Producătoarea de film Miruna Berescu vorbeşte într-un interviu News.ro despre „derutantul” an 2020, despre proiectele duse la capăt în aceste luni de criză sanitară şi restricţii - o ediţie fizică a festivalului Anonimul, pe care îl conduce, şi filmările pentru lungmetrajul „Marocco” -, şi despre implicarea insuficientă a Statului în sprijinirea sectorului cultural aflat în impas în România şi înainte de pandemie. Pentru ea, anul 2020 a însemnat „răbdare”.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Cum caracterizaţi anul 2020, din punct de vedere personal şi profesional?

Cumva, mi-au rămas în minte lucrurile bune şi foarte bune întâmplate în acest an derutant, ca să îl numesc doar aşa. Şi asta fără a-mi propune o abordare de tip think positive no matter what, care chiar nu mă reprezintă deloc. Anul acesta am petrecut mai mult de 2 luni, zi de zi, alături de fiica mea adolescentă şi, numai faptul că am supravieţuit, este, în sine, remarcabil. Glumesc, desigur. Un lungmetraj filmat în pandemie şi un festival de film cum este Anonimul desfăşurat fizic în Deltă, la mijlocul lui august, - îmi dau seama că am muncit ceva anul acesta. Fiind însă extrem de implicată în ceea ce fac, pentru mine acesta nu este doar un plan profesional, despărţit categoric de cel personal. Unii ar spune că nu e bine să amesteci cele două planuri, însă eu aşa am funcţionat mereu, aşa că de ce ar fi fost anul asta o excepţie? Doar pentru că toată viaţă ni s-a cam dat peste cap? De când am realizat că „jocul" se schimbă şi noi nu prea îi ştim regulile, am încercat să mă opun cât mai puţin schimbărilor, să mă plâng cât mai puţin de lucrurile pe care nu le puteam controla şi să iau în serios partea provocatoare a acestei perioade - măcar până când ne va fi mai clar care sunt regulile jocului acestuia. Asta nu înseamnă că nu au existat stresul, teama şi altele asemenea, însă aleg să nu vorbesc despre ele la final de 2020.

Cea mai mare parte din activitate s-a mutat online în ultimele luni, chiar şi multe filme. Consideraţi că mediul online este sau ar putea fi unul benefic filmului, în general?

Îmi amintesc de una dintre primele „discuţii", cam înfierbântate, de acum trei ani de la Festivalul de Film de la Cannes, stârnite de prezenţa a două filme în competiţia oficială care vor fi fost apoi distribuite doar online, nu şi în sălile de cinema din Franţa, fapt care a dus şi la o schimbare în regulamentul festivalului. Din 2018, filmele care sunt arătate la Cannes vor fi apoi distribuite şi în cinematografe, nu numai online. Discuţia de atunci, când, evident, s-au format două tabere, se purta în condiţiile în care filmele puteau fi văzute şi la cinema şi pe platforme. Acum însă ne aflăm într-o cu totul altă situaţie - câtă vreme cinematografele sunt închise sau sunt deschise, însă lumea nu merge la cinema ca înainte, a vedea filme online înseamnă a vedea filme. Nu îmi imaginez nici perioada aceasta, dar nici cea de început în care nu ştiam decât că suntem închişi în case şi că viaţă noastră nu mai este aşa cum o ştiam, fără acces la filme pe diverse platforme. Eu aleg să vorbesc despre filme, însă, după părerea mea, e valabil şi pentru spectacole de balet, de operă, de teatru, tururi virtuale ale muzeelor etc. Pe de altă parte, pentru mine, experienţa sălii de cinema este unică. Aşa cum experienţă a 4.000 de oameni tăcând şi respirând la unison în faţă unui ecran, la Anonimul, este şi va rămâne unică.

Cât de dificilă va fi revenirea industriei cinematografice la o formă măcar apropiată de cea de dinainte de 2020 sau se va fi schimbat ea radical?

