BIOGRAFIE - Ion Iliescu, activist comunist, de trei ori preşedinte, acuzat în dosarele Revoluţiei şi Mineriadei. Ultimul său mandat, marcat de aderarea la NATO şi de încheierea negocierilor de aderare a României la UE

Comunismul, o moştenire de familie

S-a întors în România abia în 1936-1937, când şi-a găsit soţia, mama biologică a lui Ion Iliescu, recăsătorită cu un alt bărbat. Iliescu a fost crescut de bunicii paterni, la Olteniţa până la 7 ani, la întoarcerea lui Alexandru Iliescu din URSS. ”Abia când s-a întors, m-am mutat cu el la Bucureşti, unde s-a recăsătorit. Mama adoptivă m-a tratat ca pe propriul copil. Am mai avut apoi doi fraţi”, a relatat Iliescu.

Simpatiile politice i-au adus probleme lui Alexandru Iliescu cu Siguranţa care l-a arestat în 1939, fiind apoi întemniţat în lagărul de la Târgu Jiu până în anul 1944. La eliberare, era deja exclus din PCR din cauză ar fi contestat autoritatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în partid. ”A ieşit din lagăr exclus din partid, dezavuat de foştii săi colegi. S-a reangajat ca muncitor. Niciodată nu a făcut parte din nomenclatura comunistă, care s-a constituit ulterior”, spunea Ion Iliescu în interviul acordat în 2004 lui Tismăneanu.

La un an de la eliberare, Alexandru Iliescu moare. Pe atunci, fiul său era elev la Liceul ”Spiru Haret” din Bucureşti şi deja avea discuţii pe teme politice cu colegii săi de clasă. În 1948, ca elev, s-a numărat printre fondatorii Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România (UAER), iar  în 1956 a fondat Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (UASR). În 1949 devine student al Institului Politehnic Bucureşti, cu specializarea hidrotehnică. După un an, este trimis de către partid să-şi continue studiile la Institutul Energetic al Universităţii din Moscova, unde-l va avea drept coleg pe Li Peng, viitor prim-ministru al Chinei.

Tot în perioada studiilor moscovite se căsătoreşte cu Nina Şerbănescu, pe care o cunoştea încă din liceu şi care studia, la rândul ei, tot în capitala URSS. ”Soţia mea este cel mai bun prieten al meu. Trăim, în primul rând, de-o viaţă. Este o persoană cu o personalitate puternică şi niciodată nu a acceptat o poziţie secundară faţă de mine şi a nu a vrut să-şi consacre statutul de soţie a lui Iliescu. Are propria sa personalitate”, mărturisea Iliescu în 2004. Cuplul Ion şi Nina Iliescu nu a avut copii.

”Copilul teribil” al PCR

Întors de la studii, Ion Iliescu începe o carieră fulminantă ca membru al nomenclaturii comuniste, importanţa funcţiilor sale crescând constant: secretar al Comitetului Central al UTC (1954-1960), deputat în Marea Adunare Naţională (1956-1985), adjunct al şefului secţiei de Propagandă al Comitetului Central al PCR (1960-1962), şef al secţiei de învăţământ şi sănătate în Direcţia de propagandă şi cultură a CC al PCR (1962-1965). Legat de această perioadă, în 2007, ”Evenimentul Zilei” a publicat un articol în care se spunea că Iliescu, în calitate de membru al conducerii UTC, a contribuit în anii 50 la excluderea din Uniune a mai multor tineri, în încercarea conducerii partidului de a preîntâmpina o revoltă populară anticomunistă de genul Revoluţiei ungare din 1956. Printre ei, era şi criticul de film Bujor Râpeanu, ce avea să devină mai târziu director al Arhivei Naţionale de Film. ”Se credea superior, dar părea deschis”, spunea Râpeanu despre Iliescu.

După moartea lui Gheorghiu-Dej şi preluarea de către Nicolae Ceauşescu a conducerii partidului, ascensiunea lui Iliescu a căpătat un nou impuls. 

