Regizorul şi scenaristul Daniel Sandu vorbeşte într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre lungmetrajul său de debut, ”Un pas în urma serafimilor”, despre experienţa sa ca elev al unui seminar teologic, despre păcate şi credinţă, şi spune că acest film face seminariile teologice să arate cool.
”Un pas în urma serafimilor”, cu Ştefan Iancu şi Vlad Ivanov în rolurile principale, va fi lansat pe marile ecrane din România pe 22 septembrie, fiind distribuit de microFILM.
Filmul spune povestea lui Gabriel, un adolescent care îşi doreşte să devină preot şi urmează cursurile unui seminar teologic ortodox. Iniţial, încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, îşi dă seama că sistemul este corupt şi abuziv. Nu după multă vreme, împreună cu alţi trei colegi, este etichetat de consiliul şcolii drept elev-problemă. Prinşi în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, şi un profesor laic viclean şi corupt, elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar.
Distribuţia filmului este completată de Ali Amir, Alfred Wegeman, Ştefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu şi Radu Botar. Producători sunt Ada Solomon şi Ioana Drăghici.
Prezentăm integral interviul acordat Agenţiei de presă News.ro de Daniel Sandu:
Unde şi în ce perioadă aţi filmat?
Daniel Sandu: Am filmat între septembrie 2015 şi mai 2016, treizeci de zile împărţite în 3 calupuri, câte unul pentru câte un anotimp pentru că povestea din film se desfăşoară pe o perioadă de aproximativ un an jumate şi am vrut să subliniem trecerea timpului inclusiv prin schimbările de anotimp. Iar locaţiile au fost mai multe, am filmat câteva biserici din zona Sibiului, am filmat câteva interioare într-un platou din Bucureşti unde s-au construit decoruri, iar locaţia centrală, clădirea Seminarului Teologic am filmat-o la Focşani, unde am găsit la Colegiul National Unirea nu doar o clădire cu arhitectură şi geometrie ideale pentru povestea noastră ci şi oameni primitori şi dornici să participe şi să contribuie cu ce era necesar pentru realizarea filmului. O locaţie specială a fost cea în care am construit paraclisul seminarului, locul unde elevii seminarişti învaţă slujbele şi tipicul bisericesc. Am observat în timpul prospecţiilor în curtea C.N. Unirea o clădire veche şi abandonată care era un depozit plin cu obiecte casate. Fusese fosta sală de sport a şcolii, iar înainte de sală de sport fusese, culmea, o capelă. Ni s-a părut ideală pentru ce aveam noi nevoie, iar după o săptămână de muncă echipa de producţie a golit clădirea, a curăţat accesul până la intrare şi a construit paraclisul din film. Ceea ce mi s-a părut şi mai interesant a fost să găsim spaliere sportive pe pereţii interiori, acele bare din lemn pe care se caţără elevii la orele de sport. Se punea problema dacă să le scoatem sau nu şi am decis să le păstrăm şi să le vopsim în alb, pentru că în mintea mea şi a directorului de imagine (George Dăscălescu) ne-a răsărit ideea că ele reprezintă cumva Vechiul Testament peste care s-a construit altarul paraclisului asemeni Noului Testament.
Care a fost punctul de plecare pentru această poveste? Ştiu că ai absolvit seminarul teologic din Roman - cât este ea bazată pe realitate, cât este ficţiune?
Daniel Sandu: Povestea are la bază experienţa mea de 5 ani în seminarul teologic, iar personajul principal din film este construit în proporţie de vreo 81% pe ce am văzut şi trăit eu acolo. Dar am schimbat unele elemente pentru că a trebuit să găsesc soluţii prin care să condensez esenţialul a 5 ani în 2 ore şi jumătate. Aşadar, numele protagoniştilor au fost schimbate în mare parte pentru a proteja persoane care acum activează în sânul bisericii, păstrând doar numele reale ale celor care şi-au dat acordul pentru asta. O altă diferenţă constă în ordinea cronologică a unor evenimente, ordine care a trebuit ajustată puţin pentru a putea încăpea în poveste şi o altă diferenţă ar fi că unele personaje din film sunt construite prin contopirea a două persoane reale, pentru că numărul personajelor din experienţa reală era prea mare şi, prin urmare, foarte greu de urmărit. Dar există câteva scene cu o marjă de autenticitate de aproape sută la sută, au fost întâmplări care pe mine m-au marcat atât de tare încât am memorat nu doar schimbul de dialoguri dintre cei implicaţi ci şi detalii precum poziţiile celor aflaţi în încăpere, gesturile lor, obiecte din jur... şi fiind momente cheie din desfăşurarea poveştii m-am străduit să le redau cât mai autentic posibil.
