Regizorul Derek Cianfrance, cunoscut pentru lungmetraje ca „Blue Valentine” şi „The Place Beyond the Pines”, vorbeşte într-un interviu publicat în exclusivitate de News.ro despre cea mai recentă realizare a lui, miniseria „I Know This Much Is True”, cu Mark Ruffalo în dublu rol, despre transformarea unui roman de 900 de pagini într-o producţie care reflectă şi experienţa personală, precum şi despre provocările şi „experimentele” de pe platourile de filmare.
„O parte de adevăr/ I Know This Much Is True”, bazat pe romanul omonim al lui Wally Lamb, bestseller New York Times, este primul serial pentru televiziune al lui Cianfrance.
Saga de familie urmăreşte vieţile a doi gemeni identici, Dominick şi Thomas Birdsey, în ceea ce este descris ca o poveste despre trădare, sacrificiu şi iertare. Acţiunea este plasată în America secolului 20.
Din distribuţie fac parte Melissa Leo, Rosie O’Donnell, Archie Panjabi, Imogen Poots, John Procaccino, Rob Huebel, Philip Ettinger, Aisling Franciosi, Michael Greyeyes, Guillermo Diaz, Marcello Fonte, Bruce Greenwood, Brian Goodman, Juliette Lewis şi Kathryn Hahn.
Derek Cianfrance, Mark Ruffalo, Gregg Fienberg, Lynette Howell Taylor, Ben Browning, Glen Basner, Anya Epstein şi Wally Lamb sunt producători executivi.
Serialul a fost lansat luni pe HBO GO. Fiecare dintre cele şase episoade va fi disponibil săptămânal.
„Când lucrezi la ceva atât de personal, reuşeşti să transformi proiectul într-o experienţă personală”, spune regizorul în interviu. Cianfrance vorbeşte despre moştenirea genetică italiană şi povesteşte despre tragediile personale trăite de el şi de Ruffalo şi despre modul în care acestea au fost transpuse şi resimţite.
Scriitorul Wally Lamb le-a oferit tot sprijinul în realizarea acestui serial, dându-le mână liberă să îi adapteze povestea.
„Ia povestea şi fă-o să fie a ta”, i-a spus Lamb. „Ne-a dat licenţa artistică de a fi inspiraţi de ce a făcut el şi să facem proiectul să fie personal, să ne simţim «acasă» în el. Am simţit că empatizam atât de mult cu povestea, cu personajele şi cu această idee de a locui într-o familie pentru care simţeam atâta iubire, dar care părea foarte dezaxată câteodată şi foarte incertă”.
Prezentăm integral interviul acordat de Derek Cianfrance:
Cunoşteai cartea înainte să te abordeze Mark Ruffalo?
Derek Cianfrance: Nu eram. Ştiam câte ceva despre carte pentru că mama mea o avea în bibliotecă atunci când eram copil. O citise şi era un mare fan al ei, şi un mare fan al lui Wally Lamb, dar eu nu-i citisem niciuna dintre cărţi. Abia în urmă vreo cu şase ani, atunci când eu şi Mark am luat micul dejun împreună şi mi-a făcut propunerea de a lucra la adaptare, am citit cartea. Apoi, 900 de pagini mai târziu, am ştiut că este un proiect la care vreau să lucrez. De fapt, am ştiut imediat că vreau să lucrez la acest proiect - doar să-l am pe Mark care să mă roage să lucrez la un proiect cu el a fost ceva care m-a interesat imediat, pentru că este unul dintre actorii mei preferaţi şi simt o adevărată prietenie, ne avem ca fraţii şi avem o familiaritate foarte plăcută.
Amândoi veniţi din familii italiano-americane. V-a ajutat acest lucru la proiect, având în vedere că „I Know This Much Is True” are loc în acea comunitate?
