Într-o zi ca aceasta, nu putem vorbi despre educaţie fără să ne gândim la responsabilitate. Colectivul a fost momentul în care am văzut ce se întâmplă când sistemul devine o carcasă fără oameni. În şcoli, acelaşi tip de sistem arde încet, tăcut, de zeci de ani. Şi, la fel ca atunci, singura noastră speranţă stă în cei care încă văd, încă simt, încă nu s-au resemnat: Profesorii, câţi mai avem.
Ştim bine portretul bugetarului. Omul de la ghişeu, cu ochii pierduţi între două formulare, care îţi vorbeşte de parcă i-ai strica ziua doar existând în faţa lui. Omul care îţi spune, ton sec, că nu se poate, că trebuie altă semnătură, alt aviz, alt dosar. Omul care n-are nici vină, nici putere, dar are o linişte şi uneori o greaţă de granit: ştie că oricum nu-l dă nimeni afară, că salariul vine, că sistemul îl ţine în viaţă chiar dacă a încetat demult să o facă el însuşi. El e întruchiparea perfectă a statului care funcţionează pentru el, nu pentru tine.
Încet, fără să ne dăm seama, acelaşi tip de om a început să populeze şi şcoala. Bugetarul de la catedră, omul care face ore, dar nu educă; care predă lecţia, dar nu mai ridică ochii din manual; care ştie programa (pe cea veche mai bine), dar nu-şi mai ştie elevii. Omul pentru care catalogul e un registru contabil şi elevul o rubrică. Nu e rău, nu e cinic, doar s-a obişnuit. Cu rutina, cu lipsa de sens, cu liniştea aia în care nu se schimbă nimic. Şi aşa, încet, şcoala lui a devenit un ghişeu în care se ştampilează minţi, un loc unde forma a învins fondul şi unde regula supremă e să nu deranjezi. Au şi aplaudacii de serviciu, părinţii care se tem să nu deranjeze, de frica consecinţelor asupra copiilor. E tot ca la ghişeu: dacă nu vorbeşti frumos cu cel care trebuie să-ţi aprobe dosarul, te trezeşti cu el pierdut sau respins, nu?
Îi spunem sistem. Dar sistemul nu e altceva decât suma acestor mici renunţări. Suma oamenilor care nu mai cred că pot schimba ceva, a celor care şi-au pierdut vocaţia, răbdarea, curiozitatea. Am lăsat ca educaţia, cea mai nobilă profesie dintre toate, să devină un refugiu călduţ, o soluţie comodă pentru cei care n-au mai găsit alt loc. O meserie în care evaluarea e formală, responsabilitatea e difuză şi timpul liber se monetizează în particular. Iar, în timp ce lumea merge înainte, noi tot discutăm despre salarii şi vacanţe, de parcă un profesor ar fi un funcţionar care închide ghişeul la ora fixă.
Şi totuşi, dincolo de toată această cenuşă, există şi altceva. Există Profesorii. Cei cu P mare. Oamenii care, în ciuda birocraţiei şi a neputinţei generale, mai văd copilul din spatele numelui. Cei care nu au nevoie de ordine de ministru ca să iubească ceea ce fac, care nu dau note ca să marcheze ierarhii, ci ca să ridice sprâncene, să trezească minţi, să stârnească întrebări. Profesorii care intră în clasă şi schimbă temperatura aerului. Care ştiu că învăţarea e o poveste de încredere, nu un proces de conformare.
Ei sunt dovada că încă mai e speranţă. Că nu totul e pierdut. Că we are not just numbers nu e doar un slogan, ci o formă de rezistenţă.
E, desigur, şi o problemă de buget — dar mai ales e o problemă de mentalitate. Până când ideea că omul contează mai mult decât hârtia, că vocaţia valorează mai mult decât stabilitatea şi că responsabilitatea nu se deleagă nu va fi reală în fiecare instituţie, în fiecare şcoală, în fiecare birou, nu avem altă şansă decât să sperăm în ei.
În Profesorii (cei puţini, dar poate, din ce în ce mai mulţi) care ne vor scoate, încet, dar sigur, pe braţe, din Colectivul în care ne aflăm cu toţii — din sistem, din educaţie, din noi înşine.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
