Protestele nu vizează chestiuni juridice punctuale, pentru că nu este vorba despre revolta vreunui sindicat din justiţie, ci vizează credibilitatea morală a guvernării, spune antropologul Vintilă Mihăilescu într-un interviu pentru News.ro. De aceea nu au încetat odată cu abrogarea OUG 13: ”după cum PSD-ul nu ştie ce garanţii să dea fără să piardă totul, nici Strada nu ştie exact ce garanţii să ceară pentru a fi mulţumită că a câştigat totul”. Iar ”Strada” s-a mutat din Piaţa Universităţii, ”kilometrul zero al libertăţii”, un spaţiu oarecum ”studenţesc”, idealist şi auto-suficient, în Piaţa Victoriei ”kilometrul 1 al libertăţii”, şi s-a poziţionat în confruntare directă cu Puterea. În ceea ce priveşte contrapunerea celor două proteste, Cotroceni şi Victoriei, Vintilă Mihăilescu spune că un clivaj există, dar este unul moştenit în ani de zile, iar despre cele ”două Românii” a vorbit Mircea Vulcănescu în 1932.
Prezentăm integral răspunsurile antropologului Vintilă Mihăilescu pentru agenţia de presă News.ro:
Reporter: Protestele au început ca reacţie de blam, puternică, la tentativa guvernului condus de Sorin Grindeanu de a modifica, peste noapte, prin Ordonanţă de Urgenţă, legislaţia penală. Justiţia este o temă destul de abstractă. Cum a devenit ea, iată, una dintre temele prioritare de pe agenda societăţii?
Vintilă Mihăilescu: Corupţia a enervat pe toată lumea, de multă vreme, dar lupta anti-corupţie nu a scos oameni în stradă. "Hoţii!" s-a stigat la toate manifestaţiile, dar era o referinţă mai mult generică: las’ că ştim noi cine’s hoţii... Acum, ambele teme au devenit „imaginabile”: Modificarea codului penal nu mai este la fel de abstractă precum „justiţia” şi trimite direct la puşcărie şi „puşcăriabili”; iar aceştia au căpăt un chip! Dar şi un sens, uşor de reţinut: favorizarea infractorului. Asta înţelege toată lumea! Al doilea moment, care a dat o „imagine” cât se poate de concretă, a fost noaptea lui Iordache: hoţi&noapte, ce vreţi mai plastic, mai uşor de înţeles şi reţinut? Dincolo de aceste ingrediente de vizibilitate, dacă motivul a fost un NU favorizării infractorului, mobilul a fost modul în care a fost impusă OUG 13: aroganţa! Clasa politică încă nu a învăţat că aroganţa este cea care, mai mult decât orice, îi face pe oameni să se simtă umiliţi – iar umilinţa este intolerabilă! Cât de mult te poate orbi suficienţa şi aroganţa încât să-ţi tai singur craca de sub picioare!? Ei bine, se pare că foarte mult...
Reporter: Cum vă explicaţi atunci gestul guvernului de a insista cu o măsură considerată abuzivă nu atât de protestatari, cât mai ales de instituţiile din justiţie care ar fi urmat să aplice, de fapt, modificările aduse Codurilor penal şi de Procedură Penală?(DNA, Procurorul General, DIICOT, CSM au avut aceeaşi reacţie critică şi totuşi guvernul a adoptat Ordonanţa care ar fi dus, în interpretarea acestor instituţii, la o dezincriminare parţială a faptelor de corupţie).
Vintilă Mihăilescu: Nu-mi explic! Tabăra PNL s-a străduit un an de zile, ca să spun aşa, acumulând gafă după gafă, ca să readucă PSD-ul la putere, iar acesta, la doar o lună de la o victorie zdrobitoare, a reuşit să readucă PNL-ul şi pe preşedintele Iohannis în lumina reflectoarelor. Mai că-mi vine să spun şi eu: „la noi ca la nimeni”... Dincolo de perplexitate, o explicaţie (parţială!) este destul de evidentă: un baron local crede că poate face orice; un baron naţional e convins că nu-i mai stă nimic în cale. Dacă, politic, gestul PSD-ului este inexplicabil, psihologic, gestul lui Dragnea este mai uşor de înţeles...
