România se confruntă de ani buni cu una dintre cele mai profunde inegalităţi educaţionale din Uniunea Europeană: discrepanţele de performanţă între elevii din mediul urban şi cei din mediul rural, dar şi între oraşele mari şi cele mici sau medii, sunt persistente şi adesea dramatice. În acest context, Ministerul Educaţiei îşi propune să reducă aceste inegalităţi prin introducerea unor standarde educaţionale clare, care să le ofere profesorilor din toată ţara o direcţie comună: ce anume trebuie să ştie şi să poată face fiecare elev, la fiecare materie, indiferent de şcoala în care învaţă.
Pentru a elabora aceste standarde, Ministerul a lansat un proiect de formare a unui corp de experţi români, selectaţi şi instruiţi de specialişti internaţionali cu experienţă în reforme educaţionale şi evaluare standardizată. Aceşti experţi vor avea misiunea de a redacta şi adapta standardele la specificul sistemului românesc, urmând ca ele să fie ulterior pilotate şi validate în şcoli.
Zilele acestea se află în România Mark Reckase, unul dintre experţii internaţionali implicaţi în formarea profesorilor români. Într-un interviu acordat News.ro, acesta a explicat de ce sunt necesare standardele, care este rolul evaluării riguroase în educaţie şi cum pot astfel de instrumente contribui la un sistem mai echitabil şi mai eficient.
Cum aţi defini un sistem educaţional fără standarde clare pentru evaluarea elevilor?
Cred că, în esenţă, aşa stăteau lucrurile acum 200 de ani. Mă gândesc la primele secole, când comunităţile locale îşi angajau câte un profesor pentru oraşul lor, iar acel profesor era responsabil pentru întreaga comunitate. Ce alegea el să predea, aceea era programa. Dacă erai o familie britanică înstărită şi îţi permiteai un tutore privat care să-i înveţe pe copii greaca, latina şi ce altceva îţi doreai, atunci primeai o educaţie de un nivel foarte înalt, pentru că îţi permiteai. Dar într-o comunitate mică, educaţia depindea de cine era disponibil să vină să locuiască acolo şi să fie profesor. Iar acel profesor devenea sursa principală de cunoaştere. Fiecare comunitate avea un alt profesor, iar elevii învăţau exact ce ştia şi preda acel profesor. Şi asta se întâmplă chiar şi azi. La orice disciplină, copiii învaţă foarte bine ceea ce profesorul stăpâneşte cel mai bine. Dar dacă un profesor, în propria lui formare, nu a învăţat un lucru foarte bine, atunci, fireşte, nici elevii din clasa lui nu-l vor învăţa bine. Fără o metodă de evaluare a acestor lucruri, nu vei şti niciodată. Ajungi să ai, cum spun eu, un mozaic de insule de cunoaştere, fiecare diferit, iar ceea ce învaţă elevii variază de la o comunitate la alta.
Aveţi o expertiză impresionantă în dezvoltarea standardelor educaţionale. De ce sunt necesare standardele în evaluarea elevilor şi care este impactul lor asupra metodelor de predare?
Cred că ori de câte ori predau, trebuie să am o idee clară despre ce vreau ca elevii mei să înveţe. Dacă nu am această idee, nu pot să-mi dau seama dacă îmi fac bine treaba. Ideea din spatele standardelor educaţionale este ca oamenii să aibă o imagine clară asupra a ceea ce vor ca elevii să înveţe – şi astfel primesc o direcţie clară. Dacă mă gândesc, de exemplu, la predarea limbilor străine – am unele cunoştinţe de franceză şi spaniolă, dar nu le-am aprofundat. Dacă însă aveam un scop clar, un motiv pentru care să le învăţ, cum ar fi să predau un curs în Franţa, atunci acel obiectiv m-ar fi obligat să ating un nivel de competenţă lingvistică mult mai înalt decât îl am acum. Şi acel obiectiv m-ar fi ghidat.
Asta vrem şi pentru profesori: să aibă o idee clară despre scopul urmărit. Să ştie ce anume vor ca elevii să cunoască şi să poată face, astfel încât toţi să atingă un anumit nivel general de competenţă. Fără asta, fiecare va trebui, într-un fel, să îşi inventeze singur direcţia. Şi totul va depinde de experienţa sa personală şi de parcursul propriu. Unii vor ajunge mai departe, alţii vor rămâne în urmă. Nu avem o viziune generală despre ce anume trebuie să ştie elevii.
