INTERVIU - Alina Şerban, prima regizoare romă care a triumfat la Festivalul de Film de la Veneţia: „Valul de iubire a fost şi este mult mai mare decât cel rasist”

„După 17 ani de muncă, Premiul Publicului „Armani Beauty” la Veneţia este o confirmare că era nevoie de o poveste ca aceasta şi că publicul a vibrat cu ea. Pentru mine este o onoare şi o bucurie şi, poate cel mai important, îmi dă şi mai multă încredere în mine ca artist. Mi-am demonstrat că viziunea în care am crezut a funcţionat, că povestea a ajuns la oameni şi că pot să continui să-mi ascult intuiţia”, declară, într-un interviu pentru News.ro, Alina Şerban, prima regizoare romă care a câştigat acest trofeu la Festivalul de Film de la Veneţia. Publicul a fost cel care i-a confirmat că poveştile pe care alege să le spună au rost iar câştigarea acestui premiu o simte ca pe o confirmare. Cineasta vorbeşte şi despre cele mai emoţionante mesaje, momente, depăşirea barierelor privind discriminarea, precizând că „valul de iubire a fost şi este mai mare decât cel rasist”.

„Eu contez” („I Matter”), debutul în lungmetraj al regizoarei Alina Şerban, a avut premiera mondială în cadrul competiţiei Venice Spotlight, dedicată filmelor de public, şi a cucerit trofeul Premiul Publicului. 

Scris şi regizat de Alina Şerban, „Eu contez” este o coproducţie România (microFILM), Germania (2Pilots Filmproduction) şi Belgia (Frakas Productions, Lemming Film), care explorează teme precum depăşirea fricii, speranţa şi acceptarea de sine.

Vorbit în română şi romani, filmul spune povestea Rebecăi, o tânără romă care este pe cale să părăsească centrul de plasament în care a crescut. Îşi pune toate speranţele în eliberarea tatălui ei din închisoare, convinsă că acesta îi va oferi, în sfârşit, o familie, însă nu bănuieşte că drumul spre maturitate va fi mai greu decât şi-a imaginat.

„Eu contez” este rezultatul unui proces de cercetare artistică desfăşurat timp de peste patru ani împreună cu tineri din sistemul de protecţie socială. În această perioadă, Alina Şerban a realizat alături de ei mai multe scurtmetraje documentare şi spectacole de teatru. Universul autentic al filmului s-a construit la intersecţia dintre experienţa personală a regizoarei şi experienţele şi vocile
acestor tineri.
Din distribuţia filmului fac parte Denisa Farcaş, Sorin Mihai, Angelina Pavel, Vanessa Dancea, Raisa Mihai, Juno (Alexandru Stancu), Alina Berzunţeanu şi Natalia Călin. Alături de aceştia, în film joacă şi 16 copii şi tineri rezidenţi ai centrelor de plasament Casa Iosif şi Casa Sara, din cadrul Ansamblului Social Creştin Măgurele din Bucureşti.

În 2023, Alina Şerban a fost prezentă în competiţia Orizzonti a Festivalului, cu lungmetrajul „Housekeeping for Beginners”, în regia lui Goran Stolevski, în calitate de actriţă.

News.ro: Felicitări, Alina Şerban, pentru acest premiu! Care a fost primul gând pe care l-aţi avut când v-aţi auzit numele la gala de premiere?

Alina Şerban: Mulţumesc mult. Înseamnă enorm pentru mine. Sincer, nu-mi amintesc exact care a fost primul gând. Cred că primul a fost un moment de îndoială, în care m-am întrebat dacă am auzit bine. Se strânsese foarte multă oboseală după lunile de muncă la film, apoi premiera, emoţiile de la Veneţia, întâlnirile cu publicul şi toată intensitatea acelor zile. Cred că unul dintre mecanismele mele, atunci când sunt foarte obosită şi se întâmplă ceva atât de puternic, este să mă disociez puţin şi să nu simt totul imediat.
În săptămâna de după Veneţia am avut şi spectacol la TNB, din nou sold-out, aşa că am rămas cumva în aceeaşi tensiune şi nu am avut timp să mă opresc. Abia acum, când lucrurile încep să se mai liniştească, am timp să mă uit în urmă şi să realizez cu adevărat tot ce s-a întâmplat în perioada aceasta.
Sunt lucruri care probabil au nevoie de timp ca să se aşeze. Dar ceea ce simt foarte clar este o bucurie enormă şi foarte multă recunoştinţă. Pentru film, pentru oamenii care au fost alături de mine şi, mai ales, pentru publicul care a primit povestea aceasta cu atâta iubire.

