Scriitoarea Gillian Flynn, co-creator al serialului „Obiecte ascuţite/ Sharp Objects”, primul proiect de televiziune al actriţei Amy Adams, vorbeşte într-un interviu despre transformarea romanului său în producţie TV, despre felul în care a lucrat cu echipa de scenarişti şi despre Missouri, unde are loc acţiunea, „cel mai contradictoriu stat din lume”.
Bazat pe primul roman al lui Gillian Flynn, care este şi producător executiv al serialului, „Obiecte ascuţite” spune povestea Camillei Preaker, o jurnalistă care lucrează la ziarul St. Louis Chronicle. După o copilărie dificilă, ea se mută din oraşul natal, Wind Gap. Editorul ei o trimite însă înapoi pentru a scrie despre dispariţiile suspecte a două fete. Odată cu întoarcerea oraş şi în casa mamei sale, Camille revine la vechile ei obiceiuri autodistructive.
Amy Adams interpretează rolul principal, iar din distribuţie mai fac parte Patricia Clarkson (care o interpretează pe Adora, mama Camillei), Chris Messina, Eliza Scanlen, Elizabeth Perkins, Matt Craven şi Miguel Sandoval.
Miniseria are 8 episoade de câte o oră, care sunt regizate de Jean-Marc Vallée („Marile minciuni nevinovate/ Big Little Lies”, „Sălbăticie/ Wild” şi „Dallas Buyers Club”).
Serialul a avut premiera pe 9 iulie, la ora 04.00, pe HBO şi HBO Go. De la ora 20.00, el este redifuzat la HBO.
Prezentăm interviul acordat de Gillian Flynn:
Ca autor al romanului care stă la baza producţiei, a fost important pentru tine să faci parte din echipa care aduce povestea pe ecrane?
Gillian Flynn: Există două elemente aici. O parte din asta este că adaptarea lui „Fata dispărută/ Gone Girl” a fost un proces grozav. O altă parte a fost să lucrez cu David Fincher - îmi dau seama, acum, că a fost un proces care m-a răsfăţat complet, pentru că el şi eu am fost o combinaţie atât de neaşteptată, încât poate nu ar fi trebuit să fie el primul pentru o adaptare de a mea. Dar a fost plăcut şi m-am simţit bine făcând asta, aşa că mi-a deschis apetitul. O altă parte este că sunt obsedată de control şi am vrut neapărat să fiu implicată în proiect. „Obiecte ascuţite” a fost prima mea carte, dar şi ultima care să fie adaptată, aşa că am simţit că aveam o conexiune specială cu această carte, în particular. Şi am vrut să mă asigur că ajunge acolo în siguranţă. Era proiectul care, sincer, cred că avea cele mai mari şanse să scape de sub control. Pentru că avea aceste elemente de poveste gotică şi cred că, dacă pica pe mâinile greşite, putea să ajungă ceva de prost gust. În totalitate horror. Şi dacă erau extinse elementele nepotrivite, iar cele importante erau minimizate, ai fi pierdut elemente legate de personaj, pe Camille, şi aşa că am simţit că trebuie să fiu în camera în care se iau deciziile.
Autorii au voie să facă asta acum? Lucruri de genul acesta nu se petreceau prea des, femeile nu aveau voie să îşi adapteze propriile lucrări în acest fel.
Gillian Flynn: Cu „Gone Girl” cred că a fost ceva de genul: te vom lăsa să scrii primul draft şi apoi, probabil, o să ţi-l luăm de pe mâini. Lucrul acesta a părut foarte clar. Până când lui David i-a plăcut primul draft şi m-au păstrat în echipă. Cu acest nou proiect a fost cumva acceptată de a început ideea că, evident, voi fi implicată în adaptare şi că voi scrie scenariile.
Iniţial, proiectul era dezvoltat ca un lungmetraj?
