Persoanele care au fost operate pentru apendicită acută au avut ulterior un risc mai mic de a fi diagnosticate cu cancer colorectal decât cele tratate numai cu antibiotice, arată o analiză a datelor provenite de la peste 30.000 de pacienţi. Rezultatele indică o posibilă diferenţă pe termen lung între cele două abordări, dar nu demonstrează că intervenţia chirurgicală previne cancerul.
Tratamentul apendicitei acute s-a schimbat în ultimii ani. Îndepărtarea chirurgicală a apendicelui, numită apendicectomie, rămâne o opţiune importantă, însă în anumite cazuri boala poate fi tratată numai cu antibiotice.
Cele mai multe studii care au comparat cele două strategii s-au concentrat asupra efectelor imediate, precum complicaţiile, reapariţia apendicitei sau necesitatea unei noi intervenţii chirurgicale. O nouă analiză a urmărit o posibilă diferenţă în ceea ce priveşte diagnosticul ulterior de cancer colorectal.
Cercetătorii au analizat date din reţeaua globală TriNetX, care reuneşte informaţii medicale din 168 de organizaţii de sănătate. După compararea unor grupuri cu caracteristici similare şi excluderea persoanelor diagnosticate anterior cu cancer colorectal, analiza a inclus 15.616 pacienţi care au făcut apendicectomie şi 15.295 trataţi numai cu antibiotice.
Cancerul colorectal a fost diagnosticat ulterior la 110 dintre persoanele operate, reprezentând 0,7%, şi la 254 dintre cele tratate cu antibiotice, respectiv 1,7%. Apendicectomia a fost astfel asociată cu un risc relativ cu 58% mai mic de diagnostic ulterior de cancer colorectal.
Datele au fost prezentate la Congresul Clinic 2026 al American College of Surgeons, desfăşurat în perioada 26–29 septembrie, la Washington, DC.
Posibile explicaţii pentru diferenţa observată
Autorii notează că diferenţa observată poate avea mai multe explicaţii. Fiind o analiză retrospectivă a datelor medicale, studiul poate arăta o asociere între tipul de tratament şi riscul ulterior de cancer colorectal, dar nu poate stabili dacă apendicectomia este cea care a determinat această diferenţă şi nici prin ce mecanism biologic s-ar produce un astfel de efect.
Apendicele conţine ţesut limfoid, implicat în răspunsurile sistemului imunitar, şi ar putea avea un rol şi în microbiota intestinală, ansamblul microorganismelor care trăiesc în tubul digestiv. Inflamaţia persistentă şi modificările mediului microbian intestinal reprezintă mecanisme biologice care ar putea fi relevante pentru dezvoltarea cancerului colorectal.
Există şi o altă posibilitate importantă. La unele persoane, apendicita poate fi primul semn al unui cancer colorectal încă nediagnosticat. De exemplu, o tumoră situată în partea dreaptă a colonului poate împiedica drenajul apendicelui şi poate favoriza apariţia inflamaţiei.
Intervenţia chirurgicală permite totodată examinarea la microscop a apendicelui îndepărtat şi poate duce la investigaţii suplimentare atunci când sunt identificate modificări suspecte. Această etapă lipseşte în cazul persoanelor tratate exclusiv cu antibiotice.
Rezultatele nu modifică deocamdată recomandările de tratament
Autorii subliniază că rezultatele nu justifică, la acest moment, utilizarea apendicectomiei ca măsură de prevenire a cancerului colorectal. Tratamentul cu antibiotice rămâne o opţiune pentru anumite persoane cu apendicită, iar alegerea terapiei depinde de situaţia clinică.
Tratamentul apendicitei acute s-a schimbat semnificativ în ultimul deceniu, iar terapia cu antibiotice este în prezent o opţiune acceptată pentru anumite categorii de pacienţi, a explicat medicul Valentine Nfonsam, profesor şi vicepreşedinte executiv al Departamentului de Chirurgie de la Morehouse School of Medicine şi autorul senior al studiului.
Analiza a fost retrospectivă, ceea ce înseamnă că poate identifica o asociere, fără să demonstreze că îndepărtarea apendicelui determină reducerea riscului de cancer. Pot exista şi diferenţe între pacienţii care au fost operaţi şi cei trataţi cu antibiotice care nu au putut fi eliminate complet prin analiza datelor.
Sunt necesare studii suplimentare pentru a stabili dacă asocierea se confirmă şi dacă ar trebui să influenţeze monitorizarea pe termen lung a persoanelor tratate fără




