De la stadiul de tânără speranţă, Iliescu ajunge în prima linie a PCR relativ devreme ţinând seama că nu împlinise nici 40 de ani: membru supleant al CC al PCR (1965-1969), prim-secretar al CC al UTC  şi ministru pentru Tineret (1967-1971), membru CC al PCR (1969-1984), membru supleant al Comitetului Politic Executiv (1969-1974) membru în Comitetul Politic Executiv (1974-1979), iar în 1971 devine secretar al CC al PCR, poziţie de vârf în ierarhia comunistă.

Deşi considerat un reformator, Iliescu nu ieşea din cadrele impuse într-un regim comunist pentru nomenclaturişti. Astfel, în 8 martie 1968, el publica în revista ”Femeia” un articol intitulat ”Sunt pregătite pentru viaţă tinerele fete?”, o mostră a limbii de lemn utilizate de către aparatul de partid.

”Mai sunt încă o serie de neajunsuri, există o serie de reticenţe, nu întotdeauna o suficientă preocupare a organismelor noastre pentru asigurarea prezenţei corespunzătoare a fetelor în toate activităţile. Asigurarea prezenţei vii, active a fetelor la viaţa obştească pe care o desfăşoară organizaţia noastră de tineret (UTC – n.red.) mi se pare de o importanţă principială, politică şi practică pentru asigurarea eficienţei activităţii organizaţiei, pentru îndeplinirea rolului său”, scria Iliescu.

Dizgraţiere în etape

Însă numai după şase luni de la numire a survenit dizgraţia. În 1971, Ceauşescu a făcut un turneu diplomatic în ţările comuniste din Asia şi a fost impresionat de cultul personalităţii lui Kim Ir Sen, în Coreea de Nord. La întoarcere, PCR a adoptat celebrele Teze din iulie care au pus capăt stilului de conducere relativ liberal imprimat din 1965 de secretarul general al partidului.

Suspectat că nu este de acord cu noua linie impusă de Ceauşescu, Iliescu este demis din funcţia de secretar al Comitetului Central şi trimis la Timişoara ca adjunct al prim-secretarului de partid din Timiş. ”La plenara din iulie, în cuvântul de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de intelectualism”, a povestit Iliescu adăugând că motivul dizgraţiei ar fi fost comentariile nefavorabile făcute faţă de regimul de la Phenian în avionul delegaţiei române.

Totuşi căderea în dizgraţie a fost mai mult ”un exil aurit”, întrucât Iliescu a rămas în continuare un membru marcant al nomenclaturii. În 1974, a fost numit prim-secretar de partid în Iaşi, practic primul om al unui judeţ foarte important, şi membru plin în CPEx. Fotografii realizate în 1976 îl arată pe Ion Iliescu în compania cuplului Ceauşescu, în timpul unei vacanţe, într-o atmosferă foarte relaxată. Marginalizarea definitivă survine abia în 1984, când Iliescu este eliminat din Comitetul Central al PCR şi este transferat de la preşedinţia Consiliului Naţional al Apelor la conducerea Editurii Tehnice, odată cu sporirea temerilor lui Ceauşescu legate de posibila sa înlocuire cu mai tânărul Iliescu.

”Judecata limpede” pentru cei ce ”au întinat idealurile socialiste”

Revoluţia din decembrie 1989 îl găseşte pe Iliescu director la Editura Tehnică, dar urmărit de Securitate. După fuga lui Nicolae Ceauşescu din sediul Comitetului Central, în haosul general, se conturează trei centre în care se încerca constituirea unei noi puteri: sediul Televiziunii, sediul MapN şi sediul CC. Ion Iliescu îşi face apariţia la Televiziune pe 22 decembrie, în jurul orei 14, potrivit mărturiilor unor participanţi la Revoluţie.

La scurt timp, a avut şi o intervenţie transmisă în direct. ”Stimaţi tovarăşi, prieteni, cetăţeni! Sunt şi eu stăpânit de emoţie ca toţi cetăţenii acestei ţări (...) Vinovatul principal este Ceauşescu. Acest om fără inimă, fără raţiune, fără creier nu voia să cedeze. Un fanatic ce stăpânea cu metode medievale această ţară. Va veni vremea judecăţii, limpede, lucide, pe bază de judecată ordonată!” , spunea Iliescu.

