Relaţia vie cu propriul trecut este vitală pentru o societate, care, în lipsa acestei culturi a memoriei, se află în situaţia unui şofer care nu se uită în oglinda retrovizoare şi atunci se pune în pericol, spune, într-un interviu acordat News.ro, scriitorul suedez Aris Fioretos, autorul unui roman recent tradus la editura Humanitas, ”Mary”, despre dictatura militară din Grecia anilor 1970. Astfel se ajunge la situaţia de astăzi, când avem versiuni "soft“ de regimuri dictatoriale, în Turcia, Rusia, Ungaria, adaugă acesta. Dar Europa are în faţă nu numai provocarea autoritarismului, ci şi pe cea a situaţiei imigranţilor, o explicaţie pentru neadaptare şi pentru cazurile extreme, cum sunt atentatele teroriste comise de ”generaţia a doua”, adică de copiii imigranţilor, născuţi în Europa, fiind lipsa de speranţă. ”Părinţii au venit cu multe speranţe. Copiii nu mai au speranţe, şi-au dat seama că, deşi pe hârtie suntem toţi egali, lucrurile nu stau deloc aşa”, spune Fioretos. În opinia scriitorului suedez, Europa va merge inevitabil către o structură cu un nucleu puternic, de şase - şapte ţări, iar în jur vor fi ţări mai slab integrate şi care vor avea mai puţin de câştigat.
Aris Fioretos, fiul unui tată grec emigrat în anii ’50 şi al unei mame austriece, s-a născut în 1960, la Göteborg. A studiat la Stockholm, la Paris cu Jacques Derrida şi în Statele Unite, la Universitatea Yale. A debutat în 1991 cu un volum de proză poetică, Delandets bok (Cartea împărtăşirii), iar de-a lungul vremii a publicat eseuri, proză scurtă, convorbiri, este editorul mai multor volume colective de studii critice, al unei antologii de poezie Paul Celan şi al ediţiei opera omnia Nelly Sachs, precum şi autorul unei biografii ilustrate, Nelly Sachs, Flight and Metamorphosis (2012). Romanele lui Aris Fioretos s-au bucurat de mare succes şi l-au impus drept unul dintre cei mai importanţi prozatori suedezi contemporani: Stockholm Noir (2000), Sanningen om Sascha Knisch (Adevărul despre Sasha Knisch, 2002), Der siste greken (Ultimul grec, 2009). Cel mai recent roman al său, Mary (2015; Humanitas Fiction, 2017), a fost premiat atât în Suedia, cât şi în Germania. Aris Fioretos a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale: Premiul Karin şi Karl Ragnar Gierow al Academiei Suedeze (1994), Premiul de iarnă al Fundaţiei De Nio (2000), Premiul Gleerups (2009), Premiul Sture Linnér (2011), Premiul Marin Sorescu oferit de Institutul Cultural Român (2012), Marele Premiu al Fundaţiei De Nio (2013), Premiul pentru roman al Radioului Suedez (2016), Premiul pentru roman al oraşului Gävle (2016), Premiul Jeanette Schocken al oraşului Bremerhaven (2017).
Vă prezentăm integral interviul acordat de scriitorul Aris Fioretos agenţiei de presă News.ro:
M.G.: Aris Fioretos, aveţi o genealogie bogată: tatăl grec, mama austriacă, v-aţi născut în Suedia. Vă scrieţi romanele în suedeză şi îl traduceţi pe Holderlin din germană. Va pun chiar la începutul dialogului nostru, aşadar, întrebarea pe care, probabil, o auziţi foarte des: cum v-aţi defini, din această perspectivă a identităţilor suprapuse? Care este punctul în care toate aceste identităţi parţiale se întâlnesc?
Aris Fioretos: Vreme de mulţi ani am crezut că nu am un răspuns clar la această întrebare şi că asta era o problemă a mea. Mi-a luat ceva până mi-am dat seama că de fapt era doar o problemă pe care şi-o punea persoana care mă întreba. Tot nu am un răspuns clar la întrebare, spun doar: e complicat. Oamenii ca mine, cu un background complex, nu simt nevoia de a fi doar grec sau doar austriac. Iar în lumea de astăzi există şi situaţii mai exotice: o filipineză se căsătoreşte cu un guatemalez, iar copilul se naşte în Germania. E altceva decât cazul în care ambii părinţi sunt europeni, atunci au totuşi nişte lucruri comune. Eu mă simt complicat, dar în cel mai bun sens al cuvântului. Cred că este un avantaj să nu ai o moştenire mono-etnică, deoarece te obişnuieşti de mic să observi şi să accepţi diferenţele dintre culturi şi dintre limbi. Este un lucru pozitiv.
M.G.: Puteţi spune că vreuna dintre aceste rădăcini, grecească şi austriacă, vă este mai apropiată, vă defineşte mai bine personalitatea? Fiecare dintre cele două culturi şi limbi structurează diferit lumea.
