Maria Vigh, fostă componentă a naţionalei de baschet şi câştigătoare a cinci titluri naţionale cu "U" Cluj, se luptă cu cancerul de ani buni. A decis să suporte dubla mastectomie, iar acum face chimioterapie şi este hotărâtă să se supună şi unei histerectomii. Are 48 de ani, iar dincolo de lupta de zi cu zi cu "ticălosul perfid" se gândeşte la ziua în care va avea nepoţi.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Maria locuieşte într-o casă dintr-o zonă liniştită a Clujului, unde s-a mutat în urmă cu zece ani dintr-un cartier destul de şic al oraşului, dar la fel de aglomerat ca oricare. De la poarta casei se vede mâna de gospodar, dar şi pasiunea pentru flori. Şi pentru animale.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)
REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)
REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)
REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

Curtea dichisită cu panseluţe, lalele, trandafiri, zambile sau flori bănuţ amplasate în suporturi sculptate în lemn îţi fură privirea. Iar jos, pe dalele încinse de soarele prea puternic pentru luna aprilie stă Axi, un buldog american de patru ani, pentru care nu există timp. Doar soarele şi liniştea. La nici doi metri de el, Fiona, o căţeluşă buldog francez, care a fost salvată tocmai de la Botoşani, după ani de traume şi bătăi. Se teme şi la vederea măturii, folosită acum de noii stăpâni doar pentru curăţarea curţii. Dar când iese Maria din casă cozile căţeilor nu ostenesc făcând vânt. Dispar toate spaimele.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)
REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

Ai crede că ai trecut de curte şi zici că asta a fost tot: doi căţei. Nici vorbă. În casă aşteaptă Otto, un schnautzer pitic de 12 ani, şi Bella, o căţeluşă Yorkshire terrier, fix cât să încapă bine în palmă. Fericiţi şi aranjaţi ca-n reviste. Apare şi Mişa în peisaj, o minunăţie de motan persan a cărui coadă stufoasă se răsfaţă fix cât vrea.  N-ai cum să nu-l invidiezi şi ştie. Toţi se învârtesc nu în jurul mesei, ci al Mariei.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)
REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

Şi ea, cu ochii verzi de lac adânc şi basmaua fină de un albastru ireal le zâmbeşte.

"Suntem eu, soţul meu Claudiu, băiatul cel mare, tot Claudiu, de 23 de ani, şi cel mai mic, Ştefi, de 17. Cu toţii iubim animalele, iar copiii când au simţit că e loc au profitat şi au tot adus pe lângă casă. Au fost şi şopârle, şerpi, peşti, un papagal, un dihor. Acum avem pisica şi căţeii. În ţarcul din grădină mai avem o femelă buldog american, Honey, cu puiul ei fătat de două săptămâni. Nu are nume, pentru că nu va rămâne la noi, iar noii stăpâni îl vor boteza. Am salvat cât am putut şi îi iubim pe toţi la fel. Îmi place să-i am în preajmă. Cu pisicile nu am prea fost, dar ştiu că preiau foarte mult din energia negativă şi am decis să-l luăm pe Mişa. El a simţit foarte bine boala mea de la început. Şi acum vine pe sân. Iar Otto, care de obicei dormea la picioare, a simţit şi el încă din 2010, a venit în stânga mea şi acolo dormea, unde era sânul afectat", povesteşte Maria.

Ea spune că o întâmplare mai puţin obişnuită a determinat-o să ia în serios controalele medicale încă de când avea 36 de ani.