În contrast cu entuziasmul exuberant al majorităţii românilor, Iliescu dădea impresia unui om care ştie ce e de făcut. Potrivit spuselor sale, vorbise deja cu generalul Victor Stănculescu să retragă trupele de pe străzi şi încercase să ia legătura, fără succes, cu Ministerul de Interne şi cabinetul lui Ceauşescu. ”Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale care să facă ordine”, a spus Iliescu invitând liderii grupuleţelor de putere deja constituite la o întâlnire în sediul Comitetului Central.

Constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale a fost anunţată în aceeaşi seară, tot de către Ion Iliescu, avându-i alături pe Dumitru Mazilu şi Petre Roman. Pe 27 decembrie, Ion Iliescu a fost ales oficial drept preşedinte al CFSN, organism ce preluase integral puterea din mâinile PCR.

În ce-l priveşte pe Nicolae Ceauşescu ”vremea judecăţii limpezi” a venit foarte devreme. Pe 24 decembrie, în urma unui proces rapid, fostul preşedinte a fost condamnat la moarte şi executat, împreună cu soţia sa. Ion Iliescu a susţinut constant că judecarea lui Nicolae Ceauşescu era necesară pentru a-i determina pe susţinătorii săi, aşa numiţii ”terorişti”, să înceteze focul. ”Nu am de ce să regret. El a plătit pe merit pentru că era principalul vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat dar, din punct de vedere politic, ar fi fost de preferat să fi putut avea un proces normal”, afirma Iliescu, în 2009, într-un interviu pentru ”Adevărul”.

După încetarea violenţelor din decembrie, prima dată când noul regim a fost contestat a fost pe 12 ianuarie 1990 când o amplă demonstraţie populară a cerut scoaterea PCR în afara legii. Suspiciunile faţă de noul regim fuseseră alimentate de faptul că CFSN era dominat de foşti activişti de partid din linia a doua a PCR. Chiar în zilele Revoluţiei, Iliescu dădea vina pentru situaţia României doar pe soţii Ceauşescu, nu pe regimul comunist în ansamblul său. ”S-au autointitulat comunişti, dar nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”, spunea Iliescu.

Vremea protestelor

Pe 12 ianuarie, vicepreşedintele CFSN, Dumitru Mazilu, a încercat să-l înlăture pe Iliescu sprijinind deschis cererea demonstranţilor de eliminare a foştilor activişti de partid din Consiliu. Încercarea a eşuat, mai ales după ce a apărut în presă faptul că Mazilu fusese şef al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa.

În curând, noul regim a fost contestat şi de către reînfiinţatele partide istorice: PNŢCD, PNL şi PSDR, din cauza anunţului făcut de FSN că va participa la alegeri, decizie neurmată de constituirea unui alt organism care să cuprindă toate partidele şi să asigure desfăşurarea de alegeri corecte. O manifestaţie antiguvernamentală de amploare din 28 ianuarie 1990 a obligat conducerea FSN să negocieze cu opoziţia, ocazie cu care Iliescu a rostit una dintre expresiile care au rămas în ”folclorul politic” românesc. ”Nu ne puneţi, dom’le, sula în coaste cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat!”, le-a spus Iliescu liderilor opoziţiei. De ameninţarea sulei în coaste Iliescu a scăpat chiar a doua zi, când a avut loc prima mineriadă. Circa 5.000 de mineri din Valea Jiului au năvălit în Bucureşti să-şi exprime sprijinul faţă de FSN, inclusiv prin devastarea sediului central al PNL. Însă pe 1 februarie, FSN şi partidele istorice au convenit înfiinţarea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, organism prezidat de Ion Iliescu şi în care erau numiţi membri ai tuturor partidelor politice, însă jumătate din membrii CPUN erau desemnaţi de către FSN.

