Tulburarea depresivă majoră (TDM) este o boală mentală complexă şi debilitantă. Având în vedere natura şi răspândirea sa, TDM reprezintă un subiect studiat intens de cercetarea medicală. Studiile anterioare au găsit asocieri între TDM şi o pliere corticală anormală a suprafeţei exterioare a creierului, dar un indicator fiziologic sigur nu a putut fi stabilit pînă acum.
Într-un studiu publicat în Psychological Medicine, o echipă de cercetători de la Colegiul medical din Seoul (Coreea de Sud) raportează identificarea cu succes a unui biomarker bazat pe neuroimagistică despre care spun că ar putea revoluţiona diagnosticul TDM.
Stratul cel mai exterior al creierului uman, numit cortex, este un labirint de ţesut cu pliuri, circumvoluţiunile creierului – fiecare dintre cutele alungite şi sinuoase de pe suprafaţa exterioară a creierului, mărginite de şanţuri.
Vârfurile sau suprafeţele înălţate ale acestor pliuri, numite girusuri, joacă un rol important în buna funcţionare a creierului. Formarea unor girusuri necorespunzătoare a fost implicată în diverse tulburări neurologice, una dintre acestea fiind boala mintală debilitantă şi larg răspândită, tulburarea depresivă majoră.
Deşi studiile anterioare au arătat că modelele anormale de pliere corticală sunt asociate cu TDM, un indicator sigur a rămas până acum inaccesibil.
Acum însă, un grup de cercetătorii de la universitatea medicală din Coreea au raportat identificarea cu succes a unui biomarker bazat pe neuroimagistică pentru TDM.
„Studiul nostru, primul de acest fel, a investigat asocierea TDM cu indicele local de formare a girusurilor creierului (LGI) în mai multe regiuni corticale la nivelul întregului creier şi asocierea LGI cu caracteristicile clinice ale TDM”, explică profesorul Byung-Joo Ham, vorbind despre descoperirea unică care diferenţiază acest studiu de cele anterioare.
Ce este indicele local de formare a girusurilor (LGI)?
LGI este o măsură a plierii corticale care este derivată din scanările cerebrale ca un raport între suprafeţele curbate şi netezite ale cortexului într-o regiune de interes.
În acest studiu, cercetătorii au comparat valorile LGI din mai multe regiuni corticale din creierul pacienţilor cu TDM cu cele ale persoanelor sănătoase.
Datele neuroimagistice folosite pentru a compara şi analiza ambele grupuri au fost obţinute din scanări de imagistică prin rezonanţă magnetică.
Grupul de cercetători coreeni a arătat că valorile LGI din mai multe regiuni corticale din creierul pacienţilor cu TDM au prezentat o condiţie caracterizată prin diminuarea plierii corticale, în comparaţie cu indivizii sănătoşi.
Ei au constatat că pacienţii cu TDM au prezentat valori LGI semnificativ mai mici în şapte din cele 66 de regiuni corticale evaluate (în ambele emisfere ale creierului), care au inclus cortexul prefrontal, cortexul cingular anterior, insula şi mai multe regiuni temporale şi parietale.
În special, cea mai semnificativă scădere a plierii corticale a fost observată în pars triangularis stâng – regiunea corticală de formă triunghiulară a girusului frontal inferior din lobul frontal al creierului – a pacienţilor cu TDM.
Cercetătorii coreeni spun că descoperirile lor reprezintă mai mult decât ar putea părea la prima vedere.
„Regiunile corticale pe care le-am evaluat în studiul nostru s-au dovedit anterior că afectează reglarea emoţională. Acest lucru înseamnă că modelele anormale de pliere corticală pot fi asociate cu disfuncţia circuitelor neuronale implicate în reglarea emoţională, contribuind astfel la fiziopatologia TDM”, a explicat prof. Ham.
Constatările studiului stabilesc cu fermitate LGI ca fiind un marker neuroimagistic relativ stabil pentru TDM, în comparaţie cu alţi biomarkeri identificaţi anterior, spun cercetătorii coreeni.
Acest lucru se datorează faptului că valorile LGI reflectă procesul de dezvoltare îndelungată a girusurilor, care nu este afectat spontan de starea unui individ în timpul procesului de măsurare.
De asemenea, merită subliniată robusteţea acestui studiu, având în vedere că a implicat un eşantion mai mare de participanţi, ceea ce îi conferă un avantaj faţă de studiile similare efectuate anterior.
În mod interesant, cercetătorii au observat că anumite caracteristici clinice ale TDM, inclusiv recurenţa şi durata bolii la pacienţi, au fost asociate cu o creştere a numărului de pliuri în mai multe regiuni corticale occipitale şi temporale.
Cu toate acestea, ei nu au observat nicio diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte valorile LGI în aceste regiuni între grupurile de pacienţi şi cele de control.
Cu avansul dat de acest studiu, cercetările viitoare ar putea explora factorii genetici care predispun indivizii la modele anormale de pliere corticală şi la TDM.
Studiul ar putea ghida selectarea regiunilor corticale ca ţinte pentru tratamentele medicale menite să reducă simptomele acestei afecţiuni.
Prin identificarea unui nou biomarker pentru TDM, acest studiu oferă noi informaţii pentru o înţelegere mai profundă a unei probleme grave şi omniprezente de sănătate mintală, iar speranţa grupului de cercetători este că va putea duce comunitatea medicală cu un pas mai aproape de găsirea unei soluţii pentru un tratament eficient al acestei afecţiuni pe viitor.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
