Dar stau, şi se prostesc la poză, se înghiontesc, îşi pun coarne unii altora, devin serioşi puţin când vine ”domnul director” în grup, după care se împăştie rapid. Mai au multe de făcut până se întunecă şi vine stingerea.

 

Echipa de fete visează la Jocurile Paralimpice

E rândul fetelor să înceapă antrenamentul. Erau deja în sală şi îşi găsiseră diverse activităţi - împletit părul fetiţei lui Emese, care a trecut pe la mama ei după orele de la o altă şcoală, vorbit la telefon sau povestit pe saltele.  Sunt îmbrăcate cu echipament de competiţie, ca băieţii, alb cu roşu, oarecum emoţionate, dar parcă mai distante.

Încep încălzirea şi antrenorul le spune că vor avea doar ”un meci scurt”, adică o repriză de 10 minute, conform regulamentului. S-a făcut linişte de mormânt în sală. Contau doar clopoţeii şi vocea lui Călin. Se aruncau după minge cu o concentrare şi o furie rar văzută şi greu de înţeles, probabil, pentru ”semenii văzători”.

Dacă închizi ochii şi ai impresia că sunetul acelor clopoţei este de ajuns pentru a şti exact unde ajunge mingea lansată, grea de 2,2 kilograme, e o mare greşeală. Fetele lansează mingea nu doar cu viteză, ci şi plasat, chiar şi după o piruetă menită să fenteze auzul înainte, abia au timp să o repereze când e lângă ele şi atunci se întind cât pot de mult, se ”lăţesc”, se încovoaie sau par a-şi lua zborul doar pentru a nu o lăsa să treacă. Ţine şi de intuiţie.

Cristina este căpitanul echipei. Are doar 16 ani, mai puţin de 1,65 de metri, iar calităţile sale fizice ar fi de invidiat la orice sport. Practică şi înotul, e mândră că a obţinut locul întâi la un concurs în Germania, în septembrie 2015: ”Am înotat pe o distanţă de 50 de metri şi am fost prima. La final mi-au dat lacrimile”.

Cristina, capitanul echipei fetelor (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)
Cristina, capitanul echipei fetelor (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)

Cum o fi să nu vezi şi la finalul unei curse de 50 de metri să plângi în apă? Gândul nu poate fi oprit. Emese, care este specializată ca antrenor de nataţie, spune că aceşti copii nu au astfel de gânduri: ”I-a întrebat cineva odată cum e să nu vadă, nu le pare rău? Ei au răspuns simplu: nu ne poate părea rău după ceva ce nu cunoaştem, tu nu cunoşti lumea mea. De ce mi-ar părea rău dacă doar pe asta o cunosc?”.

Echipa fetelor este singura din România care practică aceste sporturi şi s-a născut la insistenţele Cristinei, lângă care au mai venit la început două colege, Dorina şi Ghitta.

Au fost la primul concurs internaţional în 2015, la Budapesta, cu încă două echipe din capitala Ungariei.

”Am luat locul al doilea atunci şi noi ne antrenam de vreo două luni. Chiar s-au mirat că avem echipă de fete în România. Am mai fost apoi în Polonia şi în Elveţia”, spune Dorina, care are 15 ani.

Este din Maramureş, la fel ca şi colegele sale de echipă, Maria şi Alexandra, ambele de 17 ani. Maria este din Bârsana, ”oşancă verde”, greu se scot cuvintele de la ea.

Maria l-a luat pe "nu" în braţe la orice întrebare. Se luminează un pic atunci când antrenorul Călin Crăciun povesteşte ce poze frumoase are îmbrăcată în costum popular de oşancă atunci când merge la biserică acasă. ”Păi, la Bârsana, aşa se merge la biserică, nu doar eu, toată lumea”, spune Maria. Ochii ei sunt atât de frumoşi şi ascultă fiecare vorbă a fetelor.

Maria (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)
Maria (FOTO: Inquam Photos / Sandor Manases)

Ce sporturi le plac? Fotbal, zice Cristina, Florina (18 ani), care este din Topliţa, iubeşte floorball (hochei pentru nevăzători care se joacă cu mingi găurite de plastic – n.r.), în timp ce Dorina e fan FC Barcelona la fotbal şi al Simonei Halep, iar Ghitta iubeşte echitaţia şi se declară suporter al echipei din judeţul de unde vine, ASA Târgu Mureş. Alexandra iese din tipare şi spune că iubeşte gimnastica, dar nu are idoli. ”Doar urmăresc, aşa...”, spune ea, poate cu gândul la zborurile de pe bârnă sau de la sol.

Vă vedeţi reprezentând România la goalball, având în vedere că este sport paralimpic?

Nici nu stau pe gânduri, iar răspunsul vine în cor: ”De ce nu? Ne-am dori enorm, la turnee unde mergem se ridică doar steagul României dacă urcăm pe podium, pentru noi nu a cântat imnul naţional niciodată”.