Pe 19 februarie, Frontul a recurs din nou la serviciile poliţieneşti ale minerilor după ce, în ziua precedentă, o demonstraţie anticomunistă a degenerat şi s-a terminat cu devastarea sediului Guvernului. La sosirea minerilor, forţele de ordine restabiliseră ordinea şi nu s-au înregistrat violenţe.

În pofida permanentizării manifestaţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii, FSN şi Ion Iliescu au obţinut o victorie zdrobitoare la alegerile din 20 mai 1990. Iliescu devine preşedinte al României pentru un mandat de doi ani cu un scor de 85%, obţinut într-un singur tur de scrutin.

Pe baza succesului din alegeri, FSN încearcă pe 13 iunie 1990 evacuarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii, însă aceştia au ripostat la violenţele forţelor de ordine mergându-se până la asedierea Ministerului de Interne. Într-un discurs ţinut în seara acelei zile, Ion Iliescu a calificat luptele de stradă drept ”o rebeliune legionară”. A doua zi, începe a treia mineriadă. Aduşi în Bucureşti, câteva mii de mineri, împreună cu forţele de ordine, declanşează o represiune brutală împotriva opozanţilor. Sediile partidelor istorice şi cel al Universităţii sunt devastate, iar minerii, ajutaţi de forţele de ordine, au bătut şi reţinut orice persoană considerată suspectă.

În acele zile, Iliescu li s-a adresat de două ori minerilor, prima dată pe 14 iunie. ”Dragi mineri, mă adresez dumneavoastră mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească. Delegaţia de mineri, în frunte cu domnul Cozma, se va deplasa spre Piaţa Universităţii pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră”, a spus Iliescu. A doua zi, minerii s-au adunat la Romexpo pentru a-l asculta din nou pe preşedinte. ”Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat în aceste zile, că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică şi muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu”, le-a spus Iliescu minerilor înainte de reîntoarcerea lor în Valea Jiului. Mineriada din iunie 1990 s-a soldat cu moartea a 4 persoane,  cu vătămarea integrităţii fizice şi/sau psihice a peste 1300 de persoane. Peste 1200 de persoane au fost lipsite nelegal de libertate, aveau să arate 35 de ani mi târziu documente ale procurorilor.

Deşi câştigător categoric al alegerilor din mai 1990, în FSN au apărut curând tensiuni între aripa conservatoare, în frunte cu Ion Iliescu, şi cea care dorea un ritm mai rapid al reformelor, reprezentată de către premierul Petre Roman şi miniştrii săi. În septembrie 1991, minerii vin pentru a patra oară în Bucureşti şi provoacă demisia lui Roman. Din acest moment, disensiunile dintre cele două tabere din FSN se acutizează şi mai mult. La Convenţia din martie 1992, Petre Roman este ales preşedinte al partidului, iar la scurtă vreme apropiaţii lui Iliescu părăsesc partidului şi fondează Frontul Democrat al Salvării Naţionale.

Agale, pe drumul reformelor

În septembrie 1992, FDSN câştigă alegerile parlamentare, iar Ion Iliescu este confirmat ca preşedinte după ce l-a învins, în al doilea tur de scrutin, pe Emil Constantinescu, susţinut de către CDR.

În perioada 1992-1996, FDSN, ce avea să-şi schimbe numele în PDSR şi apoi PSD, a format o coaliţie cu PUNR, PRM şi PSM, supranumită ”Patrulaterul roşu”. În timpul primului mandat constituţional al lui Iliescu, reformele economice şi politice au fost continuate, dar într-un ritm relativ lent. Pe plan extern, regimul a reuşit să reia relaţiile cu ţările din Occident, puternic deteriorate anterior de mineriade, astfel încât a început drumul lung al aderării României la NATO şi Uniunea Europeană.