Reporter: În cele din urmă, guvernul a decis abrogarea Ordonanţei de Urgenţă numărul 13. În motivarea Ordonanţei cu numărul 14, cea care abrogă aşadar OUG 13, se vorbeşte despre presiunea străzii şi despre criticile care vin dinspre protestatari. Nu ni se livrează, aşadar, argumente juridice. După abrogare, protestele au continuat. A survenit şi demisia, nu demiterea, ministrului responsabil, Florin Iordache. În declaraţiile acestuia, nu s-a pus niciodată problema altei erori în afara celei de comunicare. Ce să înţelegem de aici?
Vintilă Mihăilescu: Ceea ce mi se pare că ar trebui să înţelegem este că nici PSD-ul nu ştie prea bine pe unde să scoată cămaşa: până unde să facă un pas înapoi fără a cădea în prăpastie? Cât de mare poate fi „compromisul” (din punctul lor de vedere) fără să se compromită totuşi de tot? Şi acum, domnul Dragnea nu cred că mai poate dicta de unul singur vreo soluţie!
Reporter: De ce continuă protestele, după abrogarea OUG 13? Care este miza lor?
Vintilă Mihăilescu: Protestele nu au fost pornite din motive juridice punctuale şi nu revendică rectificari tehnice ale legii. Nici nu ar avea cum, căci doar nu este o manifestaţie sindicală a juriştilor! Protestele vizează credibilitatea morală a guvernării, iar obţinerea unor garanţii ferme în această privinţă este miza continuării lor. Desigur, după cum PSD-ul nu ştie ce garanţii să dea fără să piardă totul, nici „Strada” nu ştie exact ce garanţii să ceară pentru a fi mulţumită că a câştigat totul.
Reporter: Există o cultură deja a acestor proteste: mesajele scrise pe pancarte sau scandate, proiecţiile pe clădiri, versuri şi chiar melodii compuse special. Este ea, în acelaşi timp, expresia unei noi generaţii a României postdecembriste?
Vintilă Mihăilescu: Desigur. Dar o generaţie care în 2012 era încă „adolescentă”, iar acum este „familistă” şi iese cu copiii în stradă. S-a maturizat şi acum are responsabilităţi, astfel încât priveşte altfel spre viitor. Pe de altă parte, nu este vorba strict de „generaţie”, ci mai degrabă de o clasă creativă – iar cele două categorii se suprapun doar parţial. Nu „corporatişti” sau „hipsteri”, ci, mai larg, o întreagă clasă de mijloc emergentă, precum şi aceea mai veche, deja existentă. Ceea ce îi mână pe aceştia în luptă este conştiinţa faptului că sunt producătorii de „plus valoare” şi nu mai acceptă ca efortul lor susţinut să fie irosit. Intraţi în jocul dezvoltării, nu vor – şi nu pot! – să mai fie traşi înapoi.
Reporter: Ca simbolistică, poate Piaţa Victoriei să înlocuiască Piaţa Universităţii?
Vintilă Mihăilescu: Este alt simbolism. Piaţa Universităţii era „kilometrul zero al libertăţii”, un spaţiu oarecum „studenţesc”, idealist şi auto-suficient. Piaţa Victoriei este... o victorie, este deja „kilometrul 1 al libertăţii” şi s-a poziţionat în faţa Guvernului, deci în confruntare directă cu Puterea. În plus, este alt spaţiu fizic, mult mai generos, în care punerea în scenă a acestei clase creative poate fi mult mai... creativă.
Reporter: După o perioadă în care protestele din Piaţa Victoriei au devenit din ce în ce mai puternice, a început un fel de contra-manifestaţie în faţa Palatului Cotroceni. Spun contra-manifestaţie pentru că mesajele de acolo sunt antagonice celor care cer demisia guvernului. În acest context, se vorbeşte despre clivajul social, despre contrapunerea a două generaţii, despre părinţi versus copii. Cât de validă este această teză a clivajului social, îmbrăţişată de discursul PSD, despre care vorbea un alt fost lider al partidului, Adrian Năstase?
Vintilă Mihăilescu: Tema celor „două Românii” nu a fost lansată de Adrian Năstase, şi nici măcar de Gabriela Adameşteanu, ci de Mircea Vulcănescu în 1932. Nebotezată ca atare, problema exista însă mai de mult, aş spune de la începuturile statului român modern. Şi continuă şi astăzi. Problema era atunci, ca şi acum, aceeaşi – chiar dacă, evident, în cu totul alte haine: cum să construieşti modernitatea (dezvoltarea) cu o majoritate „tradiţională” (subdezvoltată)?