Faţă de perioada în care are loc acţiunea filmului şi prezent, crezi că lucrurile s-au schimbat în seminariile teologice?
Daniel Sandu: Seminarul teologic e un mediu destul de ermetic, e greu de observat din exterior acest lucru. S-au mai schimbat lucruri, unele în bine, altele în rău din ce cunosc eu. Depinde de perioadă şi de context.
Ceea ce vreau să arăt printre altele în filmul ”Un pas în urma serafimilor” este faptul că seminariile teologice au o responsabilitate mare pentru că ele pregătesc slujitori care, într-o bună zi, ar trebui să lucreze cu cel mai preţios element al omului, cu sufletul lui. Ori pentru asta, în afară de pregătirea teologică, e foarte importantă scala de valori a fiecărui viitor preot. Ce fel de om e el înainte de preot? E blând? E violent? E darnic? E lacom? E cinstit?
În perioada când am intrat eu la seminar era o concurenţă uriaşă. Selectau anual 30 cei mai buni copii din 900 de candidaţi pentru a-i pregăti pentru o misiune pentru tot restul vieţii lor în slujba Domnului şi a Bisericii. Dar, din punct de vedere pedagogic, majoritatea profesorilor aveau pregătire zero. O parte din cancelarie era încropită pe principii ierarhice, pe interese şi evaluări subiective, ”cutare se pricepe la latină, bun, îl punem profesor de limba latină, cutare se pricepe la psaltică, bun îl punem profesor de muzică psaltică”. Când venea vorba despre răbdarea şi abilitatea de a preda, atmosfera devenea tragi-comică. Era de prea multe ori o stare abrazivă, tensionată şi uneori nefrecventabilă. E adevărat totuşi că mai erau şi profesori în special laici care ştiau pedagogie, erau şi profesori care ţineau partea elevilor, aşa cum erau şi elevi care ţineau partea conducerii şcolii.
Iar după 5 ani cei mai mulţi dintre aceşti elevi devin preoţi, devin persoane influente în comunităţile lor, un fel de lideri, de unde şi responsabilitatea mare a seminariilor de a fi atente la felul cum abordează educarea şi modelarea lor într-o perioadă în care ei abia îşi formează caracterul.
Religie sau credinţă? Se confundă cele două? Ar trebui să se confunde?
Daniel Sandu: Se confundă. Sunt mulţi oameni care fac asta. Dar nu toţi. Mai sunt şi oameni care îşi pun întrebări şi care ştiu să diferenţieze cele două noţiuni.
Gabriel pare că descoperă, la un moment dat, reala însemnătate a credinţei. Trece peste frustrarea pe care o simte faţă de reuşitele lui Tudor, iar cei doi îl confruntă pe preotul Ivan. Înţelege el că religia se bazează pe manipulare şi că, înainte de toate, important este să fii corect, să faci bine?
Daniel Sandu: Tudor e elevul model, cel care întră în seminar primul admis pe listă în timp ce Gabriel e admis ultimul pe listă, Tudor e cel care respecta regulamentul, are note mari, e fără abateri, fără absenţe şi e admirat inclusiv de părinţii lui Gabriel. În timp ce Gabriel este opusul lui Tudor în toate. Dar amândoi, deşi se dispreţuiesc, au în comun fără să ştie un lucru pe care îl descoperim abia la sfârşitul filmului: niciunul nu trădează. Şi amândoi ajung să înţeleagă abuzurile conducerii şi să realizeze că, deşi se dispreţuiesc, doar unindu-şi forţele pot învinge sistemul respectiv.