Pe fondul degradării constante a situaţiei economice şi al nemulţumirii faţă de ritmul reformelor, în 1996 partidele de stânga pierd alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu îşi ia revanşa în faţa lui Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale. Plecat de la Cotroceni, Ion Iliescu preia şefia PDSR ca principal partid de opoziţie la guvernul CDR-USD-UDMR. În pofida eşecului la prezidenţiale, fostul preşedinte era socotit încă figura emblematică a stângii româneşti.

Certurile din interiorul alianţei de guvernământ şi deteriorarea nivelului de trai al populaţiei a făcut ca, în 2000, dreapta să obţină în alegeri rezultate catastrofale. Iliescu a sesizat criza partidelor din CDR şi a modernizat programul PDSR. A temperat ieşirile antimaghiare ale unor colegi de partid şi a insistat asupra nevoii de continuare a reformelor către o economie de piaţă competititivă. În primul tur al prezidenţialelor, pe primele două locuri s-au clasat Ion Iliescu (36,3% din voturi) şi preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor (28,3%),  care, în campania electorală, şocase cu afirmaţii extremiste precum ”România nu poate fi condusă decât cu mitraliera”.

Perspectiva unui regim autoritar instaurat după alegeri de către PRM a speriat atât de tare clasa politică încât îndemnurile către electorat de a-l vota pe Iliescu în turul II au curs, inclusiv din partea unor adversari vechi şi vehemenţi ai acestuia.  Iliescu şi-a asigurat succesul prin promisiunea fermă că PDSR nu va constitui un guvern cu PRM nici măcar în cazul în care Vadim Tudor ar deveni preşedinte. Pe 10 decembrie 2000, Iliescu câştiga al doilea tur cu peste 66% din voturi. PDSR şi-a asigurat şi guvernarea cu sprijinul UDMR, situaţie de neimaginat în urmă cu câţiva ani. O vreme, şi liberalii au susţinut în Parlament Guvernul lui Adrian Năstase.

Ultimul mandat ca preşedinte, diferit de primele două

Ultimul mandat al lui Ion Iliescu a fost într-un contrast accentuat faţă de primele două. Politica pro-occidentală a dus la primirea României în NATO şi la încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, aderarea efectivă survenind în 2007. După ce la începutul anilor 90, Iliescu blocase de două ori întoarcerea în ţară a regelui Mihai, în 2001 preşedintele îi adresează acestuia o invitaţie de a participa la inaugurarea unei galerii de artă, invitaţia începând cu apelativul ”Sire”. Mai mult, o parte din proprietăţile Casei Regale dinainte de abolirea monarhiei sunt restituite regelui. Tot în timpul acestui mandat, statul român îşi recunoaşte partea de vină. Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România este asumat de către preşedinţie ca document de stat.

În schimb, în perioada 2000-2004, nivelul corupţiei la vârful administraţiei centrale şi locale a devenit o preocupare pentru întreaga societate, însă Iliescu s-a limitat la câteva avertismente verbale. ”Să spargem acest capitalism de cumetrie care s-a format în România, unde un grup de indivizi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând tot profitul”, spunea preşedintele, în 2002, de la tribuna Parlamentului.

În ultimele zile ale mandatului său, în decembrie 2004, Iliescu a semnat decretul de graţiere al lui Miron Cozma, lider sindical al minerilor din Valea Jiului, aflat în închisoare pentru mineriada din ianuarie 1999. La numai 24 de ore de la publicarea decretului de graţiere în Monitorul Oficial, în urma reacţiilor de indignare din spaţiul public, Iliescu revocă graţierea. ”Ion Iliescu a intrat în istoria României cu Cozma de mână în 1990 şi iese din istorie tot de mână cu Cozma, dar în 2004”, spunea atunci Traian Băsescu, ce tocmai obţinuse victoria în alegerile prezidenţiale.