"În 2003, fratele meu Marton făcea reflexoterapie la o persoană nevăzătoare. La un moment dat, acel bărbat i-a spus fratelui meu despre familia noastră, că are trei surori, câţi copii au fiecare şi tot felul de astfel de detalii pe care nu avea de unde să le ştie. La final a mai spus aşa: sora ta cea mai mare, adică eu, să aibă grijă, pentru că va moşteni boala mamei voastre. Mama a avut cancer la tiroidă. După ce mi-a spus fratele meu totul am mers la un control şi mi-au descoperit noduli la guşă. Am mers la chirurgie la Oncologie, m-au întrebat cum am ajuns acolo fiind sub 40 de ani şi nu au crezut povestea, dar s-au convins. Mi-au scos jumătate de tiroidă, nu au vrut tot, deşi eu aşa doream. Cealaltă jumătate a fost scoasă şapte ani mai târziu", îşi aminteşte Maria.

Tot în 2003 a făcut şi prima mamografie, iar medicii nu au primit-o "cu braţele deschise". "Ce cauţi aici, ai sub 40 de ani?", i-au spus aceştia.

"Abia au vrut să-mi facă acea mamografie, dar şi următoarele controale anuale. Ce pot spune după atâta vreme este că a contat enorm că m-am încăpăţânat şi am mers în fiecare an. Cancerul nu doare, nu ai simptome, nu ţi se întâmplă nimic, pur şi simplu te trezeşti cu el acolo. Şi a venit anul 2008, atunci a început prima dată. Era grad 0, cum îi spun medicii, la sânul stâng. A fost o operaţie mică, am făcut apoi radioterapie. Dar l-am depistat precoce, tocmai pentru că am mers la controale tot timpul", spune fosta baschetbalistă.

Oricât de precoce a fost depistat, cancerul la sânul stâng a recidivat în 2010. Maria ceruse încă din 2008 extirparea totală a sânului bolnav, dar medicii au refuzat-o categoric. După doi ani nu au mai avut ce face.

După mastectomie a urmat un tratament cu chimioterapie, timp de un an şi jumătate, dar şi un tratament scump în paralel: "O perfuzie costa cam 2.500 de lei şi le-am făcut cam un an, una la trei săptămâni".

Familia i-a fost alături în fiecare clipă şi i-a respectat fiecare decizie. Iar cea privind mastectomia "nu e uşor de luat".

"E un şoc când afli diagnosticul. Nu te gândeşti la tine, adică te gândeşti şi la tine, dar mai ales la familie. Mă uitam la ei, pentru că pentru ei trăiesc, şi mi-am zis că trebuie să iau măsurile de la rădăcină. Iar asta însemna mastectomie. Au încercat să mă înţeleagă, îi vedeam puţin speriaţi, dar eu îi pregăteam, mă gândeam la ei tot timpul. Le spuneam: vor urma perfuzii, îmi va cădea părul, mă voi albi la faţă şi altele, nu vă speriaţi, sunt tot eu, aveţi grijă de voi, pentru că orice se poate întâmpla. Sincer, nu e bun nici optimismul exagerat cu boala asta, dar nici să ascunzi totul şi să suferi singur. Sunt realistă, pentru că am văzut destule în atâţia ani. Aş vrea să înţeleagă toate femeile care trec prin asta că nu sunt prea multe variante. Am întâlnit femei, unele foarte tinere, care se temeau şi să pronunţe cuvântul mastectomie, pentru că ziceau că asta ar fi însemnat să se mutileze. A fost un caz trist, nu demult, cu o tânără de 30 de ani, care a decis să meargă pe drumul tratamentului naturist şi când şi-a dat seama că nu merge a fost prea târziu. Era deja fază terminală şi pur şi simplu a murit. Avea doar 30 de ani", povesteşte fosta campioană cu Universitatea Cluj.

După încheierea tratamentului, în 2012, Maria a continuat cu controalele medicale la 6 luni şi cu mamografiile. Una făcută în aprilie 2015 i-a arătat că totul este în regulă la sânul drept, dar următoarea, în decembrie, a relevat o tumoare. De doar un centimetru.