Aris Fioretos: Un copil cu părinţii divorţaţi nu vrea să ia partea niciunuia dintre ei. Ar simţi că-l trădează pe celălalt. Şi eu simt la fel. Aş spune totuşi că am coloana vertebrală greacă, sistemul nervos este austriac, vienez mai exact, în timp ce limba este suedeză.
M.G.: Scrieţi despre imigraţie, în romanul „Ultimul grec”, netradus în limba română. Aş vrea să vă întreb dacă pentru copii există o nevoie de a parcurge drumul invers, către patriile de origine ale părinţilor. Poate aşa se explică şi prezenţa Greciei, în această carte, dar şi în „Mary”.
Aris Fioretos: Este o intrebare importantă şi complicată. Nu se poate da un răspuns la modul general, ci trebuie luat fiecare caz în parte. Mulţi imigranţi care fac copii într-o ţară străină nu se mai întorc acasă. Ei rămân astfel cu o nostalgie mult mai puternică şi mai dureroasă pentru ţara de origine, pentru că îşi dau seama că tot ce le rămâne este să le transmită copiilor câte ceva despre aceasta, chiar dacă poate nu le-o vor arăta niciodată. Şi asta a fost şi cazul tatălui meu, care a părăsit Grecia la începutul anilor ‘50 şi nu s-a mai putut întoarce până în 1974, iar la vremea aceea eu aveam deja 14 ani. Astfel de copii receptează patosul puternic al părinţilor, dar nu-l pot asimila prea uşor. Filosofii, după cum ştiţi, vorbesc despre diferenţa dintre Sinn şi Bedeutung, sens şi semnificaţie. Pentru copiii de care vorbim, stelele sunt la fel pe cer şi dimineaţa şi seara, însă pentru părinţii lor nu mai sunt la fel. Este nevoie de mult timp şi de mult curaj pentru a găsi calea către cultura părinţilor. Pentru mine, în 1974, felul în care vedeam ţara tatălui meu era doar din perspectiva pe care mi-a insuflat-o el. Au mai trebuit să treacă nişte ani pâna am reuşit să am propria mea viziune, propriul meu mod de a mă raporta la acea cultură.
M.G. A fost aşadar ca un Buildungprozess.
Aris Fioretos.: Întocmai. Dar e un lucru important că am făcut asta, altminteri rămâneam cu o versiune sclerotică asupra ţării tatălui, versiunea generaţiei acestuia, ceea ce nu e un lucru neapărat rău, dar nu mai corespundea noilor realităţi. Aşa că eu am petrecut un an în Atena, imediat dupa ce am terminat liceul şi am descoperit Grecia pe cont propriu. Şi mai e un lucru care poate fi un obstacol serios: există diferenţe majore dintre prima şi a doua generaţie de imigranţi, dar uneori părinţii nu-şi dau seama şi-şi forţează copiii să se simtă mai loiali ţării de origine decât ţării în care trăiesc.
M.G. Copiii simt, aşadar, o dublă presiune: cea a integrării în noua societate, dar şi datoria faţă de ţara de origine a părinţilor.
Aris Fioretos.: Riscul este mult mai mare să fie aşa atunci când ambii părinţi provin din aceeaşi ţară. La ei antagonismul este evident: lumea de aici faţă de lumea de acolo. În cazul meu se amestecau trei ţări, lucrurile nu mai erau atât de categorice, iar mie şi părinţilor ne-a fost mai uşor.
M.G.: Aţi învăţat simultan greaca şi germana?
Aris Fioretos.: Germana este prima mea limbă, deoarece părinţii mei s-au cunoscut în Viena şi între ei vorbeau în germană. Germana a rămas limba familiei mele, în care eu m-am născut şi am crescut.
M.G.: De asta v-aţi apropiat de Hölderlin? Care, ca Heidegger, avea şi un interes deosebit pentru greaca veche.
Aris Fioretos.: Da, este unul dintre motivele pentru această afinitate.
M.G.: Imigrantul, spuneţi într-un loc din carte, „în patrie este prezent în amintirea celor care l-au cunoscut, iar în ţara de adopţie, este ca şi absent fiindcă nu există cineva care să-şi amintească de el”. Este aceasta o virtute sau mai degrabă un dezavantaj al exilului?
Aris Fioretos: Ambele. Cred că oamenii care reuşesc asta - şi nu neapărat în sensul oficial, cel al acceptării sociale -, sunt cei care înţeleg că întotdeauna pierzi ceva, dar şi câştigi foarte mult. Condiţia necesară pentru asta e să ai voinţa să te schimbi, să te re-inventezi în noua cultură. Eu văd că mulţi nu sunt dispuşi să facă asta, şi-i înţeleg. Mulţi se tem că sentimentul de pierdere se va accentua. Însă imigranţii despre care ştiu că s-au integrat foarte bine sunt cei care s-au descurcat cu ambele aspecte. Au acceptat că au pierdut ceva, dar au fost capabili să găsească şi noi oportunităţi. Ţările care au politici publice puternic naţionaliste greşesc forţându-i pe imigranţi să facă alegeri pe care nu ar trebui să le facă. Aceste abordări dogmatice duc la consecinţe grave. Eu obişnuiesc să citez sloganul mişcării de emancipare gay din anii 60-70, dar care se aplică şi imigranţilor: “Noi suntem aici, nu ne este ruşine, obişnuiţi-vă să trăiţi cu asta”.
