Regizorul Ion Indolean, nominalizat la categoria ”cel mai bun lungmetraj de debut” a Premiilor Gopo 2017, pentru filmul ”Discordia”, vorbeşte într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre debutul şi premiul obţinut la TIFF, despre colaborarea cu Adrian Enescu, compozitor care i-a schimbat concepţia despre cinema şi despre viaţă, despre societatea românească în schimbare, ce taxează realităţile forţate, şi despre proiectul cinematografic pe care îl pregăteşte.
Interviul pe care Ion Indolean l-a acordat Agenţiei de presă News.ro face parte din seria dedicată nominalizaţilor la gala Premiilor Gopo 2017, eveniment care va avea loc pe 21 martie, la Teatrul Naţional ”I.L. Caragiale” Bucureşti.
”Discordia” este debutul în lungmetraj al regizorului Ion Indolean. Filmul independent vorbeşte despre trei zile din viaţa unui cuplu afectat de rutină. Scenariul este scris de Ion Indolean, iar din distribuţie fac parte Ilinca Hărnuţ şi Rareş Hanţiu. Muzica filmului este semnată de compozitorul Adrian Enescu.
30 mai - Maratonul Fondurilor Europene. Parteneri: BCR, BRD, CEC
6 iunie - Maratonul Energiei
Născut în 1992, la Cluj-Napoca, Ion Indolean a regizat, împreună cu Adrian Cârlugea şi Bogdan Coste, scurtmetrajul experimental ”Fata care mănâncă pizza”. În 2016, cu lungmetrajul ”Discordia”, a câştigat, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), premiul pentru debut românesc.
Prezentăm integral interviul acordat Agenţiei de presă News.ro de Ion Indolean:
Debutul în lungmetraj a avut loc în oraşul natal, la TIFF, unde ai fost şi premiat. Ce a însemnat pentru tine?
Ion Indolean: A fost un moment emoţionant, acolo, pe scenă, în faţa atâtor oameni. Pe moment am interiorizat toată povestea, pentru că aşa am simţit că e frumos. Rareori mă exteriorizez. Oamenii expansivi mă tulbură. Vorbăria lor, gesturile largi, zgomotul de fond pe care îl produc aproape neîncetat. Totul mi se pare un fel de terapie. E terapia lor şi le-o accept, dar prefer s-o evit. Colegii mei cu care am venit la gală, Marius M. Bogdan (directorul de imagine) şi Rareş Hanţiu (actorul principal), s-au bucurat şi am putut citi în privirea lor acea fericire sinceră şi caldă pentru omul de lângă tine, cu care ai împărţit zilele unui proiect, cu toate lucrurile bune şi rele care s-au întâmplat la filmări. Aşa cum se întâmplă întotdeauna. Din confruntări, din clinciuri, ies lucruri autentice, din energia acumulată acolo, pe platou. Gala TIFF a însemnat pentru mine o seară ciudată din multe puncte de vedere. Nu mă gândeam că voi câştiga - şi nu din falsă modestie spun asta, îmi ştiu limitele, îmi ştiu calităţile, defectele. Când simt că am făcut un lucru bun, valabil, vreau să îl vadă şi alţii, să mă laude sau să mă critice. Nu îl ţin doar pentru mine. Dar nu mă gândeam că voi câştiga pentru că eram conştient de tipul de cinema pe care l-am practicat la ”Discordia” şi ştiu cât de marginal este. Cât de plictisitor poate fi acum, în epoca vitezei. O epocă stranie. Mi-am luat ceva înjurături pentru film, cu toate că eu nu i-am făcut reclamă, nu i-am creat aura unui alt proiect decât este. Cred că am jucat cu cărţile pe faţă. Am încercat să îl prezint aşa cum îl văd eu, cum îl simt. Nu i-am pus coroniţe şi inimoare. ”Discordia” a fost în acel moment terapia mea - la fel cum vorbăria multă e terapia altora. Am învăţat multe lucruri despre mine, mi-am dat seama puţin mai bine cine sunt şi ce pot face, ce nu sunt încă în stare să fac sau să accept. De la fiecare persoană, am acumulat câte ceva. Şi nici nu mi-am dat seama atunci. Eram prea implicat, prea tensionat. Cred că de multe ori pe moment suntem prea orgolioşi şi plini de noi pentru a conştientiza ce ni se întâmplă. Fiind înainte strict critic de film, nu eram obişnuit să dialoghez cu oamenii, să ascult cu adevărat păreri şi sfaturi de la ei. Îi priveam, dar gândul mi-era departe. Eram obişnuit cu formula dialogului epistolar. Iar în scris lucrurile stau altfel. Acolo poţi răspunde peste o oră, peste o zi sau niciodată. În schimb, pe platou, obiecţiile trebuie clarificate pe loc.