Iliescu şi iconoclaştii din partid

Iliescu însă nu s-a grăbit să se retragă din viaţa publică, el chiar afirmând cândva: ”Eu din politică voi ieşi doar cu picioarele înainte”. După înfrângerea din 2004 din alegeri, PSD organizează pe 22 aprilie 2005 un Congres la care Iliescu era aşteptat să preia din nou frâiele partidului, însă o parte din liderii partidului plănuiau o schimbare şi l-au susţinut pe Mircea Geoană, cel care fusese candidatul desemnat al PSD la conducerea Guvernului, în cazul în care Adrian Năstase ar fi câştigat alegerile prezidenţiale din 2004. Înaintea Congresului, era greu de prevăzut că Geoană va reuşi să-l învingă pe Iliescu, însă jocurile de culise au dus la creşterea numărului de delegaţi care credeau că e nevoie de noi lideri. În plus, chiar Iliescu a contribuit la propriul eşec rostind de la prezidiu: ”Dau cuvântul, la primul punct de ordinea de zi, tovarăşului Adrian Năstase”. Gafa a provocat râsete în sală, dar mulţi social-democraţi şi-au pus întrebări asupra capacităţii de a se reinventa a lui Ion Iliescu, ajuns deja la 75 de ani.

Iliescu a pierdut şefia PSD în faţa lui Mircea Geoană, cel căruia îi lipise deja eticheta de ”prostănac” cu câteva luni înainte când social-democraţii căutau explicaţii pentru eşecul de la prezidenţiale. ”Mircea Geoană s-a purtat ca un prostănac între cele două tururi de scrutin când a mers prin ţară şi a spus că UDMR va fi alături de PSD la guvernare”, a spus Iliescu într-o şedinţă a liderilor PSD. Tot în 2005, Iliescu a încercat să atenueze duritatea afirmaţiilor ce-l vizau pe noul său şef de partid, însă încercarea de a o drege a echivalat cu o nouă insultă: ”E un băiat inteligent, dar este handicapat în zona experienţei politicii propriu-zise în conducerea unui partid”. În aceste circumstanţe, nu surprinde că relaţiile sale cu Geoană au fost încordate.

Relaţiile cu conducerea PSD s-au normalizat greu, iar Iliescu nu a uitat episodul din 2005, pe care l-a invocat la Congresul din 2010, atunci când a fost desemnat preşedinte de onoare al PSD, iar Geoană a fost înlocuit la conducerea partidului de către Victor Ponta.  ”În 2005 mi s-a servit o lecţie nemeritată, dar nu port ranchiună. Eu am brandul meu, n-am nevoie de titulaturi”, le spunea delegaţilor de la Congres.

Noul lider al partidului, deşi dorea să întinerească garnitura de conducere a PSD, l-a tratat cu multă deferenţă pe Ion Iliescu, acesta participând constant la şedinţele conducerii, iar opinia sa atârnând greu în luarea deciziilor. Lucrul acesta a fost speculat şi de adversarii politici care nu au ezitat să se folosească de numele lui Iliescu pe post de sperietoare pentru electoratul de dreapta. La ambele suspendări ale sale, preşedintele Băsescu l-a acuzat pe Ion Iliescu de faptul că ar fi unul dintre instigatorii demersurilor îndreptate împotriva sa.

Retorica anti-Iliescu a avut succes printre românii de dreapta trecuţi deja de prima tinereţe care încă îşi aminteau imaginile cu minerii pe străzile Bucureştilor. În mod paradoxal, a avut succes chiar şi în interiorul PSD, deşi în ultimii ani fostul preşedinte al României era mai mult un consultant decât un decident. În năuceala din PSD de după al doilea tur al prezidenţialelor, când Victor Ponta a pierdut aproape inexplicabil avansul de 10% pe care îl avea după primul tur, unii lideri au dat vina pe Iliescu, în calitatea acestuia de exponent al unui trecut comunist remanent în social-democraţia românească.

Umbra lui Marx în Kiseleff

"Cât timp Ion Iliescu se aşază la fiecare şedinţă lângă preşedintele PSD avem o problemă. Nu una personală, una de percepţie. Că noi, cei tineri din PSD, suntem la fel ca Ion Iliescu şi generaţia sa. Ion Iliescu are venerabila vârstă de 84 de ani. Victor Ponta are 42 de ani. Cred că e momentul ca Ion Iliescu să se retragă. Nu mai poate fi un simbol al PSD”, spunea imediat după alegeri, pe 27 noiembrie 2014, deputatul Sebastian Ghiţă, unul dintre cei mai influenţi oameni din PSD, prin prisma prieteniei sale cu Victor Ponta.