Gillian Flynn: Da, şi pur şi simplu a lâncezit. Ba stârnea interes, ba nu, şi tot aşa, la fel cum s-a întâmplat şi cu „Locuri întunecate/ Dark Places”. Doar când „Gone Girl” a avut succes s-a iscat interesul pentru celelalte două. Dar mi se pare mult mai potrivit ca serial TV acum, aşa că mă simt recunoscătoare că, în tot timpul care a trecut, televiziunea a devenit o platformă viabilă pentru proiectele de genul acesta. Nu era cazul atunci când „Obiecte ascuţite” era un proiect de film. Nu exista televiziune care să spună genul acesta de poveste. HBO începea cumva să facă asta, apoi a fost explozia Netflix pe scena producţiei de televiziune şi o mulţime de alte posturi au început să facă la fel, şi brusc atitudinea a devenit: spunem aceste poveşti într-o formă mai lungă şi putem aduce o carte pe ecrane şi să o lăsăm să fie mai extinsă. Sunt recunoscătoare pentru asta pentru că, mă gândesc, dacă am fi încercat să facem „Obiecte ascuţite” lungmetraj – e fezabil, are doar 250 de pagini, e cea mai scurtă dintre cărţile mele şi ai crede că e uşor de transformat în film – mi-e teamă că, atunci când încerci să înghesui totul într-un film, poţi pierde un personaj precum Camille şi ar putea deveni un film horror în loc de un studiu de personaj. În afară de cazul în care David Fincher s-ar ocupa de asta.
Pare genul de poveste care are nevoie să nu fie grăbită.
Gillian Flynn: E nevoie să ai timp să înţelegi acest orăşel ciudat. Vrei să ai timp pe îndelete pentru aceste momente importante.
Ritmul poveştii a fost probabil o adevărată provocare în ceea ce priveşte adaptarea. Cum dezvălui diversele detalii ale problemelor ei de sănătate mentală, alcoolismul etc.? Cum dozezi aceste informaţii fără a dezvălui prea mult, prea curând?
Gillian Flynn: A fost o provocare. Când să le dezvăluim oamenilor că îşi face rău prin a se tăia? Când le spunem că Marian a murit? Existau veterani de televiziune în echipa de scenarişti, faţă de mine, o scriitoare de romane, şi m-am declarat contra unor lucruri. Marti a scris episodul-pilot şi a dezvăluit partea cu autovătămarea corporală la finalul lui, şi eu m-am opus acestui lucru. Eu ziceam: hai să mai aşteptăm, îi dezvăluim misterul prea curând. Am avut acest tip de conversaţii până la finalul procesului de scriere. Dar aducând povestea la TV acum, adresându-ne unui public care este obişnuit să facă binging, trebuie să atragi atenţia oamenilor la finalul episodului întâi. Aşa că mi se pare amuzant cum începi să adaptezi ritmul poveştii chiar şi la obiceiurile de vizionare actuale ale oamenilor.
Celălalt aspect care îmi închipui că a fost o provocare este faptul că o parte atât de mare din poveste este spusă prin comentariul lui Camille, un lucru greu de transpus pe ecrane.
Gillian Flynn: Da, şi din acest motiv a fost un ajutor incredibil să mă aflu într-o cameră cu scenarişti care puteau să susţină alte personaje şi să spună: ok, vom vedea această bucată prin ochii lui Richard, detectivul, aşa că el s-a conturat mai bine ca personaj. Deşi serialul este, în mare parte, perspectiva ei, am reuşit să reliefăm mai bine celelalte personaje şi să vedem lucruri prin ochii lor.
Să scrii un roman este un proces solitar, cum a fost să fii într-o cameră cu alţi oameni şi să colaboraţi în felul acesta?