Privite din avion, aceste două Românii sunt cele ale spaţiului rural, respectiv urban. Ceea ce le opunea, ceea ce îi opunea pe latifundiari şi pe ţărani era „chestiunea ţărănească” – iar rezolvarea ei, începută de Cuza, nu s-a încheiat nici astăzi România a intrat astfel în Uniunea Europeană cu o populaţie ocupată în agricultură de peste 5 ori mai mare decât media europeană. Cu toată această pondere uriaşă, aportul acesteia la PIB este de doar 7%. Pe de altă parte, în această populaţie rurală doar 4% au studii superioare (faţă de 27% în urban). Iar acesta este doar vârful icebergului: clivajul este real şi este mare!
Şi pentru că tot suntem la 110 ani de la răscoala din 1907 (ultima răscoală ţărănească din Europa, dar despre care nu mai vorbeşte nimeni în România), să amintesc un „detaliu”: repartiţia terenurilor agricole atunci şi acum este identică, 0,6% din exploataţii acoperind 48% din terenul agricol al ţării atunci şi 52% acum! Pare o poveste de la "paşopt", ştiu, dar istoria are memoria lungă. Şi nu iartă...
Aceste două Românii au continuat să existe, structural, până astăzi. Comunismul a vrut să (con)topească ţăranii cu muncitorii şi i-a trimis în fabricile şi uzinele de la oraş. Post-comunismul a vrut să revină la economia de piaţă şi i-a trimis înapoi la ei acasă, la sate. Unde i-a uitat Dumnezeu pînă când au găsit, singuri, drumul Europei. România nu a urmat o tranziţie, ci două: aceea capitalistă, din urban, şi o alta, în rural, care a condus mai degrabă spre un soi de „neo-feudalism”, în care s-au instalat, impenitenţi, noii „baroni locali”. Acestui rural (care nu mai este doar geografic, undeva „la ţară”, ci există, difuz, şi în oraşe), acestei „clase trudnice”, i s-a refuzat dezvoltarea – „ruralii” devenind o piedică insuportabilă pentru dezvoltarea „clasei creative” din oraşe. Pe moment, ai zice că ei sunt „vinovaţii”; privit istoric, sunt mai degrabă „victimele”...
Aceste „două Românii” – reale, profunde, socio-economice – sunt mai degrabă necunoscute şi nu se cunosc reciproc. Decalajele dintre sat şi oraş sunt cele mai mari din istoria României şi cresc, nu scad, dar „oraşul” nu le ştie. Ceea ce este cunoscut sunt doar imaginile reciproce, prin care fiecare „îl face din vorbe” pe celălalt. La nivelul discursului public, fiecare mai vine astfel cu încă alte „două Românii”. Şi cum ceea ce se vede şi se aude este, inevitabil, mai degrabă „clasa creativă”, ceea ce vedem şi auzim este mai degrabă un şir de invective, de la „pupători de moaşte” la „comunişti nostalgici” şi de la „ciumpalaci”, la... bătrîni. Sunt aceştia mai degrabă oameni în vârstă? Inevitabil! Dar aceasta şi datorită faptului că 3 milioane de tineri din exact această clasă, care au reuşit să se salveze din mizeria condiţiei lor, sunt acum prin Europa. Când s-au mobilizat la alegerile prezidenţiale, au ieşit brusc din anonimat şi au devenit „diaspora” salvatoare. Acum i-a uitat iarăşi toată lumea...
Vorba sociologului francez Pierre Bourdieu: ţăranii sunt o clasă care nu vorbeşte, ci este vorbită. Aşa a fost totdeauna şi pretutindeni. Aşa este şi acum. Cei „de la Cotroceni” nu sunt ţărani, dar sunt reprezentanţii acestei clase care nu vorbeşte: stau aşadar acolo şi „gesticulează”. Dar şi în spatele lor sunt mulţi alţii: cam jumătate din România... Nu-mi permit să-i judec. Mai mult, patruzeci de ani de teren prin sate mă fac extrem de empatic. Le-aş adresa totuşi o întrebare, lor şi celor care întreţin această fantasmă sinucigaşă: atunci când strigaţi împotriva „tehnocraţilor” şi a Bruxelles-ului care ne-au furat ţara, pe care ne-o vrem înapoi, gândiţi-vă bine ce vă doriţi, căci s-ar putea să se îndeplinească! Şi atunci, cum credeţi că vă veţi întreţine din pensia care nu vă ajunge când pe cele trei milioane de copii pe care „Bruxelles-ul” ni-i va returna la pachet, conform cu doleanţa voastră, sub formă de şomeri ai patriei?
