O oprire la Muzeul ”Enescu” înseamnă întâlnirea cu istoria muzicii româneşti, cu o epocă demult apusă, cu declinul nobilimii şi cu povestea Marucăi şi a lui George Enescu. Palatul eclectic, construit de nababul Grigore Cantacuzino, păstrează prima vioară a marelui compozitor, două piane Steinway, costumul de academician, portretul muzicianului pictat de Corneliu Baba şi servieta gravată "George Enesco". Cel care trece pragul universului enescian va afla poveşti despre cum a ales compozitorul o vioară Guarnieri în locul uneia Stradivari, cine l-a introdus în high-life-ul parizian şi de ce Ceauşescu nu a reuşit să-şi facă aici casă de oaspeţi pentru partid.
Palatul Cantacuzino a fost pictat de cinci artişti, este decorat în stil eclectic. Construcţia este alcătuită din subsol, demisol, parter, etajul I şi un etaj mansardat. Una dintre cele mai impresionante construcţii de pe Calea Victoriei are faţada decorată cu sculpturi zoomorfe, alegorice, surprinzătoare, care, deşi mari, sunt surprinse într-o atitudine fluidă, dând impresia unei coregrafii baroce. Scoica de la intrare aparţine stilului art nouveau, decoraţia este barocă şi detaliile roccoco, iar toată feroneria este stil art nouveau cu accente baroce.
Enescu şi aristocraţia
Casa memorială George Enescu se află în aceeaşi curte cu Palatul. O casă străjuită de două scări, cu lift exterior, funcţional şi astăzi.
Ghidajul se face la voia vizitatorului. ”E păcat să-i impui”, a spus Liliana Bîrnat, muzeograf la Muzeul Naţional ”George Enescu”.
”Au stat cu adevărat aici?”, ”De ce stăteau în camere separate?” sunt întrebările frecvente pe care le aud ghizii. ”Nici noi nu ştim”, spune Silvia Costin, muzeograf.
”Stăteau în camere separate, aşa, ca la marile familii regale”, le răspund, adaugă Mariana Petrescu, responsabilă de comunicare în Muzeu. S-a demonstrat ştiinţific că în timpul nopţii ”eşti mult mai creativ”. Poate acesta să fie răspunsul, e părerea muzeografilor.
În ”Jurnalul Irinei Procopiu”, una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, rudă cu Ioan D. Berindei, arhitectul Palatului, se spune că în anii 1940 aristocraţia trăia vremuri grele. ”Ajunseseră să-şi vândă tablourile de Grigorescu. Enescu era înconjurat numai de văduve, de tristeţe, sărăcie, foamete. În anii aceia, pe Enescu îl întrebase un prieten ce să-i aducă de la Paris. Şi el a spus: o linguriţă de dulceaţă. Burghezia era alungată, persecutată, deci nu-i de mirare că aveau o locuinţă aşa de modestă. Lumea se miră”, afirmă muzeograful.
Casa în care a locuit Enescu are doar trei încăperi. În epocă, era utilizat tot spaţiul, aici locuia şi personalul care îi servea şi se pare că doar aceste camere erau locuite de soţii Maruca şi George Enescu.
Camerele cu uşi de lemn, vopsite alb, au plăcuţe cu numele proprietarului. În camera Marucăi, care nu avea multă mobilă, sunt două fotografii, care spun multe despre personalitatea ei, un medalion şi una în care este surprinsă într-un costum arăbesc. ”Era foarte interesată de cultura ezoterică, pe val atunci. Era pasionată, şi nu era singura. La fel şi regina Maria, şi doamnele de onoare. Cultura ezoterică era mainstream”, spune muzeograful. Se inspirau de acolo, ”dar cred că le dau dreptate, le înţeleg de ce. De altfel, în Palat, veţi vedea portretul soţiei Nababului, pictat de o pictoriţă ezoterică, Elveţia Paini”, adaugă Silvia Costin.
