Regizorul Radu Afrim a mărturisit la Sibiu, la Festivalul Internaţional de Teatru, că actualitatea l-a determinat să scrie piesa „Ultima vară de pace”, în timp real, despre „noi, sub acest coşmar”, al alegerilor din 18 mai. Schimbările în creaţia sa teatrală se întâmplă în funcţie de sezon, de problemele sociale, de ce-l înteresează pe spectator. În dialogul cu profesorul, cercetătorul şi criticul de teatru Octavian Saiu, Afrim a subliniat că nu-i place să se repete, „să facă teatru de tip buletin de ştiri”. Vineri, de la ora 18.00, se joacă spectacolul său „Trilogia memoriei”, de Arne Lygre, producţie a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Reprezentaţia este programată la Sala Faust de la Fabrica de Cultură.
Ce îl face pe Radu Afrim să nu se schimbe
„Mă întorc la spectacolele mai noi la aceleaşi timpuri dinainte de a fi eu om de teatru. La vremurile când eram un adolescent, un om nesofisticat, cred că asta mă ajută. Fac naveta asta, între cine eram şi cine sunt. Încerc să nu mă îndepărtez prea mult de mine. Călătoriile în mine îmi plac mai mult decât cele în ţări exotice. Nu-mi fac planuri de viitor, nu-mi place, dacă nu ar fi tras alţii de mine, nu ştiu ce aş fi făcut, poate cultivam vinete”, s-a destăinuit regizorul.
Ce determină schimbările
„Aceste schimbări apar, în stagiune, de la o companie la alta, sunt mari, sunt observabile. Să iau de exemplu ce am făcut anul acesta: La Iaşi, „Zi de bucurie”, un text minimal al norvegianului Arne Lygre, care te duce într-o linie precisă. Am venit apoi la Târgu-Mureş - „Casa dintre blocuri”, text scris de mine, despre universul copilăriei mele, un spectacol ce ţine patru ore. Apoi, la Constanţa, am scris un spectacol de patru ore, din care am tăiat 10 minute. E un spectacol foarte colorat, cu nişte coperţi foarte serioase, sociale să zicem, şi energia actorilor tineri de la Constanţa nu se compară cu nicio altă energie a actorilor din ţară. Deci, nu se compară cu ce am făcut în iarnă la Târgu Mureş. Şi sezonul are mare importanţă, vară, iarnă. Apoi la Sfântu Gheorghe, „Ultima vară de pace”, despre astea şase luni de coşmar pe care le-am trăit noi din turul unu până în turul doi, în care unii eram cu bagajele la uşă, se ştie. Spectacolul se întâmplă în 18 mai, când un grup de şase tineri se refugiază într-o pădure, fără telefoane, să aştepte rezultatele votului. E foarte funny, poetic, nu este ceva să te plictiseşti. Deci, sunt nişte schimbări care apar, nu ca la Picasso, la 10 ani, la 20 de ani, sau cât erau perioadele lui. Nu-mi place să mă repet. O singură dată am făcut o piesă de două ori, şi atunci a fost în variante diferite. Mă plictisesc foarte repede. Dacă eu mă plictisesc în timpul repetiţiilor, dacă actorii se plictisesc, nu e bine. Socialul m-a obligat, ca în timp real, să scriu această piesă despre noi sub acest coşmar. Fără să-mi programez. Nu poţi să ştii ce te va interesa şi pe omul din faţa ta ce-l va interesa peste o lună. Niciodată nu am făcut teatru de tip buletin de ştiri”.
Provocarea de a păstra vie atenţia publicului cu spectacole, şi de patru ore, nu este un scop la Afrim. „Atunci când pornesc un proiect mă gândesc că ar putea fi un eşec. Nu pornesc la drum cu siguranţa că oamenii vor sta în scaune patru ore. Nu e chiar aşa de roz situaţia. Nu mi-am făcut o regulă din a ţine oamenii într-o sală atât de mult timp. Lucrând tot timpul cu majoritatea actorilor tineri, simt că trebuie să ţin pasul (...). În şcoală, acum, se practică o anumită grijă prea mare de a nu fi tânărul prea mult solicitat. Dar cei care rezistă, vor face carieră”, este opinia regizorului.