M.G.: Am amintit de romanul „Mary”, recent tradus în limba română. Tema este una extrem de familiară României, şi anume felul în care dictatura îl striveşte pe om. Sau mai bine zis încearcă. Cum anume reuşeşte un grup de oameni, până la urmă, să controleze o întreagă societate?
Aris Fioretos: Cu ajutorul anumitor parteneri importanţi din afară, chiar din Vest, cum a fost în cazul Greciei. Statele Unite au dovedit atunci că nu le pasă prea mult de soarta grecilor, ci doar de poziţia geostrategică a acestei ţări, deoarece le era teamă că urma să cadă sub influenţa sovietică. În acele timpuri viaţa socio-politică a Greciei era foarte tumultoasă, cu scrutinuri interminabile, cu guverne care se schimbau des, iar social-democraţii flirtau cumva cu Uniunea Sovietică. Nu în sensul apropierii de blocul comunist, ci mai curând ca un semn de independenţă faţă de americani. Iar coloneii care au dat lovitura de stat la 21 aprilie 1967 au fost de fapt antrenaţi de CIA în America. Aşadar ei erau o clică relativ mică, însă în spatele lor se afla o putere străină uriaşă. Grecia a fost dintotdeauna o societate dualistă, acolo ori eşti de stânga, ori eşti de dreapta, nu prea există teritoriu de mijloc. Cei doi piloni fundamentali ai dreptei, ai conservatorilor, erau, în anii 60 şi 70, armata şi biserica. Iar acestea au fost complice, aşa că militarii au avut un aparat de funcţionari pe care să se bazeze. Însă situaţia în Europa şi în lume s-a schimbat rapid, în mai puţin de cinci ani: criza petrolului, războiul din Vietnam care i-a marcat profund pe americani, aceştia din urmă ajungând la concluzia că ar fi mai avantajos, din punct de vedere strategic, să mute frontiera cu Estul din Grecia în Turcia. Au fost semnele dezgheţului pentru Grecia, Amnesty International şi Crucea Roşie reuşind să determine desfiinţarea unor închisori politice de pe insule. Lucrurile au evoluat, au apărut problemele economice, apoi protestele studenţeşti din anii 70, din Atena şi Salonic, care au marcat începutul sfârşitului regimului dictatorial din Grecia. Revolta a culminat în 1973 cu ocuparea clădirii Politehnicii din Atena, autorităţile intervenind în forţă 3 zile mai târziu. Au fost ucişi oameni, peste 2.000 au fost închişi, represiunea s-a accentuat. Fostul şef al poliţiei politice a preluat puterea, însă a fost un om suficient de nechibzuit pentru a provoca Turcia. Invazia turcească în Cipru din vara lui 1974 a fost şi sfărşitul regimului din Grecia. Ţara şi-a regăsit echilibrul peste câţiva ani, odată cu alegerile din 1979, când a fost ales Papandreou. De atunci a domnit pacea şi a început procesul de modernizare.
M.G.: Şi în dictatura coloneilor din Grecia anilor 70, dar şi în România comunistă, unul dintre scopurile dictaturii era să îl facă pe om sa colaboreze. Personajul Mary nu trădează şi plăteşte scump, cu viaţa copilului nenăscut. Însă mulţi nu au rezistat. Ce anume speculează o dictatură în om încât îl convinge să işi trădeze, iată, până şi pe cei pe care îi iubeşte?
Aris Fioretos: E greu să ştii dinainte cine anume va trăda, pur si simplu afli mai târziu că s-a întâmplat. Oamenii sunt la fel de capabili să facă şi lucruri oribile, şi lucruri măreţe, nu ai cum să ştii exact cine poate fi trădător şi cine nu. Dictaturile au metode insidioase de a pătrunde până în fibra profundă a oamenilor şi a relaţiilor dintre ei. Sunt metode ale paşilor mărunţi. Lucruri banale, imperceptibile, dar care reuşesc să pătrundă în oameni, să ucidă binele din ei. Când îşi dau seama că au mers prea departe, aceşti oameni sunt deja captivi.
M.G.: Cum ştie un individ că şi-a atins limita fricii şi că dincolo de aceasta devine un complice? Adevarata libertate, spuneţi într-un loc din carte, constă nu în posibilităţi nenumarate, ci în arta de a te limita.
Aris Fioretos: Thomas Thorild, scriitor şi jurist suedez din epoca Iluminismului, spunea: “Să gândeşti liber este bine, să gândeşti corect este şi mai bine”. Cu alte cuvinte nu poţi avea libertate absolută, ea are sens doar dacă ai înţelepciunea de a-ţi stabili limitele, deoarece trebuie să ţii cont de libertatea celorlalţi. Câteodată, pentru a da libertate altora trebuie să îţi reduci libertatea proprie. Este un raţionament greu de acceptat, ajungi la el pas cu pas, odată cu maturizarea. Când eşti tânăr crezi că libertatea absolută este cel mai important lucru de pe lume, dar apoi ajungi să trăieşti alături de alţi oameni şi să ai resposabilităţi faţă de ei. Şi în final înveţi să le menajezi libertatea şi să ţi-o limitezi pe a ta.