Aţi spus la Veneţia că acest premiu îl dedicaţi tinerilor care merită o şansă mai bună, celor care visează la lucruri simple. Nu sunteţi prima dată la Veneţia. Aţi visat să luaţi un premiu aici? Cât contează în cariera dumneavoastră acest trofeu şi la ce vă obligă?

A.Ş.: În discursul meu m-am referit la faptul că tinerii şi copiii ar trebui să aibă dreptul la un trai decent şi să nu fie nevoiţi să viseze la lucruri care ar trebui să fie fireşti: să aibă unde să locuiască, apă caldă, ce să mănânce, acces la educaţie şi şansa de a-şi construi propriul drum.
Desigur că atunci când eşti într-o competiţie îţi doreşti să câştigi şi, normal, mi-am dorit şi eu. Mai ales că Veneţia are o însemnătate specială pentru mine şi am avut şansa să mă întorc aici în diferite momente ale parcursului meu artistic.
Nu simt însă că acest premiu mă obligă la ceva. Din contră, îl simt ca pe o confirmare. După 17 ani de muncă, este o confirmare că era nevoie de o poveste ca aceasta şi că publicul a vibrat cu ea.
Pentru mine este o onoare şi o bucurie şi, poate cel mai important, îmi dă şi mai multă încredere în mine ca artist. Mi-am demonstrat că viziunea în care am crezut a funcţionat, că povestea a ajuns la oameni şi că pot să continui să-mi ascult intuiţia.

Este Premiul Publicului mai important decât un premiu venit din partea unui juriu de profesionişti?

A.Ş.: Nu cred că ar trebui să pun problema în felul acesta şi nu simt nevoia să fac o ierarhie între ele. Orice recunoaştere este importantă. Pentru mine, faptul că filmul a fost selectat la Festivalul de Film de la Veneţia şi a avut şansa să întâlnească publicul de acolo înseamnă deja enorm.
Dar recunosc că Premiul Publicului are o încărcătură emoţională foarte specială pentru mine. În cei 17 ani de când creez, publicul a fost cel care m-a ţinut, într-un fel, pe scenă. Nu cred că aş fi putut exista ca artist fără oamenii care au venit constant să mă întâlnească, indiferent de ceea ce făceam - de la primele mele spectacole, la teatru şi acum la film.
Au existat multe momente în aceşti ani în care drumul meu nu a fost simplu. Şi de foarte multe ori publicul a fost cel care mi-a confirmat că poveştile pe care aleg să le spun au un rost şi că există oameni care au nevoie să le audă.
De aceea, să primesc la Veneţia un premiu care vine chiar de la public închide pentru mine un cerc foarte emoţionant. Înseamnă că oamenii au intrat în sala de cinema, au întâlnit-o pe Rebeca, au mers alături de ea prin poveste şi au simţit că filmul le vorbeşte şi lor. Pentru mine, ca artist, nu cred că există multe lucruri mai frumoase decât această întâlnire.

Ce impresii, aprecieri din partea publicului sau a specialiştilor v-au impresionat cel mai mult?

A.Ş.: Au fost foarte multe şi cred că încă le procesez. M-au emoţionat foarte tare, de exemplu, videourile pe care le-am primit cu Denisa Farcaş şi ceilalţi actori din distribuţie. Se plimbau seara prin Veneţia şi erau opriţi pe stradă de oameni care fuseseră la proiecţie şi care voiau să le vorbească despre film. Mi s-a părut extraordinar să văd că povestea continua să existe pentru oameni şi după ce ieşiseră din sala de cinema.
Unul dintre momentele care m-au impresionat cel mai mult a fost întâlnirea lor cu o doamnă în vârstă. Le-a povestit, foarte emoţionată, că trecuse printr-o perioadă foarte grea şi că filmul i-a redat speranţa. O citez, pentru că acestea au fost cuvintele ei şi mi se pare important să spun asta. Să afli că ceva ce ai creat a ajuns într-un asemenea loc în sufletul unui om este copleşitor.
Am primit şi foarte multe mesaje după premiu. Şi cred că unul dintre lucrurile care m-au emoţionat cel mai tare a fost că foarte mulţi oameni au trăit bucuria aceasta ca şi cum ar fi fost şi a lor.
Un film începe cu o idee foarte intimă, pe care o porţi mult timp cu tine, apoi devine al unei echipe întregi şi, în cele din urmă, îl dai publicului. Din acel moment nu-ţi mai aparţine numai ţie.