Ce înseamnă, mai exact, psihometria şi cum se va aplica în sistemul de evaluare a elevilor de aici?
Psihometria, în general, înseamnă măsurarea minţii. Este un domeniu foarte larg, care include atât aspecte legate de personalitate, cât şi de discipline academice. În acest caz, psihometria se referă la identificarea şi cuantificarea cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le are cineva într-un anumit domeniu, astfel încât să putem face comparaţii rezonabile între oameni în ceea ce priveşte ce ştiu şi ce pot face. Fără această cuantificare, nu poţi să-ţi dai seama cu adevărat cât de bine te descurci în raport cu alte standarde. Cuantificăm orice altceva în lume – economia, de exemplu – iar psihometria este metodologia prin care cuantificăm procesele mentale.
Care sunt cele mai importante proiecte internaţionale din cariera dumneavoastră în care aţi asistat la o îmbunătăţire spectaculoasă a sistemului educaţional ca urmare a adoptării standardelor de evaluare?
Cuvântul „spectaculos” e interesant. Nu ştiu dacă am asistat vreodată la o îmbunătăţire „spectaculoasă”, dar am văzut proiecte foarte interesante. De exemplu, studiul internaţional la care am lucrat şi care mi s-a părut cel mai interesant a fost Teacher Education and Development Study – un proiect care a evaluat pregătirea cadrelor didactice în 17 ţări. În acel studiu am analizat modul în care sunt pregătiţi profesorii în sistemele educaţionale ale acelor ţări şi diferenţele dintre ele. Am descoperit că există diferenţe majore între ţări şi că unele fac acest lucru mult mai bine decât altele. Studiul este în continuare folosit de diverse state pentru a-şi îmbunătăţi pregătirea cadrelor didactice. Aşa că, probabil, acesta a fost proiectul cu cel mai mare impact – şi îl regăsesc adesea menţionat în continuare, după atâţia ani.
Există momente-cheie în parcursul educaţional al unui elev care trebuie luate în calcul pentru a măsura corect cunoştinţele şi abilităţile dobândite prin educaţie?
Cred că da, există astfel de momente. La un anumit punct în parcursul şcolar, elevii încep să se gândească la ce vor să facă în viitor. Vârsta exactă diferă – poate fi 12, 13 sau 14 ani – dar vine un moment în care elevii spun: „la asta mă pricep”, pe baza a ceea ce învaţă, a ceea ce simt că le place sau nu. Iar asta le influenţează gândurile despre viitor. Probabil că în jurul clasei a VIII-a elevii încep să se gândească mai serios la ce vor să facă mai departe şi ce opţiuni au. Este un moment critic în care vor să ştie cât de bine se descurcă.
Sunt mai eficiente evaluările frecvente, bazate pe etape, decât un test general la finalul ciclului şcolar care urmăreşte doar anumite rezultate?
Cred că sunt mai eficiente, dacă ai resursele necesare pentru a interveni în urma evaluărilor. Dacă urmăreşti parcursul elevilor în timp şi vezi că încep să se abată de la traiectoria dorită, totul depinde de capacitatea de a face ceva în privinţa asta. Poţi interveni individual, să afli de ce un elev începe să rămână în urmă şi cum îl poţi ajuta să revină pe traseu. Dacă nu ai aceste resurse, faptul că ştii că cineva rămâne în urmă nu te ajută cu nimic, dacă nu poţi face ceva. Aşadar, informaţia este utilă, dar trebuie să se reflecte în politici şi în măsuri concrete. Ea are potenţialul să aducă îmbunătăţiri. Şi văd multe locuri unde se face asta – elevii sunt urmăriţi pe parcursul anilor, iar performanţele lor sunt analizate. Apoi, trebuie alocate resurse pentru a interveni atunci când apar probleme.
Există ţări sau sisteme educaţionale care au reuşit să aducă educaţia la un nivel de eficienţă maximă? Ce reforme fundamentale au implementat pentru a atinge acest obiectiv?