"Da, a fost de doar un centimetru, dar foarte agresivă. Am vorbit cu medicii de la Institutul Oncologic, dar nu am fost deloc mulţumită şi am mers la o clinică privată. În 27 ianuarie 2016 mi-au făcut mastectomia şi la sânul drept. Am stat cinci zile în clinică, apoi controale zilnice, scos firele, iar din 18 martie am luat-o de la capăt cu chimioterapia. Este cam acelaşi tratament ca prima dată, dar orientat altfel, pentru că este alt tip de tumoare. Mi-au spus că e alt tip de cancer, iar analizele hormonale au ieşit triplu negativ, am înţeles că e rar. Plătesc 150 de lei pe o perfuzie, iar în acest cost intră asistenţa medicală, dar şi psihologul şi voi face opt şedinţe. În 8 aprilie a fost a doua şedinţă", explică Maria.

Între timp, în 7 aprilie, i-au fost luate teste de sânge, care urmau să fie trimise în Grecia, pentru o analiză genetică, iar costurile sunt de 1.300 de euro. Rezultatele vor sosi în aproximativ trei săptămâni: "Rezultatele îmi vor arăta dacă am moştenit şi dacă transmit boala. Pentru mine şi, mai ales băieţii mei, contează. După ce vor veni rezultatele voi continua cu perfuziile tot la trei săptămâni. Ar urma operaţia la ovare, preventivă, adică histerectomia. Sunt legate hormonal toate. Înainte le spuneam medicilor că aş vrea să scoatem tot. Şi ei îmi răspundeau că nu au de ce să facă asta, pentru că nu e nimic. Acum, după două mastectomii, nu mai pot spune aşa ceva".

În timp ce vorbeşte este încercată uneori de lacrimi. Le opreşte, fără să facă niciun gest. Iar se pornesc, iar le opreşte. Şi tot aşa. Dar vocea nu îi tremură. Căţeii se învârt prin zonă, nu se uită ciudat cum fac ei de obicei când îşi simt stăpânii suferind. Doar cerşesc mângâieri, aşa sunt obişnuiţi.

Maria, de unde ai adunat toată puterea asta? Cum, cum te poţi lupta şi eşti atât de senină?

Îşi pleacă ochii, se gândeşte puţin, se uită la zecile de poze răsfirate de pe masă în care apar doar bucurii, medalii, titluri naţionale şi fete frumoase, sănătoase. Ea şi toate colegele ei de echipă din anii în care Universitatea Cluj era o forţă nu doar în România, ci şi în Europa.

"Mi se pare normal să fie aşa. S-a întâmplat şi trebuie luate măsuri, trebuie făcut. Mastectomie, histerectomie, ce trebuie făcut, trebuie făcut. Nu ştiu de unde am puterea, dar pot spune că întotdeauna am ştiut ce vreau. Duc totul până la capăt, nu mă las, găsesc soluţia. Şi dacă vreau o floare şi nu pot să o cumpăr atunci, fac eu cumva, mă întorc la ea, mai merg, iar vin, cumva tot ajung să o am şi să mă bucur de frumuseţea ei. Aşa şi cu boala asta. A trebuit să iau decizii, le-am luat. Şi, cel mai importat, familia mi-a fost alături, pentru că nu poţi doar singur cu aşa ceva. Mi se pare o prostie să te închizi în tine, să te ascunzi. Nu are rost să pierzi timpul, pentru ce? A apărut o tumoare, am scos-o. A apărut încă una, am scos-o. Nu mă las", sună explicaţia Mariei.

Pare simplu cum povesteşte. Nu are acum să fie atât de simplu, dar aşa a ales ea şi face să pară lupta asta la îndemâna oricui.

