Energia, graţia şi munca în echipă dovedite de fotbaliştii argentinieni la Cupa Mondială nu se regăsesc deloc în guvernul Argentinei. Alberto Fernández, preşedintele Argentinei din 2019, conduce o administraţie slabă, divizată şi sortită eşecului, scrie „The Economist” într-o analiză pe tema mişcării peroniste care domină de peste jumătate de secol peisajul politic al ţării.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Muzeul Evita Perón, amplasat într-un cartier elegant din centrul capitalei Argentinei, spune povestea naşterii populismului latino-american ca mişcare de masă. În 1945, colonelul Juan Perón, eliberat din închisoare graţie unei demonstraţii a muncitorilor, a promis că se va pune în „slujba deplină a adevăratului popor argentinian”. Soţia sa, Eva Perón, a insistat: „Nu vreau nimic pentru mine. Vreau doar să fiu scutul lui Perón şi stindardul poporului meu”. În ultimul ei discurs public înainte de a muri de cancer la doar 33 de ani, Eva Peron spunea: „Voi face întotdeauna ceea ce spune poporul”. Acestea sunt elementele de bază ale populismului. scrie „The Economist”. Pentru început, este nevoie de un lider carismatic, care să obţină loialitate absolută. Ajută, de asemenea, invocarea noţiunii de „popor adevărat” şi a unui inamic care i se opune - „oligarhia” şi Statele Unite, în cazul lui Peron. Se adaugă un strop de dramatism la tot acest amestec. Eva este evocată ca o victimă tragică. Un alt ingredient este angajamentul faţă de justiţia socială: ziua de muncă de opt ore, creşteri salariale, concedii plătite şi sisteme de protecţie socială. A fost formula de succes prin care cuplul Peron a intrat în istorie.

Juan Perón a fost răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat militară în 1955. Dar mişcarea pe care el a numit-o „Justicialismo” şi pe care acum o numim peronism a dominat, cu multe răsturnări de situaţie, viaţa politică a Argentinei de atunci până în prezent. Este încă la putere, aşa cum a fost timp de 16 din ultimii 20 de ani. Şi modelul a fost copiat, cu diferite grade de succes, în toată America Latină.

Cu toate acestea, peronismul se află acum poate la cel mai scăzut nivel al său, arată „The Economist”.

LUPTE LA VÂRFUL PUTERII

La 17 octombrie, Ziua loialităţii peroniste, o sărbătoare extrem de importantă în Argentina, a avut parte în 2022 de trei comemorări rivale. Preşedintele Fernández nu a participat la niciuna dintre ele şi  nici vicepreşedinta Cristina Fernández Kirchner (cei doi nu au nicio legătură de rudenie - n.r.), cea mai puternică figură a peronismului de la moartea soţului său, Néstor, în 2010. De altfel, preşedintele şi vicepreşedinta petrec luni întregi fără să îşi vorbească.

Cristina Kirchner are propriile probleme. La 6 decembrie, un tribunal federal a condamnat-o pentru fraudarea statului în cazul unor contracte pentru lucrări publice în valoare de 1 miliard de dolari. I s-a dat o pedeapsă de şase ani de închisoare şi o interdicţie permanentă de a ocupa funcţii publice. Dar ea susţine, la fel ca Evita Peron, că este o victimă. În cazul ei, o „mafie judiciară”, presa şi Mauricio Macri, preşedintele conservator al ţării între anii 2015 şi 2019, sunt hotărâţi să o scoată din politică.

Observatorii notează că, în timp ce erau politicieni, ea şi soţul ei au acumulat o avere de 10 milioane de dolari, pe care ea a declarat-o agenţiei anticorupţie atunci când a demisionat, după opt ani de preşedinţie, în 2015.

Cristina Kirchner este decisă să atace sentinţa justiţiei în apel. Dar şi-a surprins, totodată, adepţii spunând că nu va încerca să candideze la alegerile generale prevăzute pentru octombrie 2023. Este posibil să fie un şiretlic. Dar poate reflecta, de asemenea, şi faptul că popularitatea ei este în scădere.

ECONOMIA ARGENTINEI ESTE ÎN CRIZĂ CRONICĂ

Peronismul este, de asemenea, în pană de idei, după cum arată criza economică cronică din Argentina. Fostul preşedinte Mauricio Macri a încercat, dar nu a reuşit să stabilizeze economia pe care a moştenit-o după deceniul de cheltuieli excesive ale familiei Kirchner.

Guvernul actualului preşedinte Fernández a încercat şi el, dar doar cu jumătate de măsură. A forţat aprobarea unui împrumut de 44 de miliarde de dolari de la FMI, esenţial pentru a susţine moneda naţională, dar care necesită o politică monetară şi fiscală mai strictă. Aliaţii Cristinei Kirchner au votat împotriva acordului cu FMI, obligând guvernul să se bazeze pe opoziţie. Ea a blocat măsurile de reducere a subvenţiilor nediscriminatorii pentru electricitate, gaz şi transport public, care sporesc deficitul. A cedat pe jumătate atunci când moneda argentiniană s-a prăbuşit. în iulie, consimţind la numirea lui Sergio Massa în funcţia de ministru al economiei, cu un mandat de punere în aplicare a acordului cu FMI.