Cu jumătate de gură, Liviu Dragnea a dat şi el vina, măcar în parte, pe perceperea PSD ca fiind un partid comunist, fără însă să-l atace făţiş pe Iliescu. ”Eu nu am spus că e vina domnul preşedinte Iliescu. Dar s-a strigat asta, s-a scris pe Facebook, s-a spus la mitinguri, au spus oamenii, a fost una din cauze. Dar nu e de vină Ion Iliescu”, spunea Dragnea.

În acea perioadă, Iliescu a refuzat statutul de ţap ispăşitor şi a luat apărarea altor două victime colaterale ale eşecului lui Ponta, Mircea Geoană şi Marian Vanghelie, ce au fost excluşi din partid pentru că au cerut demisia conducerii PSD.

În explicaţia eşecului la prezidenţiale, Iliescu nu a recurs la stafia marxistă ce bântuie PSD-ul, ci la probleme interne ale partidului, pe care le-a explicat într-o scrisoare deschisă adresată membrilor de partid. ”Refuz să primesc lecţii de la oameni care cred că şi-au cumpărat un partid, PSD, şi îl conduc, direct sau prin interpuşi, ca pe o corporaţie. PSD nu este proprietatea nimănui. PSD nu este o investiţie şi nici programul său politic nu se confundă cu un plan de afaceri. Iar guvernarea nu este un profit, care trebuie maximizat cu orice preţ. Această viziune caricaturală ne-a făcut mai mult rău decât orice altceva în această campanie electorală. Dacă vom continua pe drumul ăsta, eşecul nu este departe. Viaţa oamenilor nu se reduce doar la bani”, diagnostica Iliescu eşecul echipei Ponta-Dragnea.

A doua zi, Ghiţă adresa şi el membrilor PSD o scrisoare deschisă şi mai vehementă la adresa lui Iliescu. ”Am văzut că Ion Iliescu a declarat că refuză să primească lecţii. Noi am primit o lecţie de la români şi încercăm să facem ce au zis. Ştiţi ce a spus Mircea Eliade despre cei cu atitudinea lui Ion Iliescu? Că sunt marxişti. Cu un marxist nu poţi avea o dezbatere. Pentru marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forţe economice rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie. Cu un marxist nu poţi discuta. În capul lui e prea multă lumină, sunt prea multe certitudini; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt toate de acelaşi grad”, vitupera Ghiţă.

Până la urmă, Ghiţă a părăsit partidul, iar Iliescu a rămas, fără a mai participa însă la şedinţele Biroului Permanent. Nici aşa PSD nu a scăpat de obsesia comunistă. La Congresul din octombrie 2015, cu Ion Iliescu în sală, Liviu Dragnea a readus subiectul în discuţie spre iritarea, în unele cazuri nedisimulată, a unor lideri ai partidului. ”Multă vreme nu am avut curajul să ne asumăm istoria România aşa cum a fost ea sau să rezonăm la unele vibraţii ale poporului român. Ne-am ferit câteodată să ne asumăm chiar şi trecutul recent. Nu am avut curajul să condamnăm crimele comunismului, nu ne-am asumat unele greşeli făcute în primii ani de după Revoluţie. Tratamentul politic aplicat unor supravieţuitori sau unor victime ale dictaturii poate nu a avut moderaţia şi respectul cu care trebuiau trataţi acei oameni. Trebuie să ne cerem iertare, chiar dacă nu suntem noi vinovaţi”, a spus Dragnea înainte de a le cere delegaţilor să păstreze un moment de reculegere în memoria victimelor comunismului.