Gillian Flynn: A fost… bizar. Nu mai fusesem la şedinţele unei echipe de scenarişti până acum. Auzisem de ele – aveam prieteni care erau scenarişti de televiziune. Auzi poveşti despre cum funcţionează aceste echipe. Şi îmi pot da seama de ce auzi cum mediile de genul acesta pot deveni toxice. Nu a fost cazul cu echipa asta, pentru că i-am ales pe toţi personal, eu şi cu Marti – el avea doi scenarişti de la UnReal, iar eu l-am ales pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, pe care îl ştiam de 20 de ani şi lucrasem cu el la Entertainment Weekly. Devenise scenarist de televiziune şi lucrase la musicaluri în afara Broadway-ului – este incredibil de talentat. Şi pentru a economisi bani, când lucram la serial, a locuit cu noi, în camera de oaspeţi a casei pe care o închiriasem. L-am poreclit Kramer din Seinfeld. Am angajat şi două femei care au venit la interviu cu recomandări foarte bune de la un serial Amazon. Aşa că asta a fost echipa noastră, mică pentru standardul de televiziune, dar chiar şi aşa, puteai observa diferite personalităţi şi îţi puteai da seama dacă cineva vine cu o agendă proprie, dacă cineva nu se simte ascultat, dacă cineva are o personalitate toxică în general, când petreci atât timp, de la ora 9 la 17, de la 9 la 18, de la 9 la 19, în această sală, în fiecare zi… Tot ce faci în fiecare zi e să faci propuneri de idei. Nu te duci încă să scrii. Pur şi simplu eşti în sala aia. Există aceste mici fişe albe pe care le pun pe pereţi şi împarţi cartea în bucăţele, încercând să îţi dai seama cum va arăta cartea, cum o împărţim în opt episoade. Încerc să spun că petreceam toată ziua împreună cu aceşti oameni şi eram epuizată. A fost atât de intens. Mă uitam la soţul meu şi îi spuneam: nu aş putea să fiu vreodată scenarist de televiziune. Nu aş putea să fac asta ca profesie, pentru că nu am la dispoziţie atâta energie susţinută. M-am bucurat că am făcut asta pentru o perioadă limitată, dar există oameni care fac acelaşi lucru şi apoi merg de la un show la altul. Nu ştiu cum poţi susţine această cantitate de idei.
Trebuie să fi fost interesant să mergi înapoi în timp - ai scris cartea în 2006 -, cum a fost să revizitezi romanul după aproape 12 ani?
Gillian Flynn: Sunt mamă, soţie, şi ai crede că modul meu de a gândi acum ar fi diferit de atitudinea lui Camille, şi mi se pare interesant, cum atât de puţin din atitudinea mea nu era diferită, cât de uşor a fost să mă întorc în creierul lui Camille. Am intrat aproape imediat în acelaşi ritm.
Atmosfera locului este importantă pentru această poveste - ai putea să îţi imaginezi ca povestea să funcţioneze în orice alt loc?
Gillian Flynn: Nu, nu ar fi putut să aibă loc în nicio altă parte a lumii, din punctul meu de vedere, în afară de Missouri. Statul Missouri este atât de plin de contradicţii. Există o piatră de mormânt grozavă pe care a fotografiat-o unchiul meu la un moment dat pe care scrie: Nici nord nici sud nici est nici vest, dar cel mai puţin şi cel mai bun. Reacţia mea a fost: Hm, ok. Missouri a fost un stat cu sclavi care a ajuns să lupte de partea unioniştilor, dar numai după o lovitură de stat. Este cel mai contradictoriu stat din lume şi încă este singurul loc unde poţi conduce trei ore de la casa în care am crescut şi să ajungi în Sudul profund şi să vezi steagurile confederate. Aşa că este şi un loc foarte interesant. Şi acel loc contradictoriu unde a crescut Camille – a crescut în acest loc aproape sudist. Şi a crescut într-un orăşel, unde ea este considerată „gunoi… care provine dintr-o familie bogată cu tradiţie în zonă”, într-un loc în care banii proveneau din uciderea animalelor, dar ea nu se înjosea să coboare la nivelul oamenilor care erau nevoiţi să ucidă, ea era mai bună de atât. Dar banii tot veneau din uciderea animalelor. Te afectează un orăşel ca acesta. Nu poţi să fugi de el. Şi nu îmi pasă câţi bani ai, şi poţi discuta despre ciclul vieţii, dar acolo totul este infuzat cu moarte. Missouri şi Kansas, acestea sunt locuri violente. Au o istorie foarte violentă. Războiul Civil a fost la cote maxime de violenţă acolo şi a durat cel mai mult pentru că Missouri a fost ultimul care a obţinut dreptul de a se folosi de sclavi. Aşa că aici s-a luptat cel mai grotesc pentru păstrarea acestui drept la finalul războiului, a fost incredibil de violent. Aşa că a rămas acolo o moştenire a violenţei, această moştenire a proscrişilor de acolo care a durat până în anii 1900. Oameni foarte răi. De aceea îl ai pe Truman Capote cu „Cu sânge rece în Kansas/ In Cold Blood”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