„Eu îmi aleg actori de anduranţă mare (...). În „Antologia dispariţiei”, spectacolul de la Iaşi, a fost o discuţie pe internet despre faptul că Mălina Lazăr, actriţa care a câştigat premiul la UNITER, avea genunchii juliţi pentru că a umblat prea mult pe pământ, ea având totuşi genunchiere. Ea e una dintre actriţele puternice şi s-a apărat pentru că a zis că nu e niciun pericol. Spectatorii au spus că nu mai sunt anii în care actorii să facă astfel de sacrificii, dar ea s-a apărat. E nu sunt pentru sacrificiu”.
Alegerea textului
„E cel mai greu moment din procesul muncii. E foarte greu. Pentru că lucrând deja de 25 de ani, nu îmi mai plac foarte multe lucruri. Poate şi Filologia pe care am făcut-o mi-a deformat un pic din gust. E foarte greu să aleg. Să ştii că nu prea am ce să las la o parte. Mă chinui. Şi pentru următorii doi ani am plin de contracte. Toate sunt în alb. Nimeni nu ştie ce o să fac. Şi nu este un alint, asta îmi dă insomnii. De multe ori întreb şi spectatorii, şi actorii, şi secretarele literare. Sunt directoare sau directori care citesc texte şi îmi propun texte dramatizabile. E foarte greu de găsit texte. Cele contemporane sunt foarte nişate. Îmi rămâne un culoar foarte îngust, aşa că îmi e mai uşor să scriu un text decât să citesc unul”, a povestit Radu Afrim. „Unii actori, din păcate, nu te inspiră. Mă pot inspira foarte bine atunci când regizez. Aş fi cel mai fericit om să-mi placă integrala Racine, Molière, Corneille, Beaumarchais, Voltaire, toţi cei pe care i-au citit în şcoală, dar îi urăsc. Pentru că mi-am petrecut toată tinereţea în bibliotecă, vara, citindu-i. Şi dacă aş face, cred că mi-aş bate joc rău de ei”. Şi-ar dori să facă un spectacol mai puţin vorbit. „Dar pentru asta îmi trebuie un nou antrenament cu mine însumi”.
„Eu refuz multe texte pe care acum 25 de ani le-aş fi făcut. Am lucrat mai mult în interiorul tinerilor. Altădată aş fi rămas mai la suprafaţă”.
Afrim este unul dintre creatorii care spune mereu că teatrul românesc e foarte bun în acest moment. „Vocile criticie, care zic că nu suntem conectaţi la Europa, care nu se mai termină, le aud de 25 de ani că nu avem relevanţă internaţională, nu mai pot cu ele. Nu ştiu ce înseamnă un festival, o producţie, costă. Foarte multe turnee au fost oprite pentru că pe lista aia erau nişte oameni pe care nu i-a, văzut la lucru”.
Radu Afrim, născut în 1968 la Beclean, este unul dintre cei mai inovatori regizori de teatru din România. Recunoscut pentru stilul său vizual, poetic şi profund senzorial, Afrim a fost distins de trei ori cu Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol în ultimii ani. În 2021 a câştigat cu „Inimă şi alte preparate din carne” (Craiova), urmat în 2023 de „Seaside Stories” (Constanţa) şi în 2024 de „Antologia dispariţiei” (Iaşi). Spectacolele sale integrează elemente multimedia, video, muzică şi proză contemporană, oferind o experienţă teatrală unică. În 2025 a regizat Teatro Lúcido la Malul Infinitului, un spectacol poetic şi filosofic. Afrim este şi autorul universurilor sonore şi vizuale din propriile producţii. Este unul dintre cei mai importanti regizori români ai momentului. S-a născut în 1968, în oraşul Beclean din Bistriţa Năsăud şi a absolvit Facultatea de Litere de la Universitatea Babeş Bolyai în 1995. În 2000 a absolvit cursurile specializarii Teatru din cadrul aceleiaşi universităţi. De-a lungul carierei sale, a câştigat 5 premii UNITER, dintre care 3 pentru Cel mai bun spectacol. Printre cele mai cunoscute spectacole care îi poartă semnătura se numără: „Pădurea spânzuraţilor”, „Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte”, „Inimă şi alte preparate din carne” sau mai recentele "Seaside Stories" şi "Ierbar".
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