Dosarele Revoluţiei şi Mineriadei şi acuzaţia de ”crime împotriva umanităţii”

La numai trei zile, pe Ion Iliescu l-a ajuns din nou trecutul. Procurorii l-au pus sub acuzare pentru ”crime împotriva umanităţii” în dosarul mineriadei din iunie 1990, ce fusese redeschis recent, pentru reprimarea manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Iliescu a fost chemat la Parchetul General, i s-au adus la cunoştinţă acuzaţiile, dar a refuzat să facă declaraţii pe această temă.

În 2021, dosarul a fost retrimis Parchetului, iar anul acesta, la începutul lui aprilie, Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman, Virgil Măgureanu, Gelu Voican-Voiculescu. Adrian Sârbu, Miron Cozma au fost trimişi în judecată în Dosarul “Mineriada din 13 – 15 iunie 1990”, pentru infracţiuni contra umanităţii. La începutul anului, procurorii s-au deplasat acasă la Ion Iliescu, pentru a-l informa că este inculpat, fostul preşedinte refuzând să dea declaraţii.

În 21 decembrie 2018, Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Iosif Rus şi Emil (Cico) Dumitrescu au fost inculpaţi în Dosarul Revoluţiei pentru crime împotriva umanităţii, procurorii precizând că, după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, s-a creat în mod intenţionat o ”psihoză teroristă” care a dus decesul a peste 800 de persoane şi rănirea a peste 2.100. După 22 decembrie, s-au tras peste 12,6 milioane de cartuşe.

În 29 iulie 2022 Iliescu, Voican Voiculescu şi Rus au fost trimişi în judecată în Dosarul Revoluţiei. Atât Ion Iliescu, cât şi ceilalţi doi inculpaţi au contestat legalitatea sesizării instanţei, iar ICCJ le-a admis contestaţia, în septembrie 2024 dosarul fiind retrimis Parchetului Militar, prin decizia ICCJ.

În ultimii ani, Iliescu s-a retras din viaţa publică, având doar apariţii sporadice şi mesaje  rare pe blogul său. 

Iliescu, în ziua în care a împlinit 94 de ani: Ştiu că Internetul e plin de meme-uri cu mine

”Ştiu că Internetul e plin de meme-uri cu mine, cum că speranţa moare penultima sau că am fost văzut la bancă, pentru un credit pe 30 de ani, etc. Pe unele le apreciez, atâta timp cât au umor, adică sunt inteligente. Lumea nu începe cu noi şi cu siguranţă nici nu se termină cu noi. Valabil pentru orice muritor”, afirma fostul preşedinte într-un interviu publicat în 3 martie 2024.

Ion Iliescu: Să ştiţi că Palatul Cotroceni e şi un loc al amneziilor, pentru unii, nu numai al beţiei de putere

În septembrie 2024, fostul preşedinte a acordat un ultim interviu în care a afirmat că ”stânga şi dreapta s-au alterat până la confundare” şi a vorbit despre alianţe politice făcute aiurea. ”Mi se pare foarte important ca în politică să nu mergi pe contrasens. Să rămâi de dreapta sau de stânga, a transmis fostul preşedinte. Iliescu mai afirma şi că viitorul preşedinte al României trebuie să fie un mediator şi să fie deasupra partidelor. Alegătorilor le transmitea să nu creadă că ”cei care tac, nu fac”,

”Să ştiţi că Palatul Cotroceni e şi un loc al amneziilor, pentru unii, nu numai al beţiei de putere. Nu poţi face ca Preşedinte ceea ce ai promis că nu vei face în campanie. Un prezidenţiabil bun e cel care are conştiinţa clară cu privire la ce nu trebuie să facă, şi încrederea nezdruncinată cu privire la ce poate să facă. Un Preşedinte bun e cel care are simţul rigorii şi grandorii istoriei”, a mai afirmat fostul preşedinte.

„Sunt convins că veţi exercita această responsabilitate cu demnitate şi cu simţul datoriei faţă de naţiune. Vă doresc mult succes în îndeplinirea misiunii pe care v-aţi asumat-o şi puterea de a rămâne fidel idealurilor de echitate socială şi progres”, i-a transmis el noului preşedinte.