M.G.: Este un proces la nivel individual.
Aris Fioretos: Da, şi este unul pozitiv. Iar trădarea funcţionează cumva similar, dar pe dos. Este imaginea pervertită, în oglindă, a libertăţii. Este dificil să înţelegi cum ajunge cineva anume să o apuce pe un drum sau pe celălalt. În cazul lui Mary, personajul principal, ea şi-a părăsit familia la 19 ani, după liceu, un moment dureros pentru ea, iar apoi întâlneşte un bărbat, activist politic, spre deosebire de ea, şi care-i deschide noi perspective. Asta o marchează suficient de tare pentru a-şi decide felul în care vrea să-şi trăiască viaţa în continuare. Dar asta e doar un caz individual, experienţa ei nu se poate aplica altora.
M.G.: Deci spuneţi că şi limitele sunt personale.
Aris Fioretos: Da, asta cred.
M.G.: Ce este probabil cel mai şocant într-un regim dictatorial este dezumanizarea. Şi tocmai aici pare a fi cheia romanului dumneavoastră – Mary îşi păstrează umanitatea. Cum anume reuşeşte?
Aris Fioretos: Cartea debutează cu o scenă de euforie colectivă, este acolo o atmosferă plină de optimism, oamenii erau pe străzi cântând, se petrecea în a treia zi a revoltei studenţeşti. Mary nu era cu ceilalţi colegi, tocmai fusese la doctor şi aflase că este însărcinată. Aşadar, în contrast cu ceilalţi, nu era deloc veselă, ci extrem de neliniştită. Aici este cheia, ea tocmai simţea că are responsabilitate unei alte vieţi. Am simţit că aveam nevoie de această scenă, cred că asta e cel mai important în literatură, în artă în general, să surprinzi momentul de contrast maxim. În cazul nostru avem pe de o parte dictatura cu întreg aparatul represiv, iar pe de altă parte dragostea absolută faţă de o altă fiinţă umană. Şi mai există un contrast puternic în carte, cel al limbajului. Cred că şi în România dictatura şi-a creat un vocabular propriu, cu cuvinte care încercau să mascheze realitatăţi foarte brutale. În Grecia tortura era denumită “petrecere cu ceai”, violul, o formă de tortură răspândită, era “petrecere cu ceai şi prăjituri”. Acesta era limbajul represiunii, iar lui îi opun limbajul liric al protagonistei, pentru că mi-am dat seama de la început că dacă voi scrie despre acele lucruri oribile voi avea nevoie de un alt limbaj, unul mai puţin şocant. Iar dacă priviţi cu atenţie, veţi vedea că există doar două scene de violenţă în carte - eu îl iubesc pe Aristotel care spunea că violenţa nu are îşi are locul pe scenă, deoarece ar deveni subiectul principal al tragediei şi nu ar fi corect. Violenţa este ceea ce duce la tragedie şi ceea ce rezultă din tragedie. Cartea mea este aşadar despre ce se află înainte şi ceea ce se află după ce apare violenţa. În constrast, romanele poliţiste, de exemplu, au în centrul lor violenţa. Este raţiunea lor de a fi, dacă elimini violenţa, nimic nu mai are sens.
M.G.: Sunt aceşti oameni, precum Mary, eroi? Trăim într-o epocă în care pare a avea mare nevoie de eroi.
Aris Fioretos: Povestea revoltei studenţeşti din Grecia, aşa cum am auzit-o de la generaţia acelor ani, este într-adevăr o naraţiune eroică. Eu am respectat asta, însă tot timpul protagoniştii păreau a fi mai curând eroi de la Hollywood sau din mitologia antică. Mult supradimensionaţi. Povestea mea are multe elemente reale, multe femei din Grecia au trăit lucruri similare, însă eu m-am gândit să scriu şi “povestea din spatele poveştii”., care nu putea fi decât povestea unei femei. Am discutat despre acele timpuri cu mulţi oameni, cu cei din familie, cu prietenii lor, cu prietenii prietenilor, şi aşa mai departe. Am întâlnit zeci de femei care au trăit acele vremuri, fie că au fost în închisori pe insule, fie doar au participat la proteste. Mi-am dat seama că auzeam fie versiuni puternic ideologizate, fie anecdote. Dar pe mine nu mă interesau nici unele, nici altele. Voiam să aflu despre acele lucruri mărunte, dar relevante, care se petrec între oameni. Şi când oamenii înţelegeau ce vreau de la ei, începeau să-mi spună lucruri pe care probabil nu le mai spuseseră nimănui. Ştim cu toţii ce se întâmplă atunci când depeni aceleaşi amintiri prea des - se transformă în anecdote. Întâmplările prin care trec oamenii sunt complexe, deseori ambigue, ambivalente, iar când le povesteşti ai deseori tendinţa să elimini tot ce pare prea complicat, iar povestea se transformă într-o anecdotă. Când am vorbit cu aceste femei, am reuşit să le determin să nu îmi mai spună anecdote, ci întâmplările aşa cum au fost, lucruri oribile pentru cine le-a trăit, dar care pentru mine au devenit parte din mozaicul cărţii.