Parcursul dumneavoastră înseamnă muncă, perseverenţă, tenacitate. Ce a însemnat să fii acceptată ca femeie romă?

A.Ş.: Este o întrebare foarte complexă şi vă mulţumesc pentru ea, însă mi-ar lua foarte mult timp să pot răspunde într-un mod cu adevărat nuanţat. Sunt de 17 ani în această profesie şi, într-un fel, simt că încă sunt în procesul de a deschide anumite uşi. Au fost foarte multe provocări, multe momente în care a trebuit să continui chiar dacă nu ştiam dacă uşa din faţa mea se va deschide şi, cu siguranţă, foarte multe nopţi nedormite.
Cred că am evoluat în anumite privinţe ca ţară şi mi se pare important să vedem şi lucrurile care s-au schimbat. În acelaşi timp, cred că mai avem foarte mult de lucru. Eu am încercat în toţi aceşti ani să nu las barierele să-mi definească munca. Am continuat să scriu, să joc, să regizez şi să spun poveştile în care cred. Nu a fost întotdeauna simplu şi nici nu cred că lupta s-a încheiat. Dar sunt profund recunoscătoare publicului. Pentru că, dincolo de uşile care s-au deschis mai greu sau de momentele în care a trebuit să lupt mai mult, publicul a venit. Oamenii au cumpărat bilete, au stat în săli, au venit să mă întâlnească şi mi-au arătat că munca mea are un loc. Iar pentru mine lucrul acesta a contat enorm şi m-a ajutat să continui.

În interviul pentru Variety spuneaţi că simţiţi recunoştinţă pentru că aţi reuşit să treceţi cu bine peste ceva aproape imposibil. E o luptă continuă aceasta, a depăşirii barierelor privind discriminarea?

A.Ş.: Cred că, dacă am pune o oglindă în faţa întregii lumi, nu doar în faţa României, am vedea că încă nu suntem în punctul în care să fi înţeles pe deplin greşelile istoriei sau ceea ce am moştenit de la generaţiile dinaintea noastră.
Cred că lupta pentru demnitate şi respect continuă. Şi nu este doar lupta unei comunităţi sau a unui singur om. Este o discuţie pe care trebuie să continuăm să o avem ca societate.
Eu pot însă să vorbesc cu adevărat doar în numele meu şi despre experienţa mea. Iar ceea ce mă ajută foarte mult este că, în ceea ce mă priveşte, valul de iubire a fost şi este mult mai mare decât cel rasist.
Am văzut asta foarte puternic şi în perioada aceasta. Dincolo de orice comentariu rasist sau de orice încercare de a diminua ceea ce s-a întâmplat, au existat mult mai mulţi oameni care s-au bucurat sincer, care au apărat filmul, care au venit la cinema, care au venit la teatru şi care mi-au scris.
Aleg să nu uit că aceşti oameni sunt mult mai mulţi. Şi le mulţumesc. Pentru că şi datorită lor pot să continui să-mi fac meseria, să-mi spun poveştile şi să merg mai departe cu capul sus.

Ce mesaj le transmiteţi celor cu mai puţine şanse în viaţă?

A.Ş.: Înainte să le cerem copiilor sau tinerilor să fie puternici, să creadă în ei şi să lupte, cred că trebuie să ne uităm la noi, adulţii, şi mai ales la cei care au responsabilitatea şi resursele necesare pentru a le oferi o viaţă decentă.
Un copil nu ar trebui să fie responsabil pentru locul în care s-a născut sau pentru resursele familiei sale. Un copil ar trebui să aibă acces la educaţie, la sănătate, la siguranţă, la o locuinţă decentă şi la aceleaşi şanse de a-şi descoperi drumul. Mi se pare prea simplu să le spunem copiilor „credeţi în voi şi veţi reuşi”, dacă noi nu facem nimic pentru ca această şansă să fie una reală. Eu ştiu foarte bine cât de mult poate conta un om care îţi deschide o uşă, un profesor care crede în tine, accesul la educaţie sau pur şi simplu faptul că cineva îţi spune că ai voie să visezi la mai mult.
Copiilor le-aş spune să ţină capul sus şi să creadă în şansa lor. Să nu lase locul din care pornesc să le spună până unde au voie să ajungă.
Dar nu vreau să pun toată responsabilitatea pe umerii lor. Noi trebuie să facem partea noastră. Pentru că talentul, munca şi voinţa unui copil au nevoie şi de o şansă reală. Iar datoria noastră este să ne asigurăm că acea şansă există.