"E o boală fără niciun simptom. Nu simţi nimic. Cancerul e un ticălos perfid, ceva foarte urât, cu durere şi rău. Iar lupta cu el, de fapt tratamentul, e cea mai grea. E cruntă această luptă. Când am auzit că am cancer am clacat, am plâns, am făcut o criză. M-am întrebat ca orice om: de ce eu? Apoi încă o dată am ajuns să mă întreb: de ce iar? Ştii cum e? Fiecare om ştie ce are în sufletul lui şi cât de pregătit este pentru o bătălie sau un război. Cred că cea mai grea luptă este să te uiţi la tine cum eşti la pământ şi apoi să faci primul mare efort să te ridici întâi în genunchi, iar apoi încă un pas şi mai mare să te ridici în picioare. Să continui. Dacă mă plâng, ce rezolv? Trece boala? Pleacă ticălosul perfid? Nu ascund că după şedinţele de chimioterapie sunt foarte rău, nu spun asta ca să fac pe eroina, dar nici un pahar cu apă nu pot ridica. Dar nu renunţ".

Despre cum e să fii bolnav de cancer în România sunt multe de spus, iar Maria nu se sfieşte. Ce ar mai avea de pierdut? Sistemul sanitar de stat i se pare cea mai mare dezamăgire, şi nu pentru că nu sunt specialişti, ci mai ales pentru că unii dintre aceştia nu mai au doza de înţelegere, de umanitate, de compasiune în relaţia cu pacienţii.

"Sunt unii oameni de rând care se uită «câş», dar şi mulţi alţii care ajută fără să stea pe gânduri, te ajută cu orice, chiar şi cu o vorbă bună, iar asta uneori e cel mai important. Încurajarea. Dar în sistemul sanitar de stat e groaznic, e batjocură. Mergi acolo şi nici nu vorbesc cu tine, stai de dimineaţă pe scaunele alea aşteptând să fii luat în seamă, deşi ai programare. Stai cu orele de la 7 dimineaţa. Şi după 4-5, chiar şase ore de stat apare o asistentă, nici măcar medicul oncolog, care te trimite în altă clădire, la radioterapie sau ce ai de făcut, pentru care aştepţi de atâta timp. E umilitor. Nu doar pentru că eşti bolnav, ci pentru că eşti om. Nu am fost niciodată adepta «datului», dar nu mi se pare normal să văd oameni care dau 100 de euro, de exemplu, ca să intre mai repede la medic. Este o lipsă de comunicare, de empatie, vorbesc cu noi de sus, aşa că am decis că merg la o clinică particulară. Da, sunt de dat bani acolo, deşi unele proceduri şi tratamente sunt decontate, dar nu se compară felul în care se vorbeşte cu mine, cum sunt înţeleasă şi ascultată. Doamna doctor care se ocupă acum de mine este un om special, am ştiut din prima că acolo vreau să fiu şi îi mulţumesc mult. Suntem oameni, nu obiecte", povesteşte Maria.

Are 48 de ani, iar din 2014 este pensionată pe caz de boală. Are 450 de lei pensie după 30 de ani de muncă. Claudiu Gheorghiţă, soţul ei, lucrează în vânzări, iar pasiunea sa pentru sporturile de iarnă le mai completează veniturile în sezon, el fiind instructor de ski, mai ales pentru copii, şi este foarte solicitat în zona Clujului. Dar nu poate fi de ajuns.

"Am jucat baschet până la 25 de ani, eram însărcinată cu primul copil în luna a treia şi încă mai jucam la Satu Mare. De la Universitatea Cluj am plecat în 1989 la Gaz Metan Mediaş pentru doi ani, iar apoi la Satu Mare. Au fost şi nişte oferte de plecare în străinătate în acea perioadă, în liga a doua din Germnia, un contract la vreo 600 de mărci, prin 1992, dar nu s-au ţinut de cuvânt. Ar fi trebuit să fac şi antrenament cu copii şi ceva menaj…. Nu au fost serioşi şi eu nu aş fi luat în considerare oferte fără a pleca cu familia. Om fi noi români, dar chiar proşti nu cred că suntem să-şi bată joc de noi toţi. Ne-am căsătorit cu Claudiu în 1992, apoi a venit pe lume şi Ştefi, iar din 1994 am lucrat la magazinul de articole sportive Polartek până în 2014. După atâţia ani de muncă, vreo 30 cu tot cu anii de baschet, pensia mea de boală este de 450 de lei. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: eu nu cerşesc la nimeni, nimic. Ştiu câţi oameni sunt bolnavi şi ce înseamnă boala asta cruntă. Nu vreau să spun câţi bani mi-ar trebui pentru tratament, cu asta mă lupt de multă vreme. Tot ce pot spune, iar asta o fac drept mulţumire pentru cei care m-au ajutat până acum, este că pentru mine au contat şi contează şi 5 lei, şi 10 lei, şi 50 de lei. Fiecare m-a ajutat şi mă ajută cum poate să-mi continui lupta şi le mulţumesc din tot sufletul", mai spune Maria.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)
REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