M.G.: În ”Mary”, poveştile au de multe tonuri închise. Apare acolo tortura în formele ei dure. De astă-dată mut întrebarea către individul care alege răul, către torţionarul care îşi abandonează umanitate şi vă întreb despre resorturile care îl duc pe om către a face rău altora.
Aris Fioretos: Nu am vorbit cu niciun om care să fi făcut aşa ceva, dar am citi cărţi despre asta şi este o carte, scrisă de doi autori, nu îmi amintesc numele lor, dar unul e o autoare din Grecia, şi ei şi-au pus chiar această întrebare: cum ajung unii oameni să facă lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi nu le-ar putea face? Fireşte, există cazurile patologice, dar nu despre ele este vorba aici. Şi ei au realizat că există un element comun, această carte analizează tortura în Argentina, Brazilia, Chile, Spania, Portugalia şi Grecia, în dictaturile din anii ‘70 – ‘80, iar acest element comun este acela că toţi aceşti torţionari aveau un tată absent. Aceşti oameni erau soldaţi în anii ‘70 – ‘80, au fost uşor de racolat şi încet li s-a dat acest sentiment al respectului de sine bazat pe o figură autoritară puternică. Ca un tată. Şi astfel s-a putut exploata această dependenţă de figura unui tată puternic, care îţi dă ordine ultimative, cărora trebuie să li te supui, pentru că iubirea resimţită faţă de această figură a tatălui era atât de puternică. E teribil când te gândeşti cât de manipulatorii pot fi dictaturile, speculând toate aceste sentimente pe care le avem în relaţiile intime, pentru a-şi atinge scopuri foarte întunecate.
M.G.: Există acest paradox, pe care să îl numim paradoxul lui Vasili Grossman, pentru că el a scris despre asta, în Panta Rhei: un torţionar desăvârşit care, în acelaşi timp, este un tată grijuliu, un soţ iubitor, un pasionat de muzica clasică. Cum se poate explica, în acest context al dictaturii despre care vorbim, coexistenţa răului absolut şi a binelui, în aceeşi persoană?
Aris Fioretos: Cred că, în parte este vorba despre o separare mentală: ai o viaţă în lagăr sau în închisoare şi o cu totul altă viaţă acasă, dar asta nu explică totul. Cred că este un proces de dezumanizare, trebuie să îi dezumanizezi pe cei cu care ai de-a face şi să îi faci mai puţin oameni. Germania a făcut asta, în timpul celui de-al treilea Reich, evreii nu mai erau oameni, ei murdăreau societatea în care trăiau. În Grecia nu s-a mers atât de departe, cu toate că şi acolo se spunea despre comunişti că nu trebuie să fie trataţi ca fiinţe umane.
M.G.: În România, torţionarul mergea la un job.
Aris Fioretos: Da, faci ce ţi se spune, apoi te speli pe mâini şi pleci acasă şi faci cu totul altceva. Cred că aceasta este explicaţia, procesul de dezumanizare.
M.G.: Porecla unuia dintre torţionarii din carte este Samariteanul, o referinţa biblică. Cu toate acestea, în carte, religia, Dumnezeu nu sunt ieşiri, nu sunt soluţii de salvare. Cumva, Dumnezeu pare a fi chiar în mod vinovat absent. Este o interpretare corectă?
Aris Fioretos: Da, probabil aveţi dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta. Am fost mai interesat de pervertirea sensului biblic, în mod evident, Samariteanul nu mai este bun, dar el vrea să extragă un fel de catharsis negativ, vrea să obţină numele celor asociaţi cu persoana torturată. El aplică o metodă clasică: pune în scenă un ritual, cu scopul de a de a ajunge la acest catharsis negativ şi aveam nevoie de asta în carte. Aveam nevoie să arăt că structura e cumva similară.
M.G.: De unde întrebarea mea, dacă vedeţi aici o încercare a dictaturii de a înlocui divinitate, de a juca rolul lui Dumnezeu.
Aris Fioretos: Sau rolul Bisericii, al religiei. Da, cred că putem găsi similarităţi înfricoşătoare în felurile în care acestea două funcţionează.
M.G: Pare că nu îi lăsaţi personajului principal, lui Mary, nicio cale de salvare, în afara de ceea ce numiţi diapauza şi care este o suspendare a timpului istoric, cotidian. Îi deschideţi o uşă la sfârşit, dar care este cea a ieşirii finale.
Aris Fioretos: Da, am vrut să scriu o carte, ca despre acea oală pe care o ai în bucătărie şi pui în ea ulei, apoi altceva, până la ultimele picături. Aşa am vrut să scriu cartea, cu cât ajungi mai departe, cu atât mai puţine oportunităţi îţi rămân. Aceasta este ultima decizie pe care trebuie să o ia Mary, trebuie să aleagă între iubit şi copil şi sigur, e o decizie pe care nicio persoană nu ar trebui să fie obligată să o ia. Aşa cum ştiţi, decide să avorteze şi după asta, încetează să mai fie Mary,în sensul în care iubitul ei o numeşte Mary.