Mobilierul din cameră este original, un dulap în stil pur autentic art nouveau atrage privirea, ”o bijuterie”, spun gazdele de la muzeu. ”Ştim că tot mobilierul a aparţinut palatului, ulterior câteva piese au fost aduse aici. Din păcate, nu există fotografii şi documente şi nu putem spune cu exactitate cum era camera ei. Multe dintre cărţile pe care le îndrăgea se găsesc în biblioteca de pe salon, autori arabi, francezi. Prefera să stea pe întuneric, să citească. Timpul se scurgea într-o altă variabilă atunci”.
Camera maestrului pare mai intimă. ”Foarte potrivită pentru activitatea lui. Ce este foarte frumos, este servieta, cu numele lui gravat, Georges Enesco. O purta peste tot. Iar cuvertura de pe pat ştim să a fost cadou de la mama lui şi că nu s-a despărţit niciodată de ea. Asta am aflat din interviuri, mărturii”, explică Silvia Costin.
Decorul este completat de un fotoliu cu cotierele tocite, care a fost exilat într-un colţ al camerei, câteva fotografii înfăţişându-l pe Enescu mic, cu vioară, alta cu părinţii, o cruce şi două icoane. ”Biroul vintage era sigur al lui Enescu”.
Enescu a fost susţinut de mic de părinţi. Plecat departe, la studii, la Viena, Enescu îi scria mamei. ”Pentru o mamă e foarte greu să se despartă de copilul ei, iar asta aflăm din corespondenţa lor, care este copleşitoare. În simplitatea ei, de femeie crescută la ţară, îl întreba totuşi cum sunt concertele, cum e activitatea lui acolo. Ştia pentru ce l-a trimis departe de ea. Enescu în scrisori avea un ton foarte politicos, şi cel mai des spunea că îi e dor de acasă. A fost foarte mămos şi panicat de multe ori. Avea 8 ani şi era fără părinţi la Viena. Se pare că a plecat cu bona lui, cu Lydie Cèdre”, afirmă ghidul.
Enescu nu a mers nici la şcoala din sat singur. ”Pentru că-şi pierduseră copiii de dinainte, părinţii erau foarte îngrijoraţi, nu l-au lăsat pe George Enescu singur nici la şcoala din sat. El spunea în interviurile pe care i le-a luat Bernard Gavoty, că se simţea ca într-un ou şi că această ocrotire poate, credea el, i-a sporit şi mai mult sensibilitatea. Şi i-au adus o guvernantă frunţuzoaică, care făcuse studii de artă plastică. Din desenele de copilărie, mi-am dat seama că cineva l-a îndrumat. La Enescu putem vorbi de homeschooling”, completează muzeograful Mariana Petrescu.
I se spunea micul Jurjac. ”Se pare că numele de Jurjac i l-a dat Lydie, pentru că a auzit că îl stigau părinţii Jorjâcă. Şi de la Jorjâcă, ea a înţeles Jorj Jack. A crezut că acesta e numele lui. Când au auzit că domnişoara îl strigă aşa, i-au spus şi ei”, explică Petrescu.
Experienţa guvernantei lui Enescu la Viena a fost o carte de vizită excelentă pentru ea. ”După Viena, Lydie a devenit guvernantă pentru copiii familiei regale din Iugoslavia. Deci, a fost promovată”, menţionează muzeografii.
Pentru Enescu, compoziţia a fost parte din el. Se semna ”George Enescu, compozitor de 5 ani şi un sfert”. Iar muzica bizantină şi folclorul l-au însoţit de-a lungul vieţii.
Aflăm de la ghizi că Enescu şi-a făcut prima vioară din coceni. ”Dacă ne gândim, în zilele noastre la sistemele de învăţământ Waldorf, Montessori, ne dăm seama că Enescu era «foarte» Waldorf. Avea spiritul Waldorf nativ”, glumeşte Silvia Costin.
