François Hollande se dorea un ”preşedinte normal”, apropiat de popor, însă va pleca duminică de la Elysée cu un nivel record de nepopularitate şi lăsând în urma sa un câmp politic în plină realcătuire, scrie AFP.
O dezavuare în plus, el îi cedează frâiele Franţei fostului său consilier Emmanuel Macron, în vârstă de 39 de ani, un novice în politică, ales în baza promisiunii unei rupturi cu mandatul său şi a unei înnoiri politice.
Neînţeles, criticat inclusiv în cadrul majorităţi sale, François Hollande s-a impus în schimb ca un şef de război, înşirând unele după altele operaţiuni militare cu o hotărâre la antipodul imaginii sale din politica internă.
Odată cu fiecare undă de şoc teroristă - atentatele jihadiste s-au soldat cu 239 de morţi în Franţa începând din 2015 -, el a ştiut de asemenea să pozeze în părintele Naţiunii, alinând o ţară marcată.
Însă acest lucru nu a fost suficient să-i redreseze statura, pătată de o carte de confidenţe cu un titlu premonitoriu - "Un président ne devrait pas dire ça..." (Un preşedinte nu ar trebui să spună asta) - şi de eşecul său de a uni o majoritate în jurul politicii sale economice, contestată până în interiorul propriei tabere.
La finalul mandatului său de cinci ani , funcţia prezidenţială pare mai slăbită ca niciodată. ”Trebuie să fie restaurată (...), regăsit un preşedinte arbitru, care să ştie să dea o direcţie”, rezumă fostul ministru de Externe Dominique de Villepin.
În 2012, primul preşedinte socialist de după François Mitterrand (1981-1995) se vrea exact contrariul lui Nicolas Sarkozy, în exerciţiu, prezentat ca hiperactiv şi vibrând. Preşedinţia sa ”modestă” trebuie să rupă cu stilul considerat prea bling-bling al rivalului său.
”PREA MULTE VISE”
Încă din primele luni, totuşi, popularitatea sa se deşurubează. Reproşurile încep să curgă obsedant - nu ştie să tranşeze, nu are autoritate, nu este un prea bun tactician...
În 2013, o reformă care extinde căsătoria la cuplurile homosexuale, promisă în timpul campaniei, provoacă o fractură profundă în societatea franceză.
Apoi creşterea fără precedent a presiunii fiscale asupra francezilor şi întreprinderilor, însoţită de o scădere a cheltuielilor publice, provoacă ostilitate.
Ca să lupte împotriva unui şomaj endemic, preşedintele alege să facă un viraj social-liberal la jumătatea mandatului, la începutul lui 2014, ceea ce-i atrage furia aripii stângi a Partidului Socialist şi plecarea mai multor miniştri.
Această ostilitate culminează, la începutul lui 2016, cu un război al unor ”frondeuri” din cadrul majorităţii sale împotriva unei legi a reformării dreptului la muncă şi care scoate zeci de mii de salariaţi şi de tineri în stradă.
”Mulţi dintre alegătorii săi au neplăcuta impresie că au fost păcăliţi. Hollande, prinţul echivocului, le-a vândut pur şi simplu prea multe vise”, consideră autorii cărţii controversate de confidenţe, jurnaliştii Gérard Davet şi Fabrice Lhomme.
Războaiele şi atentatele care însângerează Parisul şi Nisa contribuie la a-l ”reprezidenţializa”. El îşi pune, fără să clipească, haina de comandant suprem şi trimite trupe franceze în Mali, în Republica Centrafricană sau avioane de luptă franceze împotriva grupării Statul Islamic în Irak şi Siria.
MACRON MOŞTENITORUL?
”Mi-ar plăcea să se spună despre mine, odată ce este adevărat, că am fost curajos în această perioadă”, mărturiseşte preşedintele în exerciţiu, în vârstă de 62 de ani, în cartea "Un président ne devrait pas dire ça...".
Viaţa sa privată, pe care intenţiona să şi-o apere, se întoarce împotriva sa ca un bumerang. În ianuarie 2014, el se desparte zgomotos de partenera sa Valérie Trierweiler, după dezvăluirea de către o revistă people a legăturii cu o actriţă, Julie Gayet.
În 2007, despărţirea de Ségolène Royal, candidata înfrântă în alegerile prezidenţiale şi mama celor patru copii ai săi, a fost deja răsunătoare. Ceea ce nu a împiedicat-o să devină ministrul Mediului.
În pofida eşecurilor şi notelor false, François Hollande ia în calcul să candideze la un al doilea mandat în 2017. Nu este o constantă a tuturor preşedinţilor francezi din 1958 încoace?
Însă nici aici nu reueşte să fie un preşedinte ”normal”. Încolţit de propriile slăbiciuni, critici şi disensiuni în tabăra sa, el aruncă în cele din urmă prosopul în ring şi renunţă, la 1 decembrie, să candideze.
La finalul mandatului lasă o moştenire nefardată - un partid socialist devastat, o extremă dreaptă la cel mai înalt nivel de la al Doilea Război Mondial - Marine Le Pen învinsă a obţinut 10,7 milioane de voturi de la alegători - şi un şomaj de 10%.
Victoria lu Emmanuel Macron este totuşi într-o mică măsură victoria ideilor sale, a unui social-democrat eliberat de dogme.
”Poate că este el omul care va împlini visele predecesorului său”, relevă fostul deputat european de centru Jean-Louis Bourlanges.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
