INTERVIU - Radu Petrovici, manager: „Tradiţia Teatrului Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” este cântatul în limba română. Aparţinem, ca identitate culturală, unei familii europene foarte bune”

Cea mai importantă premieră din această stagiune la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” este „Dance Ballerina Dance”, „o poveste de Crăciun dansată pe muzică de jazz”, declară managerul Radu Petrovici, într-un interviu pentru News.ro, subliniind că stagiunea acestei toamne cuprinde 27 de spectacole de musical şi 24 de spectacole de operetă, operă, balet, gale. Muzicianul a vorbit despre fuziunea eşuată cu Opera Naţională, problemele rezultate fiind „mai mari decât cele provocate de doi ani de pandemie covid, în termeni economici”, dar şi despre teatrul muzical la care invită publicul pentru „o tradiţie a unei eleganţe pe care rar o ma regăsim astăzi”.

Radu Petrovici este o prezenţă constantă în familia Teatrului Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” încă din 1998, când s-a alăturat orchestrei ca instrumentist. Din anul 2015, a evoluat în cadrul Orchestrei instituţiei, în calitate de şef partidă la contrabas. Înainte de această perioadă, a fost membru al Orchestrei Kurorchester-Badwildbad din Germania. Este şi fondatorul MH Orchestra, unica orchestra de muzică de salon din România, alături de care a derulat mai multe proiecte ce au avut ca scop popularizarea şi revigorarea tradiţiei orchestrei de salon, concept specific sălilor de bal din Germania, Austria şi Elveţia. 

Întemeiat în anul 1950, Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” este una din instituţiile lirice de referinţă şi tradiţie ale ţării. Repertoriul instituţiei include titluri precum:: „My fair Lady”, „Voievodul ţiganilor”, „Kiss Me, Kate!”, „Meşterul Manole” şi „Liliacul”.

News.ro: Domnule director, cum va arăta noua stagiune la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”? Vă rog să ne vorbiţi despre premiere, dacă ele vor fi, şi care sunt spectacolele de mare succes care se vor regăsi pe afiş.

Radu Petrovici: Pentru noi arată foarte bine, sper că şi publicul va descoperi cât mai repede o stagiune plină de evenimente de repertoriu. Am să mă rezum deocamdată doar la stagiunea de toamnă pe care o deschidem săptămâna aceasta cu trei titluri de musical totalizând zece reprezentaţii: „Romeo şi Julieta”, „My Fair Lady” şi „Rebecca”.

Premiere? Cea mai importantă dintre ele este „Dance Ballerina Dance”, un spectacol care constituie o premieră şi ca gen în România, un musical coregrafic. E o poveste de Crăciun spusă, sau mai bine zis dansată pe muzică de jazz, cu un limbaj coregrafic care merge de la clasic la modern şi Broadway.

În acelaşi timp, vorbim şi de anul Johann Strauss, un compozitor care, pentru operetă, e la fel de important precum Shakespeare pentru teatru. În 2025 îi marcăm bicentenarul şi premiera va fi un festival intitulat „Re: Strauss”, capul de afiş fiind „Wiener Blut” („Sânge vienez”). Va fi un spectacol semi concert în regia lui Rareş Zaharia. Mă bucur să descopăr că genul opereta este cât se poate de viu în România, cele două reprezentaţii se vând deja într-un ritm susţinut. Şi asta nu e tot, actuala producţie pentru „Liliacul” va fi împrospătată pentru cele 4 reprezentaţii de la sfârşitul anului, ca mişcare de scenă, decoruri, costume şi vom reveni la tradiţia vieneză a spectacolului prezentat chiar pe 31 decembrie. 

În fine, dar nu în ultimul rând, ne întoarcem şi la rădăcinile operetei, într-un spectacol intitulat „Opereta: Certificat de naştere” care cuprinde „La serva padrona” de Pergolesi şi două cantate de Bach („Cantata cafelei” şi „Cantata ţăranilor”) un spectacol cu tineri pentru un public de toate vârstele.

Care este cea mai scumpă producţie a Teatrului de Operetă în prezent şi care sunt provocările cu care vă confruntaţi în realizarea spectacolelor?

R.P.: „Romeo şi Julieta” este un spectacol cu un buget semnificativ pentru noi, de aproximativ 2,5 milioane de lei. Investiţia a meritat pentru că a avut şi are un real succes. Numai în primele trei luni de la premieră am susţinut 20 de reprezentaţii. Urmează patru în debutul stagiunii şi încă opt până la sfârşitul anului.