Revin la întrebare. Cred că premiile sunt mai puţin importante decât experienţa care rămâne, decât emoţiile, sentimentele acumulate în timpul unui proces creativ. Pe mine mă interesează mai mult lucrurile astea. Premiile vor veni şi ele, dacă va fi să fie. Trebuie doar să te priveşti onest, să crezi în ce faci, să îţi pui multe întrebări, să te chestionezi în permanenţă, şi să îi asculţi pe cei din jur. Când dispare pietatea în faţa creaţiei - o pietate laică sau poate spirituală, nu religioasă, cu toate că pentru unii aceste lucruri sunt legate -, deci când nu mai asculţi de nimeni, când ai impresia că ştii tu cum stă treaba, intervine autosuficienţa.Vedem cazuri şi în cinema, şi în alte părţi. Oameni pe care succesul i-a orbit. Acum, ei le ştiu pe toate de la început până la sfârşit şi nu mai acceptă nicio altă părere. Te privesc, poate că îţi şi zâmbesc, dar nici că le pasă. Sunt cealaltă categorie pe care o evit. Ei trăiesc doar pentru premii. Recent a fost la Cluj o gală, nu mai reţin cum se cheamă şi nici nu contează. Ce vreau să spun e că tot evenimentul a fost de un ridicol rar, halucinant. Şi-au dat premii ei între ei, s-au bătut pe spate. Fără criterii, fără decenţă, premii pentru toţi apropiaţii. Şi cei din sală, săracul public, a plătit să meargă la Teatrul Naţional - în acelaşi loc unde se ţine gala TIFF - să îi vadă cum se îmbrăţişează, cum se laudă reciproc. E exact ca o petrecere pe care unii o plătesc şi alţii o savurează. E total aberant. S-a ajuns până acolo încât organizatorul a luat şi el două premii. Şi să nu uităm de soţia prezentatorului, care nici ea nu a fost ocolită de un premiu, acordat pentru că s-a ocupat de aranjamentele florale de la eveniment. E ca şi cum te premiezi tu pe tine. Ceva nu cred că e în regulă. Era totuşi un eveniment public, nu petrecerea privată a vreunei firme de familie. Nu vreau să comentez despre oamenii aceia, pentru că mă interesează cazul în generalitatea lui. Poate că acei oameni sunt, de fapt, decenţi şi au avut doar un derapaj. Putem pleca de la această prezumţie. Ce spun e doar faptul că ar trebui să ne dăm seama că societatea s-a schimbat şi taxează astfel de realităţi false, forţate de interesele unuia sau altuia. Şi pentru ce?
Am convingerea că la TIFF şi la multe alte evenimente premiile se dau în urma unor dezbateri, în ton cu nişte criterii. Cred că e altceva. Trăim două realităţi. Dar la un moment dat va trebuie să facem o alegere. Vrem meritocraţie sau nu? Pentru că atunci când democraţia e mimată, devine simulacru.
Am vrut să subliniez aceste diferenţe, pentru că trebuie să fim atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru şi să nu fim de acord cu excesele... de putere. Trăim vremuri când civismul este, în sfârşit, de actualitate şi pentru România. E un lucru îmbucurător.
Ca să închei, TIFF rămâne un punct important al existenţei mele. Tot contextul în care am crescut, Clujul, liniştea oraşului, ritmul lui, atmosfera relaxată, plimbările pe care îmi place să le fac prin anumite zone, m-au făcut aşa cum sunt astăzi. Lucrurile se leagă. Tocmai de aceea, am simţit că primul meu film ar trebui să aparţină curentului slow cinema. Rămâne să văd încotro mă voi îndrepta de aici încolo. Nu cred în finalitatea unui proces. Oamenii se schimbă – sau ar trebui să o facă – neîntrerupt, până mor.
Cât va cântări, în parcursul tău, nominalizarea şi posibila victorie a unui trofeu Gopo?
Ion Indolean: Cum spuneam, un premiu ar trebui să vină natural. Mă bucur când câştig, dar nu pentru asta vreau să fac filme. Îmi place competiţia, atâta timp cât e sinceră. Nu aş trage sfori să câştig ceva. Sigur că dacă aş avea convingerea că merit ceva, cer ce mi se cuvine. Mă refer la modul general, nu în acest caz. Nominalizarea la Gopo e extrem de importantă, chiar valoroasă – şi anume aleg acest cuvânt –, mai ales pentru un debutant, pentru o persoană cunoscută mai puţin aşa cum sunt eu. Am convingerea că acest film încă îşi caută spectatorii, îşi caută un public. Care există, dar e nişat. Informaţia nu a ajuns încă la el. La TIFF au fost câţiva dintre spectatorii pe care îi aşteptam pentru filmul meu. O nominalizare şi un premiu cresc automat interesul pentru un proiect, aşa că evident că mă bucură şi chiar mă onorează. Au fost, totuşi, filme mult mai scumpe şi mult mai văzute decât ”Discordia” în preselecţia pentru debut. Asta înseamnă că filmul meu are totuşi nişte calităţi, că propune o dezbatere. Nominalizarea este, deci, felul prin care ”Discordia” poate ajunge la mai mulţi oameni interesaţi de tipul acesta de cinema. Pentru că trăim în era informaţiei excesive şi, astfel, multe lucruri se pierd sau nu ajung la acei potenţiali consumatori – câţi or fi – către care un produs este îndreptat.