Sunt ca vrăbiuţele, s-au animat, e un gând frumos şi atât de tentant, iar ele sunt singurele din România care practică aceste sporturi.

 

Mesajul pentru ”semenii văzători”? Nu există să nu poţi, nimic nu este imposibil

Fetele iubesc şi plimbările, să descopere locuri noi din oraş şi să stea împreună, iar pentru cei care vor citi aceste rânduri mesajele lor comune sună cam aşa: ”Să nu vă daţi bătuţi niciodată, să nu renunţaţi la visurile voastre şi la şcoală să fiţi optimişti, nu există să nu poţi, nimic nu e imposibil şi nu contează dacă ceva lipseşte din sănătate, să nu renunţaţi!”.

Gândul lor, dar şi al băieţilor fuge deja spre competiţiile viitoare, în Polonia, Austria şi Elveţia. Par cu toţii dependenţi de acest ”refugiu” în sport, nu doar pentru că le dezvoltă ”auzul, simţurile, încrederea”, ci mai ales pentru că îi uneşte ca echipă.

”Asta am învăţat de la sport: că, indiferent dacă pierdem sau câştigăm, e împreună, ca o echipă”, spun ei.

Pleacă spre camerele lor, unde programul va continua la fel: cu somn, mic dejun, şcoală, prânz, activităţi extraşcolare - care uneori înseamnă şi călărie, plimbări în parcuri, căţărări, concursuri de muzică - antrenamente, cină şi week-end-uri libere în care se bucură de tot ce pot.

 

Bat la uşi pentru a aduna buget de competiţii

Exceptând bugetul de la Consiliul Judeţean, care este acordat prin lege, comunitatea le este alături şi nu prea. Adică, sunt ”clasicele” sărbători de Paşte şi de Crăciun, când sosesc tot felul de pachete cu alimente, ”în principal portocale”, dar sprijin şi sponsori de-a lungul anului nu sunt nici cât degetele de la o mână.

”Nu suntem bieţii de noi şi nici handicapaţi, suntem noi şi gata. Un ajutor e binevenit oricând, nu doar de anumite sărbători. Am bătut la multe uşi, am fost ajutaţi cât s-a putut, iar unul din oamenii care ne ajută necondiţionat este arhitectul Huff Peter şi trebuie să îi mulţumim pentru felul în care ne este alături tot timpul. Nu e singurul, dar nici prea mulţi nu avem. Avem nevoie de circa 15-20.000 de lei pe an pentru competiţii, iar toţi aceşti bani îi obţinem doar bătând la uşi, nu vin din bugetul şcolii”, spune Emese Maniu.

Este fericită că şcoala a fost inclusă într-un program printr-un grant european, în valoare de 124.000 de euro, oferit de Germania, din care mai fac parte Bulgaria şi Italia.

”Din această sumă, 24.000 de euro revin României, iar proiectul este până în 2017. Voi merge în Germania pentru formare în acest proiect şi apoi aplic curicula. Programul are la bază studii din Germania, unde 70 la sută din nevăzători sunt angajaţi, iar la noi e fix invers, vrem să schimbăm asta. În aceste studii se arată că sportul influenţează prezentarea generală a unui nevăzător la un interviu de angajare, îi creşte calitatea vieţii, stima de sine, încrederea, adică ajută aceşti oameni să pornească pe un drum corect în viaţă şi respectat”, conchide coordonatorul proiectului, Emese Maniu.

Potrivit Asociaţiei Sportive ”Kory Francisc”, jocul de goalball a fost inventat în 1946 de către austriacul Hanz Lorenzen şi germanul Sepp Reindle, în efortul de a facilita reabilitarea veteranilor de război nevăzători. Jocul a fost prezentat publicului în 1976 la Jocurile Paralimpice de la Toronto, iar de atunci se joacă la fiecare ediţie, fiind practicat pe un teren cu dimensiuni de 18 metri/9 metri, în două reprize a câte 10 minute. Are loc de asemenea un Campionat Mondial din patru în patru ani, primul ţinându-se în Austria în 1978, iar de atunci  popularitatea jocului a crescut.

Torbalul este cel mai dinamic şi tehnic sport cu mingea sunătoare pentru persoanele cu dizabilităţi vizuale. Terenul are dimensiunile de 16 metri/7 metri (lăţimea terenului coincide cu lăţimea porţii), iar mingea are o greutate de 0,5 kg. Un alt aspect al terenului de torbal este plasarea a trei sfori perpendiculare pe direcţia porţii. O sfoară este plasată la mijlocul terenului, iar celelalte două la distanţă de 3 metri, de o parte şi de cealaltă a terenului. Sforile au ataşate nişte clopoţei care sună la contactul dintre minge sau jucători cu ele. Regulamentul de torbal prevede desfăşurarea jocului pe perioada de două reprize a câte 7 minute fiecare.

(Foto şi video: Sandor Manases)

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.