În sufletul ei, un loc aparte este rezervat fostelor colege de la Universitatea Cluj, echipă cu care a câştigat cinci titluri naţionale, între anii 1984-1989.

"Am început baschetul pe la 7-8 ani, cu marele antrenor Pop Horia. Era minibaschet atunci. Am luat medalii la toate nivelurile de vârstă, am fost şi la loturile naţionale de junioare şi senioare, iar din 1983 am jucat în paralel la Universitatea Cluj şi la junioare I. La senioare a fost Nicolae Martin, un antrenor de legendă. Am fost pivot şi am jucat cu numărul 12", spune Maria, în timp ce priveşte fotografia de echipă din 1988, când "U" era din nou campioană.

Ochii se umezesc iar. Îşi trece privirea peste cele două rânduri de fete campioane, e şi ea acolo. Iar de atunci au trecut trei decenii. Fostele ei colege de echipă i-au fost alături în toţi anii de când îşi duce "crucea". Au ajutat-o cum au putut fiecare, cu vorbe bune, cu respect, cu bani, cu tot ce au putut face. Au şi convins-o să facă publică situaţia ei şi nu a fost uşor. Au arătat că rămân echipă în orice moment. "Dacă ar şti cât le sunt de recunoscătoare…..", şopteşte Maria, iar o lacrimă scapă pe obraz.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)
REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

"O admir pentru cât de mult luptă cu boala de atât de mult timp. Amintirile noastre sunt multe din acei ani frumoşi. Am fost împreună orice se întâmpla şi e păcat că nu mai putem fi ca atunci, pentru că aşa sunt vremurile, nu pentru că nu ne-am dori. Îi doresc Mariei să biruiască, iar eu voi face tot ce pot să o ajut să biruiască", a spus Ildiko Manasses, fosta colegă de echipă a Mariei.

O altă fostă coechipieră, Aurora Dragoş, a amintit de prietenia unică din acei ani şi care va dura toată viaţa: "Sunt relaţii care se clădesc în copilărie şi rămân pentru toată viaţa. Am fost împreună din clasa a III-a, nu pot să am decât un sentiment de prietenie adevărată şi unică faţă de Maria şi faţă de toate fetele de atunci. Dacă sportul ne-a învăţat ceva, a fost spiritul de echipă, iar acesta nu va muri niciodată între noi. Maria a fost întotdeauna o luptătoare şi este şi în continuare. Am fost împreună întotdeauna, orice s-a întâmplat, şi vom continua să fim, pentru că cei mai frumoşi şi curaţi prieteni sunt cei din copilărie, iar Maria este unul din aceşti oameni".

Magda Jerebie, unul din simbolurile "all-time" ale Universităţii Cluj, şi-a stăpânit cu greu lacrimile cu gândul la Maria.

"Mai comunicăm pe Facebook, dar e foarte greu să vorbeşti despre aceste lucruri, despre perioadele atât de grele din viaţa Mariei. Ce pot spune este că Maria a fost şi este o luptătoare. O mare luptătoare. Nimic nu i-a venit pe tavă, a muncit tot timpul mai mult şi când eram la echipă să ne ajungă pe noi din urmă. Are o familie atât de frumoasă lângă ea. Nu a avut niciodată o viaţă usoară, dar a luptat pentru asta. Am fost şi suntem alături de ea oricât va fi nevoie şi cu orice vom putea", a spus Magda Jerebie.