Salonul din casa memorială este decorat cu câteva crochiuri care surpind esenţa muzicianului, mâinile lui, în diferite ipostaze, cântând, scriind. Ele au fost realizate de Fortuna Brulez-Mavromati şi fiecare are un nume: ”Nobleţe”, ”Amplificare”.
Cea de-a treia încăpere - salonul de muzică - era o oază în timpul vieţii lui Enescu. Mic, intim. ”Aici tronează nume importante ale muzicii universale, precum violonistul Paganini, care a cântat şi el pe o vioară Guarnieri. Pe pianul Pleyel manufacturat în Franţa şi care încă sună bine, se află partitura unei lucrări care l-a făcut cumva celebru pe Enescu, ”Poemul de Chaussons”. Interpretând această lucrare, un artist foarte norocos i-a suprins expresiile feţei de foartea aproape, într-o fotografie istorică. Pe pupitru avem şi partitura inegalabilului Wagner, pe care Enescu îl ştia din scoarţă în scoarţă”, spune un alt reprezentant al muzeului, Liliana Bîrnat, precizând că Enescu a fost primul care a prezentat în anii 1920, în România, lucrări de Wagner. El a dirijat opera ”Lohengrin” la inaugurarea Operei de Stat.
După moartea lui George Enescu, în casă a locuit şi avocatul Romeo Drăghici, până prin anii 80. ”Neexistând fotografii care să arate cum erau aşezate obiectele în casă, nu ştim dacă acest pian chiar a fost cel pe care cânta în salon. În vremurile acelea, când plecai din ţară, obiectele acestea erau lăsate în grija prietenilor”, explică reprezentanţii Muzeului.
În salonul de muzică este şi o fotografie a Reginei Maria cu dedicaţie pentru Enescu. Trebuie menţionat faptul că Enescu a beneficiat de susţinerea reginelor. ”Era invitat special la Sinaia, datorită Mariei Cantacuzino. Ea este cea care i-a facilitat accesul cvasipermanent acolo, deşi era nevoie de diligenţă în prealabil. Nu venea oricum. Intervenea Maruca, intervenea Olga Brăiloiu, o artistocrată a vremii, fiica ei, Ninette Duca, toate aceste doamne de onoare din anturajul Reginei. Cu toate aceste demersuri, Enescu putea veni vara la Castelul Peleş să beneficieze de susţinere. Putem spune că era un freelancer. Cu toate că avea contracte permanente, deja celebru la 30 de ani, tot era dificil să-şi câştige traiul şi avea o gijă constantă”, povesteşte Silvia Costin.
Casa a fost construită ulterior Palatului, pentru administratorul domeniului şi era destinată servitorilor. Enescu adora să stea în casa de la Sinaia. Cei doi soţi au locuit aici între anii ‘44 şi ‘46, până la plecarea definitivă la Paris.
După moartea avocatului Drăghici, care a locuit aici, prin 1946, casa a devenit sediu pentru Institutul de Studii Sovieto-Române, ocazie cu care a fost acoperită cu var toată decoraţia din palat.
”Sperăm într-o reconstituire cât mai autentică, şi să avem spaţii pentru proiecte. Să amenajăm subsolul. Podul este minunat, dar nu are cale de evacuare şi atunci nu se poate aduce publicul acolo”, speră muzeografii despre viitoarea restaurare a clădirilor care ar urma să înceapă în 2017.
Înainte de ieşire, toată lumea întreabă al cui este portretul din camera Marucăi. Este vorba despre Steluţa lui Alecsandri - Elena Negri, bunica Mariei Cantacuzino. ”Era rudă cu bunicul lui Vasile Alecsandri, vine cumva tot din familia Marucăi”, spune Mariana Petrescu.
Pentru copiii şi elevii care vizitează casa memorială Enescu, atracţia o reprezintă baia, care păstrează câteva piese originale precum boilerul şi chiuveta în stil englezesc.
În salon, cei mici vor să se aşeze pe tron şi au impresia că există o uşă secretă între camerele celor doi. ”Nu vrem să-i dezamăgim şi le spunem că e posibil. Uşa din camera lui Enescu duce însă într-un mic depozit”, spun gazdele.