M.G.: Nu ar putea să îi explice niciodată că i-a salvat viaţa, cu preţul vieţii copilului.
Aris Fioretos: Singura uşurare este aceea că el nu va şti niciodată că a fost însărcinată. Dar cartea lasă o uşă deschisă, cu ce se va întâmpla cu ea după. Personal, ca cititor, nu ca scriitor, aş vrea să cred că a supravieţuit, chiar dacă nu mai era Mary, ci Maria. Aşadar, ea trăieşte, dar mi-am dorit această ambivalenţă pentru finalul cărţii.
M.G.: Cititorii pot înţelege cumva că Mary s-a sinucis.
Aris Fioretos: Da, într-un anumit sens, aşa şi este. A pierdut persoana care era ca mamă, ca femeie însărcinată, dar poate nu a pierdut totul, cine ştie?
M.G.: În Germania, pe care o cunoaşteţi foarte bine, după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a vorbit mult despre vina colectivă. Copiii şi-au confruntat părinţii, întrebându-i cum au putut tolera şi legitima chiar nazismul. Credeţi că este un proces necesar, acesta al confruntării trecutului în această manieră?
Aris Fioretos: Au fost diferite moduri în care s-a întâmplat acest lucru. Generaţia copiilor, cea din 1968, a fost foarte militantă şi cred că asta se datorează şi faptului că Germania din 1950 era foarte conservatoare şi mulţi dintre cei care au fost parte din aparat au continuat. Adenauer a fost cel care a făcut ca ţara să funcţioneze din nou după război, încercând să aplaneze conflictele, dar reacţia de respingerea a venit în anii 1960, iar generaţia din 1968 a fost foarte militantă. Poate că nu au avut altă alegere, dar cred că generaţia care a venit după, generaţia mea, are o relaţie diferită cu astfel de lucruri, nu la fel de militantă. Dar cred că este vital pentru orice societate să aibă o relaţie vie cu propriul trecut. Cei care au trăit acele vremuri, fie că vorbim despre victime sau agresori, mor acum şi în puţină vreme nu va mai fi nimeni care să fi avut experienţe personale în acest trecut. Şi ce se întâmplă atunci? Ce se întâmplă cu ceea ce germanii numesc cultura memoriei? Nu am un răspuns, dar nu văd cum ne-ar ajuta dacă am uita aceste lucruri. Pentru mine, Germania a fost exemplară în multe feluri şi aş vrea ca puţin din acestea să se întâmple şi în alte ţări.
M.G.: În ţările postcomuniste tocmai asta blamăm, că nu s-a întâmplat.
Aris Fioretos: Nu s-a întâmplat. Africa de Sud de astăzi nu este din păcate o ţară sănătoasă, dar pentru o perioadă a reuşit să facă tranziţia de la apartheid la democraţie, într-un fel care nu a alienat oamenii, au găsit un mod prin care să li se adreseze în această chestiune a vinovăţiei colective. Multe alte ţări nu au vrut pur şi simplu să facă asta şi nu e vorba numai despre fostele state-satelit ale Uniunii Sovietice. Dacă întrebi orice francez despre Vichy şi colaboraţionasim, îţi va spune: ”Nu, nu, a fost Germania, nu Franţa”. Cred că este adevărat pentru multe alte state, ca Polonia, Ucraina, Lituania, care pot învăţa de la Germania.
M.G.: Nu e cumva şi o povară prea grea pentru copii, să îşi asume cumva greşeala părinţilor?
Aris Fioretos: Ei bine, mulţi copii germani s-au confruntat, la şcoală, cu această problemă: fiecare lecţie de istorie de la şcoală era despre asta. Au obosit. Dar cred că asta are mai puţin de-a face cu toată chestiunea, cât cu felul în care profesorii trebuie să predea asta an de an, transformându-se într-o rutină. Atunci nu mai funcţionează. Dacă o faci într-un mod adecvat, acest sentiment nu mai apare.
M.G.: Poate şi prin intermediul literaturii, de pildă.
Aris Fioretos: Prin literatură, de exemplu. Personal, am o slăbiciune anume pentru scriitori ca Primo Levi, care au găsit modalităţi de a scrie despre asta, fără a deveni parte, şi urăsc acest cuvânt, a industriei Holocaustului.
M.G.: În Grecia?
Aris Fioretos: Nu sunt multe de spus aici. Parte din problema Greciei este că istoriografia şi înţelegerea istoriei sunt încă la un nivel arhaic. Ei sunt fie pro sau contra şi a găsi o modalitate de a discuta echilibrat este foarte dificil. De pildă, e mai uşor de acceptat pentru greci ce a scris un istoric britanic despre ei, decât cineva şi ţara lor. Cred că se schimbă puţin, oamenii implicaţi în Războiul civil mor şi ei acum în Grecia. Cere timp şi trebuie să menţinem flacăra vie.