Fostele cochipiere şi nu doar ele, ci şi jucătoare din toate generaţiile care au evoluat la Universitatea Cluj o sprijină pe Maria de mai mulţi ani, dar au preferat să păstreze discreţia privind generozitatea lor.

De asemenea, suporterii Universităţii Cluj s-au implicat şi ei într-o stângere de fonduri, iar personalităţi din lumea sportului s-au alăturat. De pildă, fosta mare internaţională la handbal Mariana Tîrcă a donat un tricou al echipei naţionale, care va fi licitat, până în 19 aprilie, pe site-ul fanilor lui ”U” Cluj.

”Suporterii Universităţii Cluj au fost mereu alături de toţi sportivii în alb-negru. Atât la bine, cât şi la ceas de răscruce. Pentru că «U» înseamnă respect oriunde în ţară, am primit cu recunoştinţă de la Mariana Tîrcă, o legendă a handbalului românesc, un tricou de joc al naţionalei României, îmbrăcat în unul din cele peste 250 de prezenţe ale ei sub tricolor. Tricoul va fi licitat, iar suma obţinută va fi oferită cu multă speranţă Mariei Vigh, campioana Universităţii, aflată în suferinţă. Licitatia are loc exclusiv pe pagina de Facebook a asociaţiei şi va începe de la suma de 150 de lei. Termen: 19 aprilie, ora 19,19. Haide «U», se arată pe pagina Asociaţiei ”Şepcile Roşii 1919”.

Maria Vigh a acceptat doar recent să se vorbească oficial despre problemele sale de sănătate. La începutul acestei luni, la meciul masculin de campionat dintre U Banca Transilvania şi BC Mureş, ea a făcut angajarea. În aceeaşi zi fusese anunţată o strângere de fonduri pentru ea. I-au curs lacrimile după cele câteva secunde petrecute pe teren în deschiderea partidei şi în aplauzele a peste 3.500 de spectatori. Mai mulţi voluntari s-au aflat în tribune cu o urnă mobilă, iar fanii clujeni au donat aproximativ 5.000 de lei pentru tratamentul de care are nevoie în continuare. De asemenea, la Banca Transilvania au fost deschise două conturi pe numele Mariei.

Pentru iubitorii baschetului din Cluj, Maria nu este doar una din fetele care luptau în 1986 cu campioana Europei de atunci, Primigi Vicenza, şi care pierdeau cu Universitatea în faţa a peste 5.000 de oameni, alţi 3.000 aflându-se în afara Sălii Sporturilor "Horia Demian". Pentru ei, Maria reprezintă cumva, împreună cu toate fetele de atunci, şi speranţa că, într-o zi, Clujul va fi din nou capitala baschetului românesc.

Dar pentru Maria, oricât de mult iubeşte baschetul şi acum, speranţa se numeşte simplu: viaţă. "Aştept nepoţi, fiul meu cel mare a spus că până la 25 de ani vrea un copil. Asta aştept, să mă bucur şi eu de acest sentiment!".

Până atunci însă, îşi duce lupta. Acum aşteaptă protezele mamare comandate. A refuzat operaţia de reconstrucţie mamară: "Era complicat, cu grefe de piele... Familia a acceptat ce doresc, iar eu doresc varianta cu proteze de silicon. Există un sutien special, cu nişte buzunare unde se introduc şi ... asta e. Cred că va fi bine".

Foto: Sandor Manases

Conturile deschise la Banca Transvilania pe numele Maria Georghiţă sunt:

Cont euro: RO10BTRLEURCRT0139095801
Cont lei: RO60BTRLRONCRT0139095801

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.