Clivajul există aşadar. El este însă amplificat „din vorbe” şi în necunoştinţă de cauză – şi dus, iată, pînă la isteria „războiului civil” care ar paşte România. Nu o paşte! Dar nici nu se poate spune că isteria salvează România...
Reporter: Preşedintele Klaus Iohannis a încercat să poarte un dialog un protestatarii de la Cotroceni. Guvernul, în schimb, nu a avut niciun mesaj la dialog pentru protestatarii din Piaţa Victoriei. Cum vă explicaţi?
Vintilă Mihăilescu: Nu cred că este acelaşi lucru. Pragmatic, omeneşte vorbind, una este să te confrunţi cu o masă de 100.000 de oameni, care ştiu ce vor, şi alta cu un grup de 1000, care nu prea ştie ce vrea. În plus, preşedintele Johannis nu a „purtat un dialog” cu manifestanţii, ci a făcut doar un gest de comunicare, de PR. Elegant şi binevenit, dar doar atât. El a putut să tacă. Pe partea cealaltă, domnul Dragnea, de pildă, nu ar fi putut să tacă, ar fi trebuit să vorbească, să le spună manifestanţilor ceva. Dar ce? Nici el nu mai ştie. Aşa că a rămas, prudent, la adăpostul gardului.
Reporter: Imediat după abrogare, prima reacţie a multora a fost să caute capcanele, pe fondul unei neîncrederi critice în guvernanţi. Se poate guverna fără această încredere? Cât de importantă este încrederea în guvernanţi? Cum putem avea garanţia că un eventual abuz de putere nu se va mai petrece? E realist şi funcţional să începem cu toţii să învăţăm jargonul juridic şi să monitorizăm Ordinea de zi pentru şedinţele guvernului şi ale Parlamentului?
Vintilă Mihăilescu: Neîncrederea în instituţiile statului este, în România, una dintre cele mai mari din UE, o ştim. Dar, până acum, a fost mai mult una privată, exprimată în presă, sondaje sau între vecini. Acum a devenit una publică. Astfel închegată, este mult mai puternică, este o presiune morală, care nu va lăsa Puterea să doarmă liniştită. Ea nu poate – şi nici nu trebuie – să se substituie Justiţiei, singura în măsură să identifice eventualele „capcane” despre care vorbiţi. Şi nu se poate substitui, desigur, nici Guvernului/Parlamentului. Întrebarea dumneavoastră rămâne aşadar una cu răspuns deschis: de câtă încredere este nevoie – şi poate oferi – Puterea actuală pentru a putea guverna? Vom vedea, căci nu cred că am mai fost vreodată în situaţia asta...
Reporter: Protestele din România ultimelor săptămâni au un efect secundar interesant în Europa: lectura lor se face în cheia redobândirii încrederii în democraţie într-o Europă afectată de Brexit, de situaţia Ungariei conduse de Viktor Orban, de spectrul lui Putin. Credeţi că România poate da tonul unei mişcări europene sau este o interpretare mai degrabă generoasă?
Vintilă Mihăilescu: Mişcări similare au fost şi în Bulgaria, dar mai ales în Ungaria şi Polonia. Acolo însă s-a instalat deja o Putere autoritar-populistă; acolo „revoltele” nu au reuşit. Amploarea manifestaţiilor din România pare să le dea însă speranţe şi celor de acolo, precum şi altora, care se confruntă cu probleme similare, chiar dacă nu la această scară. Deocamdată este însă ca în fotbal, dacă pot face o asemenea analogie: am strâns o galerie surprinzător de mare şi entuziastă, care susţine victoria noastră în meciul cu Puterea. Am devenit, peste noapte, mandatari ai speranţelor altora – ceea ce nu este de loc de neglijat! De la galerie la ieşit în teren mai este însă o cale lungă. Rămâne deci de văzut ce se va întâmpla „palpabil” în următoarele săptămâni.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