Derek Cianfrance: Da, amândoi am crescut în familii italiano-americane şi catolice şi asta ne-a influenţat pe amândoi în copilărie. Moştenirea mea culturală este doar pe sfert italiană, dar acea parte italiană a fost atât de, bănuiesc, dramatică în viaţa mea. A jucat un rol dramatic şi a modelat atât de mult din personalitatea mea, cultura părea mereu atât de puternică şi m-am simţit mereu conectat la ea. Şi atât de curios legat de misterul motivelor pentru care persoanele din partea italiană a familiei se comportau într-un anumit fel, ceea ce, atunci când eram copil, mereu mi se părea magic, dar şi fierbinte (râde). Erau puţin colerici! Şi cred că pentru Mark a fost la fel, exista această idee de masculinitate şi ce înseamnă să fii bărbat şi, pe măsură ce eu şi Mark ne-am maturizat, amândoi ne-am confruntat cu acest lucru. Cred că amândoi am avut de-a face cu asta în munca noastră. Eu mereu am făcut filme despre familie şi am fost obsedat de ideea de moştenire. Şi am început să fiu şi mai interesat de asta atunci când am făcut copii. Şi când îi văd pe copii mei, care n-au făcut niciodată cunoştinţă cu acea latură colerică a familiei - dar îmi recunosc familia în ei -, încep să mă gândesc la coduri genetice şi lucruri care sunt transmise din generaţie în generaţie pe care le putem controla. Este acea dezbatere legată de natură versus educaţie, pe care am explorat-o în filmele mele de foarte multă vreme. Când am citit „I Know This Much Is True”, Wally spune această saga complexă despre un bărbat care încearcă să-şi proceseze trauma, blocată în acest film şi pe care încearcă s-o desluşească - şi să se vindece de ea.
Deci, simţi că ai putut să empatizezi cu temele acestei poveşti?
Derek Cianfrance: O, da.
Ai menţionat faptul că romanul are 900 de pagini. A fost intimidant să îl ecranizezi?
Derek Cianfrance: Ştii că ecranizarea e un proces. Pe de o parte, este un tip de a cura - e editare şi scădere - dar este, de asemenea, şi inspiraţie şi acesta este un lucru pe care Wally ni l-a oferit mie şi lui Mark încă de la început. Atunci când am avut prima întâlnire cu Wally, mi-a spus „ia povestea şi fă-o să fie a ta”. Şi nu ştiu dacă aş fi putut să fac asta dacă nu mi-ar fi dat voie. Ne-a dat licenţa artistică de a fi inspiraţi de ce a făcut el şi să facem proiectul să fie personal, să ne simţim „acasă” în el. Sincer, a devenit foarte uşor. Am simţit că empatizam atât de mult cu povestea, cu personajele şi cu această idee de a locui într-o familie pentru care simţeam atâta iubire, dar care părea foarte dezaxată câteodată şi foarte incertă. Şi exista o dragoste intensă în acea familie, dar şi o durere foarte intensă şi simţeam că o cunosc, şi Mark simţea la rândul lui că o cunoaşte. Să scriu scenariul a fost - nu vreau să zic lejer -, dar m-am conectat la ce era acolo în carte şi la ce era în interiorul meu şi al lui Mark.
Am vorbit deja despre experienţa de a fi italiano-american, dar ai spune că această poveste este şi una universală? Familiile sunt esenţa dramei în toată lumea, nu-i aşa?
Derek Cianfrance: Absolut. Şi cred că acum, în această perioadă în care toţi suntem izolaţi împreună cu familiile noastre, cred că pentru familiile care au avut de-a face cu incertitudinea în timpul vieţii lor este, pentru mine, o poveste care aduce alinare. Şi pentru cei care au de-a face cu incertitudinea şi cu noi surse de stres în viaţa lor, acest proiect a fost mereu o încercare de a face ceva pur omenesc. Şi există o mulţime de elemente tragice în poveste. Este povestea tragediei care a afectat această familie şi ai tendinţa să mergi înapoi în timp, la vremuri antice şi să examinezi natura tragediei de la început. Acesta a fost unul dintre lucrurile cu care am empatizat în carte, prin durerea acestor poveşti, prin bucuria pură din aceste poveşti, conflictul din familia acestui bărbat, putea fi ceva deschis şi uşor de recunoscut, pe care oamenii îl puteau primi în propriile lor vieţi şi prin care să se simtă vindecaţi. Este catharsis. Şi, de aceea, sunt mereu atras de tragedie - nu aş putea face altceva, chiar dacă aş încerca, pentru că acolo merge mereu imaginaţia mea. Există oameni în jurul meu care sunt super amuzanţi şi care nu pot face nimic altceva decât comedii, dar eu nu sunt aşa (râde).
Care a fost reacţia lui Wally Lamb atunci când a văzut mini seria care e ecranizare a romanului lui?