M.G.: Pentru că vorbim puţin despre Grecia, ştiu că, acum, în şcoli nu se mai studiază greaca veche.
Aris Fioretos: Greaca veche pierde din teren peste tot, la fel şi latina. Explicaţie rezidă şi în efortul de modernizare, de adaptarea a sistemului de educaţie la reglementările din sistemul european.
M.G.: Mai vedeţi posibil un regim dictatorial în Europa, astăzi, după tot ce s-a întâmplat în secolul trecut?
Aris Fioretos: Avem deja versiuni „soft“, dacă ne uităm cu procedează Erdogan sau Putin sau Orban în Ungaria. Schimbările pe care le-au făcut în ţările lor indică această tendinţă. Mai întâi schimbă legile, pentru a-şi face politicile acceptabile şi legale, iar apoi pur şi simplu elimină libertatăţile, libertatea cuvântului în primul rând. Pentru mine sunt semne clare ale tendinţelor dictatoriale, poate nu e vorba de dictaturi „hardcore“, de genul celor care implică direct armata la conducere, dar scopurile urmărite sunt aceleaşi cu cele pe care le aveau în vedere dictaturile militare.
M.G.: Se spune că aceia ce nu-şi cunosc trecutul sunt condamnaţi să-l repete.
Aris Fioretos: E ca şi atunci când eşti la volanul unei maşini. Ai nevoie de o oglindă retrovizoare. Evident, nu ai să stai doar cu ochii în ea, dar este totuşi necesară când mergi undeva.
M.G.: As vrea sa revenim putin la tema de la care am plecat, imigratia. Imigraţia a avut mai multe chipuri în ultimele două secole: în secolul al XX-lea, vorbeam despre imigraţia dinspre ţările cu regimuri dictatoriale spre Vestul liber. Este şi cazul României, şi cazul tatălui dumneavoatră, plecat din Grecia în vremea dictaturii militare. A urmat, mai ales in această parte de sud-est a Europei, dar nu numai, imigraţia economică. Cum arată astăzi acest fenomen?
Aris Fioretos: În anii ’60-’70 germanii îi numeau pe imigranţi Gastarbeiter, adică străini veniţi la muncă. Pe scurt cei din sudul Europei care veneau să-şi găsească de lucru în ţările din nord. Aceştia erau aşadar Gast, oaspeţi, aflaţi temporar în Germania şi care la un moment dat trebuiau să se întoarcă acasă. Numai că după s-a văzut după 10 - 15 ani că mulţi nu au mai plecat. În primul val de imigranţi au fost de regulă bărbaţi tineri, care au ajuns să se căsătorească în Germania sau Suedia, iar reîntoarcerea în ţara de origine însemna destrămarea familiei. Situaţii de genul ăsta nu mai există astăzi, când ne referim la europeni, care au libertatea să se stabilească şi să muncească oriunde în Uniunea Europeană. Astăşi vorbim de imigranţi care au venit aici forţaţi de împrejurări, din Africa, din Afganistan.
M.G.: Deci din nou avem oameni care îşi caută libertatea în Vest?
Aris Fioretos: Nu, aceştia vor în primul rând să nu-şi mai simtă ameninţate propriile vieţi. Foarte trist, şi e abia începutul, vom vedea valuri mult mai mari de imigranţi în viitorul apropiat. Fenomenul nu este tratat cum se cuvine, social şi politic, a fost politizat şi prezentat ca un război al civilizaţiilor, iar religia de asemenea pare a fi un subiect. Şi ambele părţi interesate profită: extremiştii islamici găsesc adepţi, dar şi politicienii din Vest folosesc imigraţia pentru scopurile lor. Se ajunge la cazuri foarte îngrijorătoare, cum a fost cazul atentatului recent de la Manchester, unde atacatorii se dovedesc a fi nu imigranţi din Africa, Afganistan, Iran sau Siria, ci oameni născuţi şi crescuţi în ţări europene.
M.G.: Aşadar, vorbim despre a doua generaţie. Cum se face ca, fiind născut şi educat într-o ţară europeană ajungi să te întorci împotriva ei?
Aris Fioretos: Nu trebuie să generalizăm, nu toţi ajung acolo. O explicaţie parţială este în felul în care ei sunt excluşi, nu sunt lăsaţi să se identifice cu ţările în care s-au născut şi au crescut.
M.G.: Fenomenul de segregare.
Aris Fioretos: Franţa, Germania, Suedia, Anglia, toate aceste ţări au făcut multe greşeli de-a lungul timpului, mă gândesc că în Franţa exista acum practic o întreagă generaţie care a fost marginalizată.
M.G.: Cum se face că dezrădăcinarea este resimţită mai acut în cazul copiilor, al celor din a doua generaţie, totuşi?
Aris Fioretos: Părinţii au venit cu multe speranţe. Copiii nu mai au speranţe, şi-au dat seama că, deşi pe hârtie suntem toţi egali, lucrurile nu stau deloc aşa. Dacă vii din banlieu, nu ai aceleaşi şanse cu cei din centrul Parisului să reuşeşti şi să te integrezi în societate.