Provocările sunt cele obişnuite în lumea teatrului: începând de la alcătuirea celei mai bune echipe de creaţie, la estimarea bugetului, distribuţie, repetiţii, logistică şi marea întâlnire cu publicul. Toate sunt provocări, unele dintre ele având o latură epică, de povestit nepoţilor.

În vremuri provocatoare din punct de vedere financiar pe care le trăieşte sectorul cultural, Opereta este afectată?

R.P.: Evident că suntem afectaţi. Am avut deja o reducere de buget în primăvară, chiar în timpul producţiei pentru „Romeo şi Julieta” şi ne-am simţit ca într-un roller-coaster. Dar am avut încredere că facem ce trebuie şi pariul nostru a fost câştigător.

Dar există şi o altă perspectivă aici: întreaga societate românească este afectată de scumpiri, de austeritate. Opereta în mod special, dar şi musicalul sunt genuri ale teatrului muzical la care publicul chiar găseşte acel moment în care uită, pentru câteva ore, de problemele lui cotidiene. Nu moare nimeni nici în „Liliacul”, nici în „Sânge vienez”, cu atât mai puţin în „Prinţesa circului” sau „Voievodul ţiganilor”. Nu sunt comedii de dragul comediei, există o satiră a epocii în care au fost compuse aceste capodopere, de multe ori având un corespondent în zilele noastre.

De-a lungul timpului, Opereta a fost desfiinţată, reînfiinţată, comasată, a fuzionat cu Opera Naţională. Cum au afectat toate aceste schimbări instituţia?

R.P.: Comasarea cu Opera din 2013 a fost devastatoare pentru Operetă. Nu a adus nici unul dintre beneficiile economice pe care a fost fundamentată, iar instituţia aproape că şi-a pierdut identitatea. Reînfiinţarea a găsit instituţia aproape de colaps cu nişte indicatori de performanţă inimaginabili de slabi. În primul an, costul pe care-l plătea statul pentru un bilet vândut era de peste 4.000 de lei, cel mai mare din lume.

Ceea ce am preluat în noiembrie 2023 este o instituţie care trebuie reconstruită. Nu putem vorbi de o moştenire artistică sănătoasă, ci de spectacole abandonate, coproducţii care nu mai aparţineau teatrului şi o lipsă acută de repertoriu propriu.

Aş vrea să punctez ceva important aici: când am dorit să reiau „Romeo şi Julieta”, crezând că este o producţie a teatrului, am constatat că, de fapt, era o coproducţie, iar drepturile nu aparţineau instituţiei. Practic, era un spectacol creat cu resursele interne, dar fără ca teatrul să-l poată programa liber în repertoriu. Am corectat această situaţie: acum drepturile de autor sunt deţinute oficial de TNOMID, iar spectacolul revine pe scenă în deplină legitimitate artistică şi juridică. Este, de fapt, un exemplu concret despre cum reconstruim temelia repertorială a instituţiei. 

A fost nevoie de mult timp şi de mulţi bani pentru a reveni, mult mai mulţi decât reducerile de costuri sperate prin comasare şi care nici măcar nu s-au obţinut. Probabil că ar fi nevoie de mult spaţiu pentru explicaţii care ar plictisi. Un rezumat plastic ar fi că acesta: problemele cauzate de fuziunea cu Opereta au fost mai mari decât cele provocate de doi ani de pandemie covid, în termeni economici, măsurabili.

Câţi spectatori au văzut spectacolele Operetei în stagiunea precedentă? Ce fel de public vine aici? Care este strategia de a atrage publicuri diverse şi cum?

R.P.: Pot să vă ofer o cifră exactă: 32.907 de bilete vândute într-o sală de 500 de locuri, adică un grad de ocupare a locurilor de peste 80% pentru cele 81 de reprezentaţii.

Publicul este de toate felurile şi chiar simt o uşurare că nu e cazul să repet stereotipurile legate de publicul tânăr sau matur. Avem un amestec repertorial unic care atrage, în egală măsură, toate categoriile de public.

Reuşim să menţinem un echilibru între cele două genuri şi suntem deschişi tuturor vârstelor, asta este strategia, cât se poate de simplu spus. De exemplu, în stagiunea din toamna acestui an, avem 27 de spectacole de musical şi 24 de spectacole de operetă, operă, balet, gale etc.

Tradiţia Teatrului Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” este cântatul în limba română. Aparţinem, ca identitate culturală, unei familii europene foarte bune: Volksoper Viena, English National Opera, Opéra-Comique din Paris, Teatro de la Zarzuela din Madrid sau Opereta din Budapesta. Evident lista e mult mai lungă. Numitorul comun al acestor instituţii este limba naţională. Şi nu e întâmplător, Volksoper înseamnă Opera Populară sau Opera Poporului. La fel, Opereta din Bucureşti este un teatru foarte bine ancorat în comunitatea locală, e vremea să fie cunoscută de cât mai mulţi spectatori.