În final, Gabriel înţelege mult mai multe despre religie, despre credinţă, despre omenie, moralitate şi despre valori. Prima şi ultima scenă din film sunt filmate printr-un decupaj aproape identic şi îl înfăţişează pe Gabriel în două etape diferite din evoluţia sa, prima scenă îl arată pe Gabriel ca un elev imaculat moral intrând cu inima deschisă în acel loc special despre care nu ştie suficiente, iar ultima scenă îl arată pe Gabriel cu valorile compromise şi cu ”lecţia învăţată” şi când întră în mulţimea aia de uniforme identice ne face să ne întrebăm “oare câţi dintre ceilalţi elevi au şi ei valorile compromise şi câţi dintre ei vor deveni preoţii de mâine?”
Plecând de la una dintre replici - este, într-adevăr, minciuna un instrument de supravieţuire?
Daniel Sandu: Depinde de context. În cel al poveştii din film, da. Pentru că personajele descoperă repede repercusiunile adevărului. ”Deci, dacă spunem adevărul riscăm să păţim asta? Bine, mulţumesc!” Şi automat minciuna devine un instrument, o armă şi fiecare îşi dezvoltă abilitatea de a o folosi în aşa fel încât să-şi protejeze interesele. Iar dacă nu o foloseşte cum trebuie, minciuna devine ca o unealtă ascuţită sau o armă fără mâner şi utilizatorul ei se poate răni singur.
În cazul real, eu şi colegii mei învăţaserăm să minţim şi să ne acoperim reciproc, dar, în acelaşi timp, şi profesorii ştiau că minţim şi învăţaseră şi ei să ne întindă capcane. Şi atunci, la rândul nostru, compuneam şi exploram tipuri tot mai complexe de minciună. Un tip de minciună era cea în mai multe straturi, căutam să anticipăm cât mai multe variante de întrebări-capcană şi întrebări-cascadă
pentru a pregăti răspunsuri credibile pentru cât mai multe atacuri. Confruntarea propriu-zisă era ca un joc de şah, ei puneau nişte întrebări atât de pe ocolite şi strategice încât nouă să ne fie cât mai dificil să acoperim o posibilă minciună pe care ei încercau să o descopere. Uneori pierdeau ei, alteori pierdeam noi.
Fiecărui aspirant la rolul de serafim i-aţi atribuit un păcat. În opinia ta, care este cel mai grav?
Daniel Sandu: În campania de promovare, am atribuit fiecărui „serafim” câte un singur păcat generic, un păcat reprezentativ pentru personalitatea lui. Dar în film, personajele sunt mai complexe, au mai mult de un singur păcat, au kit-ul de păcate specifice adolescenţilor - fumat, consum de alcool, violenţă, sex - la care încep să se adauge păcate precum minciuna, manipularea, sfidarea. Dar păcate specifice umanităţii. Mi se pare că lipsa păcatelor unui om sau personaj îl face pe acesta cel puţin dubios şi cumva neverosimil.
Dintre toate aceste păcate, în opinia mea, cel mai grav ar fi trădarea. Dar chiar şi în cazul acestuia ”nu există păcat pe care mila Domnului să nu-l poată atinge şi şterge”, nu?
Dacă ar fi să vizioneze filmul, ce crezi ca ar spune reprezentanţii Bisericii Orodoxe?
Daniel Sandu: Cred că n-ar spune nimic. Deşi nu-i ştiu ca fiind cinefili, în sensul de spectatori de film la cinema, nu văd ce ar avea de spus. În opinia mea, acesta nu e un film împotriva instituţiei bisericii, deşi poate fi interpretat şi aşa, ci e un film despre tineri, despre riposta spiritului tânăr faţă de regulile unui sistem cu erori, despre maturizare într-un mediu conservator care se întâmplă să fie un seminar teologic creştin ortodox.
În plus, mi se pare că filmul acesta face seminariile teologice să arate cool.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