Derek Cianfrance: Atunci când adaptezi o carte, trebuie să accepţi că nu poţi face lucrul ăsta la fel precum cartea, pentru că filmul şi literatura sunt două medii diferite. Nu poţi pur şi simplu să copiezi cartea, nu poţi filma cartea - trebuia să fie o experienţă diferită. Şi, într-un fel, atunci când cineva adaptează ceva trebuie luat în considerare materialul-sursă ca o dinamică în care orice copil bun trebuie să se răzvrătească la un moment dat împotriva părinţilor săi, nu? Speranţa pe care o ai este că părinţii tăi înţeleg şi, atunci când părinţii tăi ascultă muzică clasică şi tu asculţi rock-n-roll la volum mare, speri că părinţii tăi vor recunoaşte că „ai descoperit ceva”. Sau părinţii tăi ascultă rock-n-roll şi asculţi hip-hop în boxe, speri că părinţii tăi vor înţelege şi nu vor ţipa să „dai mai încet mizeria aia”. Şi cumva aceea a fost o zona de nesiguranţă, ştii, „cum ar reacţiona Wally?” Aşa că am organizat o vizionare specială pentru el şi soţia lui, pe parcursul a două zile, toate cele şase episoade, şi Wally mi-a scris cel mai minunat e-mail în care mi-a vorbit despre toate lucrurile care i-au plăcut mult şi mi-a dat câteva indicaţii pe ici, pe colo, care m-au ajutat foarte mult. A fost atât de generos şi modest şi, pur şi simplu, uman. Dar la finalul e-mailului a adăugat ceva care cred că spune multe despre cine este Wally ca persoană. A zis: „Derek, vă rog pe tine şi pe Mark să le transmiteţi soţiilor şi familiilor voastre un mulţumesc din partea mea. Spuneţi-le că sunt conştient de faptul că au existat mult sacrificii pe care a trebuit să le faceţi pentru acest proiect, aşa că spuneţi-le că mă simt îndatorat pentru sacrificiile pe care le-au făcut la rândul lor”. Şi mi s-a părut atât de perspicace şi de sensibil, şi de aceea Wally poate scrie poveşti despre oameni, despre fiinţe umane, de aceea înţelege condiţia umană, pentru că îi înţelege pe oameni. Am fost uimit şi în continuare sunt uimit de spiritul generos al lui Wally.
Să vorbim mai mult despre Mark Ruffalo şi despre relaţia voastră de lucru. Ai avut emoţii legat de ideea că el îi va interpreta pe ambii gemeni şi de faptul că va trebui să se transforme fizic pentru a-l juca pe Thomas după ce l-a jucat pe Dominick?
Derek Cianfrance: În timpul primei conversaţii pe care am avut-o cu Mark, am discutat mult despre latura tehnică a proiectului şi ultimul lucru pe care mi-l doream era să fac un film care să fie doar o mulţime de trucuri tehnice. Unele filme fac asta şi funcţionează în regulă, dar alte filme fac asta şi astfel nu mă ating. Şi ce încerc eu să fac este să spun poveşti despre oameni. Şi atunci când am început să mă gândesc la aceste două personaje mă gândeam: OK, sunt gemeni identici şi când se nasc arată exact la fel. Dar apoi trec prin 40 de ani de experienţe de viaţă diferite, decizii diferite, rezultate diferite, sentimente diferite, aşa că vor arăta diferit. Patruzeci de ani de viaţă ne afectează în moduri diferite. Şi cu Thomas, el ia medicamente pentru a-l ajuta cu problemele de sănătate mintală. Documentându-ne despre asta, am aflat că acest tip de medicamente te pot face să creşti în greutate. Mark şi cu mine am discutat de la început despre cum, de fiecare dată când vezi un film despre gemeni, ai senzaţia că filmează o parte dimineaţa şi apoi tipul se întoarce la machiaj şi revine cu o mustaţă şi o chică falsă sau ceva de genul şi interpretează cealaltă partitură. Iar eu îmi doream să creăm un proces care să-i permită lui Mark să se transforme cu adevărat şi să devină două persoane diferite. Fix asta am făcut pe platouri la „Blue Valentine”. Am luat o lună de pauză între filmările momentelor în care personajele jucate de Ryan Gosling şi Michelle Williams se îndrăgostesc, apoi trebuiau să fie căsătoriţi de 6 ani, aşa că am luat o lună de pauză de la filmări şi amândoi s-au îngrăşat în jur de 7 kilograme şi locuiau într-o casă şi ne-am întors şi am filmat celelalte părţi. Ce am învăţat din această experienţă este că procesul de schimbări fizice poate cu adevărat să schimbe şi comportamentul.