Câţi artişti sunt angajaţi în prezent în spectacolele Operetei? Vom vedea pe afişe invitaţi?

R.P.: Foarte mulţi, acesta este un specific al Operetei, cu multe personaje, pentru care este necesar un ansamblu permanent şi care foloseşte toate resursele artistice ale teatrului: cor, orchestră, balet, solişti. Din punctul acesta de vedere, orice spectacol de operetă este ca şi cum ai monta, de fiecare dată, o Grand Opera gen „Aida” sau „Don Carlo” la Operă.

Avem mulţi colaboratori (circa 100) şi invitaţi. Invitaţii noştri sunt, de cele mai multe ori, tineri artişti pe care spectacolele noastre îi propulsează în carieră sau ca notorietate. Anul acesta l-am propus publicului pe Andrei Mihalcea în rolul lui Romeo şi acest tânăr tenor a devenit practic o vedetă. Acum e rândul lui Octavian Ene şi al lui Tomer Weissbuch, sunt nume de care veţi mai auzi în viitor. Cele două Juliete (Cristina Popa şi Dumitriţa Siniţa) sunt artiste care au făcut un pas mare înainte din ansamblul corului.

Cum aţi preluat Opereta în noiembrie şi ce vreţi să faceţi în continuare diferit?

R.P.: În noiembrie 2023 am preluat Opereta ca manager de la nivelul a mai puţin de 50 de spectacole de repertoriu pe an. Costul mare al producţiilor şi bugetul relativ mic, la care se adăugau nenumăratele probleme rezultate din comasarea eşuată cu Opera descurajaseră profund oamenii din teatru. De aici am plecat.

Am pornit în acest teatru din fosa orchestrei. Mă simţeam afectat de acest mers al lucrurilor aşa că am decis să iau lucrurile în mâini. Dacă tot visam la o redresare, de ce nu m-aş apuca eu însumi s-o fac?

La finalul lui noiembrie 2024 am câştigat concursul de proiecte de management şi asta îmi permite să implementez o viziune artistică care se întinde pe cinci ani. Această viziune pune publicul în centrul tuturor activităţilor teatrului şi foloseşte cele mai bune practici din domeniu. La capătul acestei perioade de cinci ani mi-am propus să ajungem în poziţia în care să devenim un standard de bună practică în domeniul teatrului muzical. Chiar aşa se şi rezumă această viziune în proiectul de management: Noi dăm tonul divertismentului teatral-muzical.

Anul acesta ajungem la peste 100 de spectacole. În multe planuri, instituţia este de nerecunoscut faţă de acum 2-3 ani. Sunt mai multe proiecte artistice la care se lucrează simultan, e o programare a stagiunii făcută din vreme, imaginea instituţiei s-a schimbat, ne concentrăm mult mai mult pe repertoriu şi aş putea continua abundent cu enumerările.

Toate teoriile arată că schimbarea este un proces cu mai multe etape şi nu se poate întâmpla peste noapte. Mă bucură mult faptul că toţi colegii mei trec rapid prin aceste etape ale schimbării şi încep să creadă tot mai mult în revirimentul Operetei. Am demonstrat rezilienţă în faţa provocărilor economice fără să facem compromisuri artistice, nu renunţăm la calitatea artistică indiferent de greutăţi. S-au transmis, de la o generaţie la alta, multe bune practici în acest sens. De exemplu, nu există spectacol nerepetat, chiar dacă s-a mai jucat de zeci de ori, toate producţiile sunt conservate cu asistenţi de regie care menţin spectacolele la acelaşi nivel de la premieră şi aşa mai departe.

De ce să vină publicul la Operetă?

R.P.: Pentru că Opereta Bucureşti este un teatru foarte viu şi aici se întâmplă mereu ceva interesant. Pentru că, aşa cum am spus mai devreme, aici vii ca să uiţi o clipă de cotidian şi să pleci mai vesel decât erai atunci când ai intrat. În spectacolele de operetă nu moare nici un personaj şi, de multe ori, totul se termină într-un mare hohot de râs. Pentru că muzica e senzaţională, poţi fredona uşor, ce-ai ascultat cu câteva minute mai devreme, pe scenă. Pentru că se cântă în limba română, pentru că e teatru muzical, cu tot ce înseamnă asta: cântăreţul actor care e la fel de mult şi actorul cântăreţ. Pentru o tradiţie a unei eleganţe pe care rar o ma regăsim astăzi.

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.