M.G.: Şi ajung să nu mai creadă în nimic.
Aris Fioretos: Lipsa de speranţă este inamicul cel mai puternic. Şi tot în acest sentiment se află şi explicaţia pentru renaşterea ideologiilor de extremă dreapta. Marile partidele tradiţionale din Germania, die Volksparteien, social-democraţii şi conservatorii, nu mai au oferte către tineri, cum făceau în trecut, când oricui, chiar şi muncitorilor, li se promitea că vor putea ajunge măcar în clasa de mijloc.
M.G.: Visul european.
Aris Fioretos: Care acum nu mai este credibil. Aşa că vine extrema dreaptă şi vorbeşte despre întoarcerea la o societate tradiţională, curată, care de fapt nici nu a existat vreodată. Oamenii cred sau cel puţin vor să creadă în aşa ceva şi atunci îi votează. E vorba despre pierderea speranţei în viitor.
M.G.: Dar dumneavoastră mai aveţi încredere în proiectul european ?
Aris Fioretos: Da. Trebuie. Nu văd alternativa. Discutam odată cu Daniel Cohn-Bendit, faimosul lider al studenţilor francezi din 1968, acum politician franco-german, şi l-am întrebat de unde îşi găseşte resursele de optimism. Şi mi-a dat acelaşi răspuns: “Nu am de ales, trebuie să rămân optimist.” Rămâne să vedem. Până una alta alegerile legislative din Franţa vor fi foarte importante, vom vedea dacă Macron va avea majoritatea. Apoi urmează cele din Germania, care pot aduce stabilizarea situaţiei.
M.G.: Sondajele par să arate că în Germania lucrurile sunt cumva pe făgaş.
Aris Fioretos: Aşa se pare, dar e nu e clar dacă dreapta va avea suficiente voturi să guverneze sau iar va trebui făcută o mare coaliţie. Cred că după ce lucrurile se liniştesc în Germania vom vedea schimbări structurale semnificative în Europa. Ne place sau nu, Europa va merge inevitabil către o structură cu un nucleu puternic, de şase - şapte ţări, iar în jur vor fi ţări mai slab integrate şi care vor avea câştiga mai puţin.
M.G.: Aşa stăteau lucrurile în Europa la începuturile Uniunii Europene.
Aris Fioretos: În cea mai mare parte a existenţei sale, Uniunea Europeană a fost una tehnocrată, concentrată pe mai mult pe economie, pe moneda comună. Nimeni nu a avut curajul să spună că fundamental pentru ca o astfel de uniune să funcţioneze este principiul solidarităţii. Diferenţele culturale dintre ţările membre au fost de asemenea ignorate, or ele sunt cele care trebuiau să unească. Jacques Delors, unul dintre arhitecţii Uniunii Europene spunea: ”Il faut donner une âme à l'Europe” (“Trebuie să dăm un suflet Europei”), altminteri el spunea că proiectul european va pieri în 10 ani. Au trecut mai mult de 10 ani, dar iată că pericolul nu a trecut. Numai că ideea că acest suflet va veni de sus în jos, că va fi insuflat ca şi cum ai face o injecţie unui copil, ei bine, lucrurile nu funcţionează aşa. Sufletul european trebuie sa vină de jos, de la oameni, dar Europa nu are doar un suflet, ci mai multe. Marea problemă a următorilor ani va fi cum se poate armoniza acest suflet european pluralistic.
M.G.: Am făcut un interviu cu Amos Oz, imediat după alegerea lui Donald Trump, şi îmi spunea că i-a scris o scrisoare Angelei Merkel, în care o numea “liderul lumii libere”.
Aris Fioretos: America lui Trump pare a încerca să se elibereze de toate responsabilităţile. Prin contrast, Angela Merkel este unul dintre cei mai importanţi lideri politici, un politician al paşilor mărunţi, care niciodată nu acţionează impulsiv. Statele Unite mi se par acum o ţară foarte divizată. Odinioară mai exista loc de dialog între democraţi şi republicani, dar din anii ‘90, odată cu dezvoltatea televiziunilor, apariţia internetului şi a social media, ţara a devenit puternic polarizată. Trump este rezultatul acestei polarizări. Nu sunt fanul lui Hillary Clinton, de asemenea foarte legată de lumea marilor finanţe şi a marilor companii, dar mi se pare evident că ar fi fost o soluţie mai bună. Trump pare să fie imun la orice, inclusiv la bun simţ. Însă şi dacă ar demisiona, să spunem, pe motiv că nu mai are suficient timp pentru golf sau că e prea mult de lucru faţă de cum credea el, l-am avea atunci pe Mike Pence, actualul vicepreşedinte. Un politician ceva mai tradiţional, e drept, dar cu nişte concepţii absolut îngrozitoare. Iar dacă şi acesta ar demisiona, cei ce urmează ar fi exact la fel. Aşa că opţiunile acolo par a fi foarte limitate. Mi-e teamă că va trebui să aşteptăm următoarele alegeri.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