Nu ştiu exact cum se va schimba industria cinematografică, cred că asta este o întrebare pe care ne-o punem mulţi. Mă gândesc însă că, aşa cum se întâmplă şi în viaţă, ar fi posibil să ne concentrăm puţin prea mult pe a reveni la cum stăteau lucrurile înainte de 2020. S-ar putea să descoperim, dacă ne oferim această posibilitate, că nu revenirea la un status quo ne-ar ajuta să mergem mai departe, ci chiar schimbarea, noua perspectivă, noua realitate sau adaptarea.

După festivalul Anonimul, unul dintre foarte puţinele evenimente care au avut loc în format fizic anul acesta, au avut loc filmările pentru „Încredere" cu regizorul Emanuel Pârvu. În ce stadiu se află lungmetrajul? Când ar putea fi lansat şi în ce formă?

Am lucrat în paralel la producţia filmului şi la festival, pentru că dincolo de perioada când au avut loc filmarea şi Anonimul, este foarte multă muncă ce le precede. În plus, am decis că vom merge înainte şi cu filmările şi cu festivalul la sfârşit de lockdown, aşa că ne-am organizat pentru ambele foarte, foarte rapid. „Marocco” - aşa se numeşte acum filmul regizat de Emanuel Pârvu - se află în etapă de post-producţie. Lansarea lui va fi anul viitor, nu ştim când exact, însă dorindu-ne foarte mult o lansare în cinematografele din România, cel mai probabil este să avem în vedere toamna sau iarna lui 2021. Din asta cred că se vede şi speranţa mea pentru orizontul de aşteptare ca noi să ne putem întoarce ca spectatori în sălile de cinema.

Aţi demarat şi alte proiecte în ultimele luni?

A fi producătorul unui film este un proces foarte frumos şi provocator, însă şi unul de lungă durată - aş spune că ne aflăm la jumătatea drumului pentru „Marocco”. Avem în faţă mult timp în care filmul trebuie însoţit până la momentul în care, aşa cum zicea Park chan-Wook pe scenă la Anonimul, acesta devine filmul fiecăruia dintre cei care l-au văzut. Am început însă să fiu mult mai interesată de mai nouă mea postura de producător de film, mai implicată activ, aşa că nu am refuzat să citesc niciun scenariu dintre cele care mi-au fost trimise, propuse până acum şi nu am refuzat încă niciunul din aceste posibile proiecte. Este adevărat şi că nu am acceptat încă niciunul - relaţia unui regizor cu un producător este de cursă lungă, iar „facerea" unui film este un proces de echipă atât de frumos şi de delicat încât nu e bine să te grăbeşti. În plus, la început de an, demarăm şi pregătirile pentru ediţia din 2021 a festivalului Anonimul.

Cum vedeţi încercarea Statului de a sprijini sectorul cultural afectat de pandemie?

Doar dacă ne uităm în alte curţi decât cea românească, vedem că există un răspuns simplu şi clar: da, s-ar fi putut face mai mult, mai repede, mai concret. Nu mai trebuie să amintesc eu aici cât de fragilă este situaţia acestui sector şi a celor care activează în el şi în afară pandemiei. Sectorul cultural independent suferă în România de zeci de ani - şi pot să îmi permit să spun asta din perspectiva cuiva care, acum 4 ani, se încăpăţâna alături de alţi oameni dedicaţi, să scoată la capăt un film produs 100% independent. Cu ajutorul acestor oameni, am şi reuşit, însă costurile (nu mă refer aici la cele materiale, deşi şi ele contează), disfuncţionalităţile întâlnite pe parcurs, lipsa de facilităţi, greutăţile administrative şi de orice alt fel pare că sunt făcute şi organizate strategic cât să te facă să nu îţi mai doreşti să activezi vreodată independent. Şi, totuşi, sunt atâţia artişti independenţi care nu pot şi nici nu vor să îşi facă meseria altfel. Ei au toată admiraţia mea şi tot respectul meu.

Care este cuvântul care ar descrie cel mai bine anul 2020?

La această întrebare am stat cel mai mult să mă gândesc, îţi mulţumesc pentru asta. Şi îţi voi răspunde cu un cuvânt care, poate, caracterizează mai mult trecerea mea prin acest an, decât anul în sine: „Răbdare”.

viewscnt
Urmărește-ne și pe Google News

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.