Vizitatorul este însoţit aici, pe parcursul turului de vioara lui Enescu, preţioasă, pentru că nu există multe astfel de înregistrări.
”Mergi la casa cu lei, vizavi de casa cu femei!”
Intrând în palat, aflăm că Marucăi nu-i plăceau leii de la intrare. ”Locuinţa asta trebuia să dea măsura puterii politice a lui Grigore Cantacuzino”, spune ghidul.
În edificiu nu-şi are locul doar Muzeul Naţional ”George Enescu”, ci şi Actualitatea muzicală, Revista Muzica, şi alte instituţii. Muzeul ocupă câteva încăperi.
În vestibul, deasupra uşilor scrie: ”Ce nu ne omoară ne face mai puternici”, iar cei care treceau pragul casei cu lei spuneau în epocă: ”Mergi la casa cu lei, vizavi de casa cu femei!”. Peste drum există şi acum o casă cu cariatide.
De la specialiştii muzeului aflăm că spaţiile interioare au fost construite simetric. ”În partea stângă locuiau bărbaţii, fiind decorate mai sobru, în timp ce în dreapta erau doamnele”.
Palatul a suferit modificări prin anii ‘60, şi apoi în ‘90. Din păcate, toată vopseaua care se scorojeşte, este total improprie cu nobleţea materialelor, cu decoraţia fastuoasă, cartuşurile, care sunt din materiale preţioase.
”Ce este absolut interesant, este că edificiul este opera unui arhitect foarte tânăr la vremea aceea, care avea 21 de ani, Ioan D. Berindei. El şi cu Ion Mincu sunt pionierii noştri în arhitectura modernă. Este impresionant cum a desenat totul, toate decoraţiile le regăsim în planuri. El a făcut totul, apoi a cerut colaboratorilor să le reproducă. A desenat poarta mare, totul de mână, pentru că, pe atunci, nu erau programe. Nababul a avut de altfel un contract cu Berindei. L-a susţinut la studii la Paris şi acesta, în revanşă, a construit palatul”, e de părere Silvia Costin.
Vizitatorii străini sunt impresionaţi. Spun că Palatul este la nivelul tuturor locuinţelor de tip hotel de la Viena sau Paris.
Palatul e decorat de cinci pictori: Nicolae Vermont, Costin Petrescu, Arthur Verona şi Gheorghe Demestrescu Mirea. Stilul e comun: academist-simbolist. Decoraţia din hol, nefiind semnată, se bănuieşte că ar fi fost realizată de Verona.
Holul de primire impresionează, mai ales că este o încăpere înaltă de 4 metri şi jumătate.
Prin testament, Maruca a lăsat moştenire statului român palatul, cu destinaţia muzeu. Potrivit documentelor, “Maruca şi-a păstrat proprietatea asupra palatului. Ei au plecat în 1946 definitiv din ţară. În 1956, la un an după moarta lui Enescu, Maruca avea să înfiinţeze Muzeul în palatul care-i aparţinea. Ea şi-a păstrat proprietatea până cu un an înainte de a muri. Abia în 1967, ea a donat palatul statului român. Până atunci, a fost o proprietate privată trecută prin stalinism şi comunism. Când au plecat din ţară, soţii Enescu au lăsat statului Vila de la Sinaia şi conacul de la Tescani”.
În actul de donaţie către statul român, Maruca scrie: ”Nimeni şi nimic niciodată să nu împiedice muzeul în îndeplinirea misiunei sale de a cinsti viaţa, memoria lui George Enescu”. Cu alte cuvinte, Palatul Cantacuzino nu poate fi decât Muzeu Enescu, nu poate avea altă destinaţie.
Şi Ceauşescu ar fi vrut să aibă clădirea. El a închis-o în 1977, după cutremur. A fost deschisă abia după Revoluţia din 1989. ”Se pare că Ceauşescu voia să-şi facă aici casă de oaspeţi pentru partid. Actul de donaţie însă l-a împiedicat”, precizează gazdele de la Muzeu.