În ce fel?
Derek Cianfrance: Păi, atunci când Mark îl juca pe Dominick, avea cu vreo 10 kilograme în plus faţă de Mark de obicei. A slăbit 10 kilograme. Aşa că îi era foame tot timpul – bănuiesc că am putea spune „hangry” (iritabil din cauza înfometării - n.r.) – şi se simţea plin de anxietate. Era ca şi cum lucram cu un urs – era ca un animal (râde). Era un personaj foarte alfa. Şi în afara filmărilor, când terminam, ne felicitam bătând palma şi ne plesneam şi peste fund. Parcă era cumva un alt tip, un tovarăş, ştii ce zic? Şi un lucru pe care-l rugam să-l facă înainte de filmări era să facă flotări înainte de fiecare secvenţă, ca să aibă respiraţia sacadată. Avea nişte muşchi pectorali impresionanţi şi venele lui erau mereu subliniate şi părea această imagine a masculinităţii – foarte asemănătoare cu imaginea italiană de masculinitate cu care am crescut eu şi Mark. Îl ţin minte pe bunicul meu şi cum venele lui îmi atrăgeau mereu atenţia, pentru că tensiunea lui arterială era mereu crescută şi era tot timpul coleric. Bunicul meu era ca un pumn încordat şi aşa a devenit şi Mark, în rolul lui Dominick. Apoi am luat o pauză pentru şase săptămâni.
Deci, Mark Ruffalo a părăsit platourile, dar voi aţi filmat secvenţele în care nu apărea el?
Derek Cianfrance: Da, eu am continuat să filmez pentru că existau şi alte fire narative în poveste - Dominick şi Thomas la vârsta de 9 ani trebuiau filmaţi, versiunea studenţească a personajelor, apoi povestea bunicului. În acel timp, Mark era în pauză, dar vorbeam cu el o dată la două zile, doar ca să văd cum merge cu îngrăşarea, iar Mark îmi spunea cât de nefericit se simte. A crezut că va fi interesant să se îngraşe. Pentru acele 16 săptămâni în care a filmat partitura lui Dominick, murea pur şi simplu de foame, iar acum putea să mănânce orice gogoaşă şi-ar fi dorit, fiecare bol de paste, putea consuma 4.000 de calorii pe zi. Dar îl făcea să se simtă mizerabil şi îmi spunea că trebuie să doarmă în picioare şi, pe scurt, nu era într-o formă prea bună (râde). Mă tot întreba: „Chiar trebuie să fac asta? Nu pot să port nişte haine în plus sau ceva bureţi care să îmi crească greutatea?” Eu îi răspundeam „Da, am putea, şi ai fi grozav şi aşa, dar ai încredere în acest proces pentru că, dacă te îngraşi astfel, te vei întoarce pe platouri şi Thomas o să se simtă diferit. Vei respira în mod diferit, te vei mişca diferit, comportamentul tău va fi diferit, te vei schimba”. Şi, într-adevăr, atunci când s-a întors pe post de Thomas, nu-l mai puteam scoate din rulotă. Se ascundea în acea rulotă şi nu voia să iasă, iar atunci când ieşea, era un tip care nu putea privi pe nimeni în ochi, era atât de vulnerabil. Era complet diferit. Şi această schimbare avea legătură şi cu procesul lui Mark – a petrecut foarte mult timp cu tot felul de oameni atunci când se documenta. A petrecut timp cu acest tip care suferea de o problemă de sănătate mintală foarte gravă, dar noi nu am vrut să jucăm acea problemă. Mark şi cu mine discutam despre acest lucru – personalitatea lui Thomas era personalitatea lui, boala de care suferea era ceva cu care se confrunta, dar el nu era boala în sine. Şi pentru mine, înainte de a filma, şi în timp ce filmam, nu a fost clar dacă va funcţiona ce am vrut noi. Totul a fost un experiment, pentru că nu am ştiut dacă va merge atunci când l-am pus pe Mark, ca Thomas, la aceeaşi masă cu Mark, ca Dominick, nu ştiam dacă va funcţiona, dacă vom putea să montăm şi să se simtă ca acelaşi moment. Dar ne-am străduit să facem lucrurile să pară cât de simple şi lejere s-a putut. Am petrecut mult timp pentru a obţine aceeaşi lumină, poziţiile perfecte ale camerei. Şi în filmele mele încerc să surprind comportamente şi momente care nu se vor repeta, aşa că încercam în continuare să surprind spontaneitatea care poate avea loc între dou persoane.