Probabil că Taiwan este exemplul cel mai constant în fruntea clasamentelor internaţionale. Finlanda este un alt exemplu. Sunt ţări speciale. Finlanda are o populaţie mică şi un nivel de trai ridicat, deci o populaţie relativ omogenă – ceea ce face educaţia mai uşor de gestionat decât în ţările foarte diverse. Lucrurile nu pot fi transferate automat dintr-o ţară în alta. Am menţionat Taiwan pentru că au investit foarte multe resurse şi efort în educaţie şi rezultatele se văd. Pregătirea profesorilor este excelentă. Meseria de profesor este foarte respectată şi bine plătită. Odată angajat pe un post stabil, un profesor câştigă bine şi are o poziţie sigură. De asemenea, beneficiază de formare continuă pentru a se menţine la curent. Aş considera Taiwan un model pe care mi-aş dori să-l văd aplicat şi în alte ţări. Dar este o ţară mică, relativ prosperă, cu o cultură profund orientată spre educaţie. Pentru a face acest model să funcţioneze în altă parte, trebuie rezolvate toate aceste aspecte – cum obţii acea cultură? cum câştigă profesorii respectul social? cum le asiguri salarii bune? cum organizezi formarea continuă? Este nevoie de o reformă sistemică. În SUA, există unele mici comunităţi unde se întâmplă asta, dar, la nivel naţional, nu avem un model comparabil.
Testele PISA sunt un etalon global pentru evaluarea competenţelor elevilor sau reflectă un anumit tip de educaţie?
Bună întrebare. Cred că sunt un reper util – oferă o imagine generală, o ierarhie rezonabilă a performanţelor. Dar este un test care trebuie să fie potrivit pentru toate ţările participante. Din acest motiv, trebuie să îşi limiteze domeniul de evaluare pentru a fi echitabil. Din ce ştiu, ţările participante au aproape un drept de veto asupra itemilor incluşi, iar toate trebuie să fie de acord cu setul final. Asta înseamnă că domeniul acoperit de PISA este destul de restrâns. Deci este un bun instrument de comparaţie, dar nu este un obiectiv educaţional în sine, fiind prea îngust. Poţi vedea cum te poziţionezi în general, dar nu îl poţi folosi drept scop al predării, pentru că a fost conceput să se potrivească tuturor şi tocmai de aceea este limitativă.
Ce sfat le-aţi da profesorilor tineri? Ce ar trebui să facă pentru a avea un impact real şi a promova o învăţare semnificativă?
În primul rând, cred că profesorii tineri trebuie să-şi păstreze pasiunea pentru ceea ce fac, pentru că este o meserie grea, iar ca să faci performanţă, trebuie să o iubeşti. Nu poţi s-o faci pe jumătate. Pasiunea se menţine şi prin sprijinul oferit de comunitate – adică de ceilalţi profesori, administraţia şcolii, mediul şcolar. Este important ca oamenii să-ţi aprecieze munca, chiar dacă salariul nu e pe măsura efortului.
În al doilea rând, cred că profesorii trebuie să fie adaptaţi la grupul specific de elevi cu care lucrează. Fiecare clasă e o provocare nouă. Trebuie să-i cunoşti cât mai repede, individual, şi să-ţi adaptezi predarea la nevoile lor. Cei mai buni profesori sunt cei mai adaptabili. Sunt cei care observă cu atenţie, urmăresc reacţiile elevilor, îşi ajustează conţinutul în funcţie de capacităţile reale ale elevilor. Dacă ai aceste calităţi – şi, desigur, o bună stăpânire a conţinutului – atunci, de regulă, vei avea succes. Dar dacă eşti prea rigid – de exemplu, dacă foloseşti aceeaşi planificare de 10 ani şi nu o schimbi – atunci apar probleme. Dacă elevii nu pot ţine pasul, învăţarea suferă. Aşadar: fii atent, fii flexibil şi bucură-te de ceea ce faci.
Prof. dr. Mark Reckase este o autoritate recunoscută la nivel mondial în domeniul psihometriei şi al testării educaţionale. Profesor emerit al Universităţii de Stat din Michigan şi fost preşedinte al Asociaţiei Naţionale de Măsurare în Educaţie (NCME) – una dintre cele mai importante organizaţii din lume în domeniul evaluării standardizate, Reckase este considerat unul dintre fondatorii testării adaptive computerizate şi al teoriei răspunsului la itemi multidimensionali. Prof. dr. Reckase a elaborat şi cadrul conceptual pentru teoria psihometrică a stabilirii standardelor, evidenţiind importanţa alinierii politicilor educaţionale cu scorurile testelor şi a contribuit timp de peste patru decenii la cercetarea şi practica testării educaţionale. Acesta a participat la proiecte internaţionale ale OECD şi UNESCO privind măsurarea performanţei elevilor şi definirea unor cadre comune de evaluare şi a oferit expertiză în implementarea testărilor standardizate în ţări din Europa, America Latină şi Asia, susţinând construirea unor sisteme echitabile, valide şi comparabile internaţional.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