În prezent, economia este ţinută în frâu doar prin controlul preţurilor şi al cursului de schimb. Dar chiar şi aşa, inflaţia se va apropia de 100% în acest an, iar pe piaţa neagră (tolerată) moneda naţională, peso, valorează mai puţin de un sfert din valoarea ei de acum trei ani.

Guvernul trăieşte, practic, de pe o săptămână pe alta, iar aproximativ 37% din populaţie este săracă, în creştere faţă de 28% în 2011.

AGONIA PERONISMULUI

Declinul peronismului se împleteşte cu cel al întregii ţări.

În 1914, Argentina era una dintre cele mai bogate zece ţări din lume, deşi foarte inegală în repartizarea bogăţiei. La mijlocul anilor 1970 încă era o ţară predominant din clasa de mijloc. Acum nu mai este.

În ultima jumătate de secol s-a înregistrat un declin de fond, punctat de reveniri temporare. În anii 1990, Carlos Menem, un preşedinte peronist, a adoptat politici de piaţă liberă, iar capitalul a inundat ţara pentru o vreme. Dar un curs de schimb fix şi supraevaluat, combinat cu o politică fiscală relaxată, a culminat cu un colaps economic şi financiar în 2001. Un boom al materiilor prime a venit în ajutor în timpul preşedinţiei Kirchner, până în 2012. Apoi, au apărut devierile.

Problema este că populismul generează aşteptări pe care nu le poate îndeplini şi există două consecinţe, arată „The Economist”. Guvernul lui Alberto Fernández, la fel ca mai mulţi dintre predecesorii săi, se finanţează parţial prin tipărirea de bani. Iar argentinienii nu mai au încredere în peso. Toate acestea generează inflaţie, pe care guvernul o maschează cu rate de schimb multiple, oferind dolari ieftini pentru anumite importuri şi discriminând exporturile.

O a doua problemă este faptul că protejează interesele personale - cum ar fi cele ale industriaşilor necompetitivi şi ale baronilor sindicatelor - care primesc subvenţii şi privilegii, ceea ce determină un deficit fiscal cronic.

PAPA FRANCISC A FOST MULT TIMP UN SIMPATIZANT AL PERONIŞTILOR

Declinul economic a modificat societatea şi a forţat peronismul să se adapteze. După abuzurile dictaturii militare din perioada 1976-1983, guvernele civile au redus dimensiunea şi bugetul armatei. Iar sindicatele sunt şi ele mai slabe. În ultimii 15 ani, aproape toate locurile de muncă nou apărute au fost la negru. Peronismul a supravieţuit prin organizarea şi reprezentarea economiei informale, prin intermediul mişcărilor sociale şi al unei reţele clientelare puternice în suburbiile mai sărace ale oraşelor.

Aceste mişcări sociale peroniste sunt acum divizate, unele susţinându-l pe Fernández, altele pe Kirchner, în timp ce unii lideri sunt mai apropiaţi de Papa Francisc, care a fost anterior arhiepiscop de Buenos Aires şi a fost mult timp un simpatizant al peroniştilor.

Dar peronismul a suferit întotdeauna de tensiuni interne, deşi în centru a avut mereu naţionalismul. Sub un lider puternic, amploarea peronismului poate fi punctul forte al mişcării. Dar sub un lider slab, poate deveni lâncedă. Cristina Kirchner are capacitatea, încă, de a mobiliza săracii. Dându-se drept victimă şi-ar putea face socotelile că va conta în continuare pentru a rămâne la putere. 

Sergio Massa reprezintă o altă filieră, mai liberală, a peronismului, care a fost la putere în anii 1990, sub conducerea lui Carlos Menem. Pe măsură ce kirchnerismul se diminuează, acest curent ar putea reveni.

Dar unii cred că peronismul s-ar putea diviza.

CE URMEAZĂ?

Peronismul este atât de adânc împletit în fibra naţională, încât este greu de imaginat că va dispărea. Pe termen scurt, declinul peronismului sugerează că opoziţia de centru-dreapta va câştiga alegerile de anul viitor, cu condiţia să-şi poată depăşi propriile diviziuni interne şi să reuşească să respingă concurenţa lui Javier Milei, un libertarian popular în rândul tinerilor. 

Unii politologi cred că opoziţia ar putea obţine o majoritate absolută în Congres, ceea ce i-ar permite să impună reformele economice radicale pe care Macri le-a evitat. Pe lângă reducerea cheltuielilor pentru a elimina deficitul şi unificarea cursului de schimb, acestea includ şi combaterea intereselor personale. Astfel de reforme ar putea restabili încrederea în peso, ar putea atrage capitalurile şi, în cele din urmă, ar putea stimula creşterea economică.

Următorul guvern, spun alţi analişti, va trebui să construiască o coaliţie largă. Asta ar putea avea un avantaj. "Criza în care ne aflăm generează un consens pentru schimbare care ne va permite să realizăm ceea ce în alte perioade nu ar fi fost posibil", spune Horacio Rodríguez Larreta, primarul oraşului Buenos Aires şi, pe hârtie, cel mai puternic candidat al opoziţiei la preşedinţie.

Aşa se face că lungul ciclu populist care a început în 1945 s-ar putea să se apropie de sfârşit în Argentina. Până atunci, argentinienilor nu le rămâne decât să se bucure că sunt, măcar, campionii mondiali la fotbal.
 

viewscnt
Urmărește-ne și pe Google News

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.