Aţi angajat un alt actor care să joace împreună cu Mark?
Derek Cianfrance: Da, am reuşit să fac asta angajându-l pe unul dintre bunii mei prieteni, un actor pe care-l cheamă Gabe Fazio, care să joace alături de Mark. L-am întrebat: „Vrei să-l joci pe fratele lui Mark Ruffalo? Dar asta e chichiţa – trebuie să te îngraşi 15 kilograme, trebuie să te razi în cap şi nu o să apari deloc în film”. Iar Gabe a zis: „Da, poţi conta pe mine...” L-a jucat pe Thomas faţă în faţă cu Mark ca Dominick şi, când Mark se îngrăşa pentru a-l interpreta pe Thomas, Gabe era la dietă şi s-a întors pe platouri cu 15 kilograme mai slab, pe post de Dominick. A reuşit să îl studieze pe Mark în rolul lui Dominick şi apoi a reuşit să reproducă interpretarea într-un fel.
Gabe este eroul anonim al acestei producţii…
Derek Cianfrance: Absolut. Şi îi spuneam mereu lui Gabe: „Există o versiune neoficială a proiectului, în care apari şi tu” (râde). El spunea că pentru el e ca la teatru, juca în fiecare zi pentru echipă şi pentru mine, şi că făcea acest lucru pentru Mark. Şi, câteodată, când lucram cu Mark, Mark spunea: „N-aveam de gând să fac acel lucru atunci când devin Thomas”. Şi eu îi spuneam: „Ei bine, ghici ce? Thomas nu se comportă aşa cum îşi doreşte Dominick. Aşa că foloseşte acest lucru atunci când te simţi frustrat”. Şi, câteodată, se simţea atât de frustrat, dar ajungea într-o zonă în care iubea ce face atât de mult, încât îl iubea pe Gabe şi iubea ce face Gabe. Există mereu lucruri necunoscute, lucruri care nu pot fi prevăzute şi care se vor întâmpla la filmări. Eu încerc să funcţionez pe bază de instinct la filmări. Aşa că Mark nu numai că avea această iubire faţă de Gabe, dar era şi enervat de fratele lui, iar aici este povestea de dragoste între Dominick şi Thomas – este legătura dintre ei, povara de a fi frate, potenţialul şi iubirea, vinovăţia şi bucuria care vin cu aceste relaţii de familii – relaţii pe care nu le putem alege, dar de care suntem legaţi.
La final există o dedicaţie pentru sora ta şi pentru fratele lui Mark. Ne poţi spune mai mult despre asta?
Derek Cianfrance: Ştii că Mark şi-a pierdut fratele în urmă cu 12 ani şi asta e o durere pe care o va purta întotdeauna cu el. Mereu îl poartă cu el pe fratele lui, şi jalea pentru această pierdere şi în timpul filmărilor vorbeam des despre fratele lui şi mereu am discutat despre felul în care interpretarea lui era un fel de a-l omagia pe fratele lui. Şi la trei zile după ce am încheiat filmările, sora mea mai mică, Megan, a încetat din viaţă. Ca fratele ei mai mare, am simţit că atât de multe teme abordate de poveste se conectează cu relaţia mea cu ea şi nici n-am fugit de durerea pe care am simţit-o – încă trăiesc cu asta şi am trăit cu asta în timpul procesului. Şi am ajuns într-un punct, acum aproape o lună, în care şi eu şi Mark am simţit că vrem să-i omagiem pe fraţii noştri şi să facem asta într-un fel în care să ne deschidem. A fost ceva foarte specific pentru noi. Cred că atunci când lucrezi la ceva atât de personal, reuşeşti să transformi proiectul într-o experienţă personală. Am avut parte de oameni care îmi spun că, atunci când văd acea dedicaţie la final se gândesc la propriile persoane pe care le-au pierdut, pentru că toţi avem asemenea persoane, cu toţii jelim. Şi nu poţi jeli fără să simţi iubire şi, pentru mine, oricât de mult doare jalea, este şi un fel de apropiere pe care o poţi simţi, un fel de conexiune cu cineva. Aşa că am primit aceste sentimente cu braţele deschise şi le-am folosit ca pe o ocazie de a uni experienţe publice cu cele private. Şi de fapt, asta este filmul nostru – o poveste foarte personală făcută public. Şi, de fiecare dată când am ocazia de a vorbi despre sora mea, sunt bucuros să fac asta. A fost o persoană grozavă. Avea grijă de alţii şi de cei bătrâni şi, de fiecare dată când pot vorbi despre ea, ca lumea să afle mai multe, este ca un dar pentru mine. Simt că o pot prezenta oamenilor care n-au avut şansa de a o cunoaşte.
