În contextul dezbaterii despre noua programă şcolară pentru clasa a IX-a, Gabi Bartic îi povesteşte fiului ei despre literatura veche.
Cum se citeşte Bacovia (şi de ce nu e „doar depresie”)
Dragă Filip, Bacovia nu se citeşte ca Eminescu. Nu se citeşte „cu elan”. Nu se citeşte „cu speranţă”. Se citeşte încet, rar, aproape în şoaptă, în încercarea de a înţelege starea, nu de a o explica. Şi nicicum de a o replica.
Bacovia nu încearcă să te convingă de nimic. Nu vrea să te educe. Nu vrea să te înalţe. El face un singur lucru: îţi arată cum sună o stare când nu mai are cuvinte multe.
Important: Bacovia nu e trist „ca poză”. Bacovia e trist ca stare clinică. A fost bolnav toată viaţa: depresie severă, nevroze, izolare, anxietate. A trăit mult timp în camere reci, în oraşe mici, cu bani puţini, cu o sănătate fragilă. Şi nu şi-a „transformat suferinţa în artă” într-un mod spectaculos. A lăsat-o să se audă. A scris-o.
La Bacovia nu întrebi: „ce a vrut să spună poetul?” Întrebi: „cum sună asta în mine?”
„Plumb” — când lumea devine grea
Dacă ar trebui să alegem o singură poezie care să explice universul lui Bacovia, asta ar fi Plumb. Totul aici e greu. Nu metaforic. Fizic.
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt…”
Cuvântul „plumb” cade ca o bucată de metal. Îl simţi în gură. Îl simţi în piept. Plumbul înseamnă: greutate, toxicitate, lipsă de aer, moarte lentă.
Iubirea nu e salvare aici:
„Dormea întors amorul meu de plumb…”
Nici iubirea nu mai are viaţă. E grea. E inertă.
„Şi era frig… şi era vânt…”
La Bacovia, natura nu e refugiu. E complice la o stare.
„Lacustră” — anxietatea care nu se mai termină
Dacă Plumb e greutatea, Lacustră e neliniştea.
„De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…”
Aici nu mai e vorba de moarte, ci de aşteptarea ei: plouă fără oprire, apa se infiltrează, totul devine nesigur.
„Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre…”
Casa nu mai e adăpost. E ameninţare.
„Şi parcă dorm pe scânduri ude…”
E una dintre cele mai bune imagini ale anxietăţii din literatura română: nu dormi, nu eşti treaz, nu eşti în siguranţă, nimic nu se stabilizează. La Bacovia, spaţiul psihic e inundat.
„Monosilab de toamnă” — când forma devine stare
Aici Bacovia face ceva radical: reduce limba până la scheletul ei. Versuri scurte. Cuvinte tăiate. Sunete izolate.
„Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.”
Asta nu e poezie „de citit”. E poezie de ascultat. Sunete: poc, frânt, loc, trec. Ca nişte bătăi rare într-o cameră goală.
„Lampa plânge… anii tăi, anii mei / Trec.”
Aici nu mai e poveste. Nu mai e imagine bogată. E ritm interior. Care şchioapătă, nu curge.
„Ecou de romanţă” — când iubirea schimbă tristeţea
Şi acum, surpriza. Bacovia nu scrie doar depresie. Scrie şi dor.
„Te-am aşteptat în lung suspin
Tu, n-ai venit!”
Aceeaşi tristeţe. Dar altă temperatură. Aici nu mai e plumb. E pierdere. Timpul trece prin anotimpuri: primăvara, vara, toamna, iarna. Şi cineva nu vine.
Finalul e devastator tocmai pentru că e calm:
„Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!”
Nu e furie. Nu e dramă. E acceptare.
Filip, aici vezi ceva important: iubirea nu vindecă tristeţea, dar o schimbă. Îi dă alt sunet.
Ce se întâmpla în lume când scria Bacovia
Bacovia scrie la începutul secolului XX, într-o lume care se rupe.
În literatură: Kafka începe să scrie, Proust lucrează la În căutarea timpului pierdut, simbolismul şi expresionismul explodează.
În artă: Munch pictează Strigătul, Kandinsky rupe forma clasică, apare arta abstractă.
În psihologie: Freud publică despre inconştient, lumea începe să vorbească despre anxietate, traumă, nevroză.
Bacovia nu e o excepţie românească. E parte dintr-o sensibilitate europeană: lumea nu mai e sigură, omul nu mai e stabil, viitorul nu mai e luminos.
Ce înţelegem noi de aici
Bacovia nu e „poetul depresiei”. E poetul stărilor-limită. El ne arată: cum sună greutatea, cum sună frica, cum sună aşteptarea, cum sună dorul.
Şi ne arată ceva esenţial: uneori, a fi lucid e mai important decât a fi optimist.
Exerciţiu pentru Filip
Alege o stare: plictiseală, oboseală, dor, anxietate, linişte. Scrie 6–8 versuri cât mai scurte, cu pauze, cu sunete. Nu explica nimic. Lasă starea să se audă.
Exemplu (doar ca model de ritm, nu de conţinut):
„Pe pat lumina cade.
Târziu.
Aud un zgomot.
Mare.
E gol.”
Dacă sună a stare, ai făcut Bacovia.
-
Gabi Bartic este CEO Brio, absolventă de ştiinţe socio-umane, cu o vastă experienţă în Comunicare, Media şi Advertising. În ultimii 7 ani s-a dedicat educaţiei, lucrând alături de profesorul Dragoş Iliescu, la prima platformă de evaluare educaţională standardizată. Gabi Bartic crede cu tărie în necesitatea unei abordări transformaţionale şi responsabile în educaţie, care să permită fiecărui elev să devină cea mai bună versiune a sa.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