Care crezi că va fi marele câştigător al galei de anul acesta?
Ion Indolean: Toate filmele sunt bune, mă refer la cele mai nominalizate. Şi sunt diferite. ”Două lozuri” e o comedie savuroasă, făcută cu minimum de resurse pentru ce înseamnă în fapt bugetul unui lungmetraj. ”Sieranevada” e un film fabulos. ”Inimi cicatrizate” merită amintit pentru estetica specială, pentru îndrăzneala lui Radu Jude. ”Bacalaureat” se bucură de un context extraordinar, cu premiul câştigat la Cannes. La fel şi ”Câini”. Aşa că e greu să dau un câştigător sau să îmi doresc numai unul singur. Pentru ce înseamnă şi pentru cine este, pentru felul reflexiv şi introspectiv de a se uita spre propriul cinema şi spre toată munca lui, Cristi Puiu este de departe cel mai important creator prezent în competiţie. Dar asta nu înseamnă că restul nu trebuie luaţi în seamă. Dacă era după mine, eu i-aş fi dat un premiu postum compozitorului Adrian Enescu, care a încetat din viaţă puţin după ce ”Discordia” a câştigat premiul la TIFF. Mi-ar fi plăcut ca juriul să nominalizeze strania coloană sonoră pe care Adrian a creat-o pentru filmul meu, dar – cum spuneam – nu am spus nimănui acest lucru pentru a nu influenţa în vreun fel decizia finală. Dar m-aş fi bucurat enorm dacă asta s-ar fi întâmplat. Adrian Enescu mi-a schimbat concepţia despre cinema, chiar şi despre viaţă. Lui îi datorez mult.
Ce te-a inspirat în realizarea poveştii ”Discordia”?
Ion Indolean: Viaţa mea - vorbesc despre ce ştiu, despre ce am trăit într-un fel sau altul. Când am făcut ”Discordia”, treceam printr-o pasă melancolică, era un fel de lentoare în viaţa mea. Nu a dispărut de tot, dar lucrurile s-au mai schimbat, sunt puţin mai alerte. Începuturile sunt întotdeauna grele, anevoioase.
Care este următorul tău proiect cinematografic?
Ion Indolean: Cum spuneam, am făcut ”Discordia” într-un anumit moment, cu anumite căutări personale. Acum am trecut la alte căutări. În prezent, scriu la un scenariu cu Adrian Cârlugea, fostul meu coleg de facultate care m-a ajutat şi la primul film şi cu care făcusem înainte cu scurtmetraj experimental. Cel puţin la un scenariu, cred că munca în echipă aduce mult mai mult decât cea solitară. E o poveste cu puţin absurd în ea, cu puţin fabulos, e ceva diferit – nu aş forţa să spun diametral opus – faţă de proiectul anterior. Îmi place cum se concretizează personajele şi situaţiile. Pot spune că va conţine multă vorbărie. Sperăm să obţinem finanţare, pentru că altfel e foarte greu, poate imposibil, să facem filmul.
Există un actor sau o actriţă cu care îţi doreşti să lucrezi?
Ion Indolean: Sigur. Sora mea Ilinca Hărnuţ, care mi-a acordat toată încrederea, în momentul când ea deja ştia că va juca un rol important în Inimi cicatrizate. Având ceva experienţă în cinema şi mai multă în teatru, ne-a ajutat şi pe platou, ne-a atras atenţia asupra anumitor detalii care ne-ar fi scăpat altfel. Fără ea, nu m-aş fi încumetat să fac ”Discordia”. Dincolo de relaţia noastră de rudenie şi de strânsă prietenie, Ilinca este un om şi implicit un actor extrem de inteligent. Nu numai că îşi înţelege personajele, dar de fiecare dată adaugă lucruri la care nu te aştepţi. Lucruri mici, dar decisive. Nuanţe. Vine cu sugestii, îi place să îşi discute personajele, să le înţeleagă. Nu le interpretează mecanic. Ci se implică în construirea lor, le oferă adâncime şi un anumit simţ al echilibrului. Alţi actori cunoscuţi pe care îi apreciez sunt Bogdan Dumitrache, Alexandru Potocean, Andi Vasluianu. Dar mai sunt şi alţii, acum nu îmi vin în minte. Şi cred că ţara e plină de actori buni încă nedistribuiţi. Pentru că monopolul mi se pare îngrijorător, voi încerca să îi găsesc şi să lucrez cu ei.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
