Fondator al Noului Val Francez, critic de film, teoretician şi intelectual radical, regizorul Jean-Luc Godard (1930 - 2022) va fi celebrat la cea de-a 22-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. În perioada 9-18 iunie, opt dintre cele mai apreciate filme ale sale vor putea fi vizionate în cadrul secţiunii Close-up Jean-Luc Godard, organizată cu sprijinul Institutului Francez din România.
Abonamentele pentru TIFF 2023 au fost puse în vânzare - https://tiff.eventbook.ro/
Interesul lui Jean-Luc Godard pentru film apare în tinereţe, când coagulează o echipă de critici entuziaşti în jurul revistei Cahiers du Cinéma, printre care Jacques Rivette, Claude Chabrol şi François Truffaut. În 1960 debutează cu ceea ce avea să devină un film-cult care a zguduit paradigmele existente în lumea cinematografiei. Capodoperă venerată de public şi critică deopotrivă, „À bout de souffle” (Cu sufletul la gură) portretizează viaţa unei tinere americane din Paris (eleganta Jean Seberg) şi povestea de iubire sortită eşecului pe care o are cu un delincvent (interpretat de un seducător Jean-Paul Belmondo, a cărui carieră fulminantă este lansată de acest film).
Renumitul critic de film Roger Ebert considera primul lungmetraj al lui Godard ca fiind „cel mai influent debut de la Citizen Kane încoace”.
Bazat pe o idee dezvoltată împreună cu Truffaut şi Chabrol, „À bout de souffle” a devenit rapid pelicula emblematică a curentului Nouvelle Vague, revista Sight and Sound considerând-o „manifestul intelectual al mişcării”. Filmul a câştigat Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin şi Premiul Jean Vigo, un semn important de recunoaştere în cinematografia franceză.
„Este un film simplu despre lucruri complicate” avea să spună Godard despre „Le Mépris” (Dispreţul, 1963), o peliculă despre conflictul dintre dragoste, artă şi industria filmului. Un dramaturg aspirant se trezeşte prins între un producător tiranic şi regizorul Fritz Lang, într-o adaptare cinematografică a „Odiseei” lui Homer. Dorinţa lui de a-i intra în graţii producătorului, indiferent de mijloace, are urmări neaşteptate, făcând-o pe soţia sa (interpretată magistral de Brigitte Bardot) să-l privească cu tot mai mare dispreţ. Inspirat de romanul lui Alberto Moravia, „Le Mépris” este, probabil, cel mai sfâşietor film al lui Godard, fiind marcat de un profund sentiment de melancolie şi dezintegrare.
Reunind două mari staruri, Anna Karina - muză a regizorului şi figură reprezentativă a Noului Val Francez - şi Jean-Paul Belmondo, „Pierrot le fou” (Pierrot nebunul, 1965) este un alt exemplu sclipitor prin care Godard redefineşte graniţele stilistice şi tehnicile narative. Pierrot renunţă la constrângerile plictisitoare ale unei căsnicii nefericite şi fuge din Paris împreună cu o tânără urmărită de asasini algerieni. Ceea ce pare o naraţiune standard de thriller cu accente de road movie este, de fapt, o declaraţie tandră şi personală despre lume, iubire neîmplinită şi esenţa operei artistice.
Câştigător al Ursului de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin din 1965, „Alphaville” devine una dintre operele emblematice ale lui Godard. O combinaţie între science-fiction şi film noir, povestea urmăreşte călătoria agentului secret Lemmy Caution (Eddy Constantine) prin oraşul distopic „Alphaville”, unde emoţia este o infracţiune teribilă ce atrage pedeapsa cu moartea. Reminiscent stilistic expresionismului german, filmul revizitează faţete ale existenţei umane care l-au preocupat mereu pe Godard precum iubirea, arta şi anxietatea în faţa unei lumi absurde.
O operă radicală a cinematografiei şi un punct de cotitură în cariera lui Godard, „La chinoise” (1967) adaptează liber Demonii lui Dostoievski într-un film politic despre un grup de cinci studenţi adepţi ai lui Mao, care plănuiesc o asasinare. Avându-i în rolurile principale pe Anna Wiazemsky - o altă colaboratoare fidelă a regizorului - şi Jean-Pierre Léaud, filmul este rezultatul unui proces de producţie complet frenetic, cu scene improvizate şi autonome, asamblate ulterior la masa de montaj. Filmul a câştigat Premiul Juriului la Festivalul de Film din Veneţia şi marchează renunţarea lui Godard la ideea de film narativ.
„Această satiră tăioasă de la sfârşitul anilor ’60 a lui Jean-Luc Godard este una dintre marile opere anarhice ale cinematografiei”; astfel începe Criterion Collection prezentarea filmului „Weekend” (1967), o poveste suprarealistă despre un cuplu burghez care recurge la crimă pentru a-şi asigura moştenirea de la părinţii soţiei.
Realizat în acelaşi an cu „La chinoise”, „Weekend” se situează la polul opus, oferind o imagine de coşmar a unei societăţi aflate în pragul colapsului. De altfel, filmul se termină cu inserturi gen „sfârşitul poveştii”, „sfârşitul cinema-ului”, care pun la îndoială însuşi viitorul lui Godard ca regizor, şi prezintă o viziune extrem de critică despre rolul jucat de filmul comercial şi, implicit, de el, în acest curent descendent în care se afla societatea.
Din fericire, decizia sa de a nu mai face filme pentru o vreme a fost întreruptă de evenimentele din 1968, care i-au dat un nou impuls pentru a crea.
„Sauve qui peut (la vie)” (1980) a concurat pentru Palme d’Or şi îi are în distribuţie pe Isabelle Huppert, Nathalie Baye (premiul César pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar) şi Jacques Dutronc. Filmul e structurat într-un prolog, trei episoade („Imaginarul”, „Frica” şi „Comerţul”) care urmăresc cele trei personaje principale şi interacţiunile acestora cu ceilalţi, şi un epilog care încearcă să ofere o rezoluţie finală protagoniştilor. Considerat unul dintre cele mai mainstream filme ale lui Godard după o lungă perioadă de experimente low-budget şi filme militante, Sauve qui peut (la vie) e profund inventiv şi minunat interpretat, o simfonie despre oameni care încearcă să se obişnuiască cu vieţile lor dezordonate, într-o societate în care fiecare este pe cont propriu. Filmul a înregistrat un semnificativ succes financiar şi de critică în Franţa, şi s-a bucurat de o recepţie călduroasă în SUA, beneficiind de subtitrări în limba engleză realizate de Charles Bukowski.
Probabil singurul film al lui Godard care s-ar putea încadra în categoria comedie, „Soigne ta droite!” (1987) îl are ca protagonist chiar pe el însuşi, în rolul unui regizor căruia i se garantează finanţarea atâta timp cât reuşeşte să termine pelicula în 24 de ore. Cu un titlu ce face referinţă la scurtmetrajul lui Jacques Tati „Soigne ton gauche”, filmul este o colecţie de scheciuri pe un fundal de muzică rock; „un poem filmat, un uşor electroşoc, un colaj Dadaist”, după criticul Michel Boujut.
Angajat politic fervent, interesat de posibilităţile nelimitate ale cinemaului, experimentând constant cu forme şi idei, cu o uluitoare forţă intelectuală, Godard este un cineast unic a cărui influenţă transcende domeniul audiovizual, lucru ce l-a făcut pe criticul Peter Bradshaw (The Guardian) să considere trecerea în nefiinţă a regizorului ca moartea ultimului mare modernist al secolului XX.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