Nu ai mai lucrat la un serial de televiziune până acum. Ţi-a făcut plăcere să filmezi ceva mai lung şi să poţi petrece mai mult timp cu personajele?
Derek Cianfrance: M-am simţit grozav. Nu m-am gândit niciodată că lucrez la un proiect de televiziune, am simţit mai degrabă că fac un film lung de şase ore şi jumătate – unul care urma să fie tăiat în şase bucăţi a câte o oră şi acest lucru mi-a dat ocazia de a avea mai multe începuturi şi sfârşituri, ceea ce a fost incitant. Să mă gândesc la această structură a fost un adevărat motiv de bucurie. Dar, de asemenea, atunci când fac filme – şi iubesc filmele şi iubesc să le fac – a existat un moment în fiecare dintre ele atunci când ajungeam la al treilea act la montaj şi nu mai aveam destul timp şi simţeam că dimensiunea ecranului era enormă, dar nu reuşeam să îmi extind povestea pe acel ecran. Pentru că nu scriam lucruri din acel univers cu francize cu supereroi, nu? Aşa că am descoperit că la al treilea act al filmelor mele trebuia să am povestea ca prioritate, în defavoarea personajelor şi a momentelor. Aşa că, atunci când Mark mi-a adus acest proiect, am simţit că era exact ce îmi doream să fac – un film, dar pe o perioadă de timp mai lungă, în care puteai trăi cu aceste personaje, unde puteai trăi în momente şi în care personajele conduceau acţiunea şi nu invers. Aşa că, atunci când am început să scriu am luat-o cumva razna şi am exagerat, în episodul al doilea am scris o secvenţă de 20 de pagini în care Dominick merge la terapie. Şi o parte din asta a fost că eu mă bucuram că pot face ceva imposibil în limbajul cinematografic. Douăzeci de minute dintr-un film de două ore e o şesime din filmul tău, e imposibil de făcut, niciodată nu mi-am dat seama cum aş putea face asta, aşa că în acest caz îmi puteam folosi cele 20 de minute în cursul a şase ore şi jumătate şi puteam vedea cum este să fii blocat într-un loc. Este unul dintre lucrurile care mi-au plăcut întotdeauna, mai ales la primele filme ale lui Tarantino, că simţeam că merg dincolo de punctul în care tai, continuau secvenţele. Aşa că am vrut să pot să zic „vom continua, rămânem în asta, vom merge mai departe”. Şi a fost foarte incitant să pot face asta. Şi am filmat acea scenă de 20 de pagini în prima zi.
Odinioară filmele aveau pauze…
Derek Cianfrance: Da, şi la început, în „Place Beyond the Pines”, am scris scenariul cu o pauză. Prima poveste e despre personajul lui Ryan Gosling, a doua despre poliţistul jucat de Bradley Cooper şi urma să existe o pauză, apoi urma să continuăm cu povestea copiilor. Şi m-am gândit în mod naiv, până când am ajuns la montaj, că voi putea face asta, dar ulterior mi-am dat seama brusc că nimeni nu va distribui acest film, aşa că am adăugat doar cartonul care zicea „15 ani mai târziu”, dar acel carton trebuia să spună „Pauză”. Aşa că, încercăm cu toţii să navigăm aceste provocări. Tarantino a făcut acest lucru în „The Hateful Eight”, dar eu nu aveam încă destulă influenţă pentru a face asta. Dar, pe măsură ce cineaştii încearcă să navigheze modurile în care să-şi spună poveştile şi pentru proiectul de televiziune nu am simţit niciodată că trebuie să mă cenzurez şi puteam să mă extind cât voiam. HBO a fost generos, şi pentru ultimul episod am avut o durată de 80 de minute – cât un film. Aşa că ne-au lăsat să facem ultimul episod ca pe un lungmetraj.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