Într-un tur ghidat al muzeului, vizitatorul va retrăi viaţa lui Enescu, din copilărie şi până în anii maturităţii, ai celebrităţii. Pe pereţi sunt diplome de absolvire, fotografii, manuscrise de partituri, obiecte dragi, instrumente, o fotografie carismatică cu Enescu în vremea ”Poemei Române”, alta cu Maruca, la 1900. Cei doi s-au întâlnit prima dată la Peleş.
În palat se află şi un portret al lui Enescu realizat de Corneliu Baba. Alături, artistul postimpresionist Henri Martin a reprezentat-o pe principesa Elena Bibescu, pianistă, una dintre cele mai importante persoane din viaţa lui Enescu. ”Ea este cea care l-a lansat la Paris. Avea un salon frecventat pe prsonalităţi de primă mărime, precum Marcel Proust. Odată ce erai văzut acolo, era ca o carte de vizită cu care puteai accede în high-life-ul Parisului. Nu era deloc uşor fără susţinerea asta. Enescu îi spunea şi ”vicemama” şi i-a dedicat ”Poema Română”, mai spun gazdele.
”Toată muzica lui Enescu este de fapt o combinaţie de mai multe stiluri, complicat, dar de bun gust. Totul a început cu «Poema Română». Momentul 1898 a însemnat pentru el o recunoaştere şi în Franţa şi în România, atât în calitate de compozitor, cât şi de dirijor. La 16 ani, Enescu ajunge în România, pe scena Ateneului Român, şi lucrează cu orchestra pentru a prezentat o lucrare proprie, lucrare care marchează şi legătura lui cu casa Regală, pentru că lucrarea se încheia cu Imnul Regal”, precizează muzeograful Liliana Bîrnat.
Un ziarist l-a întrebat odată pe George Enescu care sunt momentele cele mai impresionante din viaţa lui. El a spus că nu le poate înşira pe toate, dar că un moment l-a marcat foarte mult - premiera absolută a ”Poemei Române”, la Paris, prezent în calitate de compozitor, când a stat în spatele scenei şi a urmărit cum încearcă alţii să desluşească ce a simţit şi a creat.
În muzeu, vizitatorul poate vedea şi o baghetă pe care Enescu a primit-o de la dirijorul permanent al Filarmonicii, Eduard Wachmann, în semn de preţuire. La fel şi prima lui vioară cu arcuşul realizate pe mărime. ”Vioara, spre deosebire de pian, creşte odată cu artistul”, spune Liliana Bîrnat referitor la mărimea instrumentului. Muzeul Naţional ”George Enescu” deţine cinci viori în depozit, printre care Guarnieri, care este deja cântată din 2008 de Gabriel Croitoru. Specialiştii sunt de părere că instrumentele cu coarde trebuie cântate. ”Expunerea le face rău”.
Se ştie că Enescu i-a comandat o vioară pe măsura mâinilor sale mari lutierului francez Paul Kaul. ”Unul din instrumentele pe care le-a făcut acest lutier, le-a făcut mai mari, special pentru el, fiind menţionat pe etichetă, fapt ce-i sporeşte valoarea, chiar dacă vioara are aproximativ 100 de ani vechime”, mai spune Liliana Bîrnat.
Ea aminteşte că instrumentele cu coarde au valoare deosebită cu cât sunt mai vechi. ”De-asta sunt valoroase Stradivari şi Guarnieri, să ne gândim că au 300 de ani. Conferă un plusvaloare sunetului. De altfel, acest Guarnieri, pe care cântă Croitoru, are un sunet deosebit, cald, destul de unitar pe tot registrul, faţă de Stradivari, care într-un concert cu orchestră poate străbate mai mult ca sunet, e mai penetrant. Guarnieri e moale şi suav, pe gustul lui Enescu, ca o mezzosoprană dramatică”.
De unde a luat Enescu vioara Guarnieri? ”Iniţial, Enescu a primit, printr-o subscripţie publică, un Stradivari, dar nu a fost mulţumit pe deplin şi şi-a cumpărat până la urmă Guarnieri. Este de precizat şi faptul că viorile Guarnieri au şi supranume după sonoritate. Cea a lui Enescu se numeşte ”Catedrala”, iar cea pe care a cântat Paganini este ”Tunul”.
În expoziţia permanentă se poate vedea şi prima pagină dintr-o lucrare pentru pian şi vioară, intitulată ”Impresie din copilărie”. Cu toate că arată indescifrabil, specialiştii spun că ”indică foarte clar ce vrea autorul”. Când îşi alegea copistul, Enescu cerea multă răbdare.
George Enescu a fost primul muzician primit în Academia Română, onoare care i-a fost făcută însă după ce a fost primit în Academia Franceză.
La muzeu sunt expuse costumul de concert, fracul şi cel de academician, însoţit de sabia şi bicornul, care ofereau un statut de cavaler.
În Palat, o piesă spectaculoasă, cu o vechime de peste 100 de ani, este pianul Steinway, cumpărat de Grigore Cantacuzino. A fost ales în aşa măsură încât să se încadreze cu mobilierul. Este un grand piano, confecţionat manual, la Hamburg şi la New York. O parte din componente erau create la atelierul din New York şi asamblate la Hamburg. Din informaţii pe care le furnizează firma, pianul e făcut spre sfârşitul secolului XIX.
Ultima oprire este în Salonul de muzică. Aici, toată decoraţia, vitraliile, sunt din materiale preţioase. Vitraliile sunt cele originale, decorul este predominant baroc şi plin de simboluri vizuale, toate personajele regăsindu-se în iconografia barocă.
Sculpturile şi stucaturile sunt realizate cu armătură, iar fresca este realizată de Gheorghe Demetrescu Mirea, pânză maruflată, ulei pe pânză, fiind expusă la un Salon Internaţional, la Paris. ”Pe atunci era greu să devii celebru. Nu ştia de tine decât lumea bună, acum faci o poză şi ştie lumea largă că a fost creată o capodoperă”, spun muzeografii. Nababul ar fi vrut să inaugureze palatul de Crăciunul 1905, însă nu a reuşit pentru că picturile nu erau aduse încă de la Paris. Dacă în primul salon şemineul este din onix alb-gălbui, în bibliotecă culoarea lui este verde, mergându-se pe o armonizare a culorilor.
”Din jurnalul Marucăi, aflăm că palatul era bogat ornamentat, cu tapiserii. Ce vedem noi, e o variantă foarte aerisită. Priviţi balconul din aulă! A fost astupat”, mai spun ghizii, care amintesc că edificul era un loc foarte râvnit în epocă, mulţi voiau să ia parte la balurile organizate aici.
În marele salon de muzică, deasupra şemineului în stil Ludovic al XIV-lea se află încastrat portretul Ecaterinei Cantacuzino, ferit de privirile publicului pentru că infiltraţiile de apă îl distrug.
Din noiembrie, patru dintre casele lui Enescu - Bucureşti, Sinaia, Dorohoi şi Liveni - pot fi vizitate virtual, în expoziţia digitală ”Enescu 360”, cu ajutorul tehnologiei Samsung Gear VR. În custodia Muzeului Naţional ”George Enescu” mai intră şi Vila Luminiş de la Sinaia şi casa de la Tescani.
Din 2007, Palatul Cantacuzino este inclus pe lista monumentelor Patrimoniului European.
Muzeul este închis lunea. Expoziţia permanentă de la Cantacuzino poate fi vizitată de marţi până duminică, între orele 10.00 - 17.00 (intrarea până la ora 16.30).
Casa memorială poate fi văzută de miercuri până duminică, între orele 10.00 – 17.00 (intrarea până la ora 16.30). Accesul este gratuit în data de 26 a fiecărei luni.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
