Scriitoarea Katja Petrovskaja vorbeşte, într-un interviu acordat agenţiei de presă News.ro, despre nevoia de a călători în propria genealogie, pentru a-ţi cunoaşte rădăcinile şi pentru a integra, în identitate, poveştile şi personajele din trecutul familiei. Petrovskaja, care trăieşte la Berlin, singura ficţiune din carte fiind, aşa cum mărturiseşte, limba germană, îşi redescoperă astfel bunicii evrei, un unchi bolşevic şi pe străbunica al cărei nume a rămas ”Poate Estera”. Vorbind despre situaţia din Ucraina, scriitoarea rememorează faptul că oamenii au murit, pe Maidan, chiar pe strada pe care s-a născut, strada Instituţkaia din Kiev, la doar două luni după ce a terminat cartea.
Katja Petrovskaja s-a născut în 1970 la Kiev. A studiat filologia la Tartu, în Estonia, apoi la New York, Stanford şi Moscova, obţinând titlul de doctor cu lucrarea sa despre poetul rus simbolist Vladislav Hodasevici. Din 1999 s-a stabilit la Berlin, colaborând la mai multe publicaţii ruseşti şi de limbă germană (Neue Zürcher Zeitung, Tageszeitung, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung). ”Poate Estera” (”Vielleicht Esther””, 2014), tradusă la editura Humanitas, a fost scrisă în limba germană şi este prima ei carte, tradusă între timp în peste douăzeci de limbi.
Pentru volumul ”Poate Estera”, Katja Petrowskaja a fost distinsă, în 2013, cu Premiul Ingeborg Bachmann, unul dintre cele mai importante premii germane, destinat unei cărţi nepublicate, în 2014, cu Premiul Ernst Toller şi cu Premiul de literatură ”aspekte“, iar în 2015, cu Premiul Strega Europeo.
În povestirile din volum, Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-şi filiaţia încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanşat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci şi unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, şi care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toţi locuitorii evrei din oraş.
Reporter: Katja Petrovskaja, sunteţi la Bucureşti unde a fost publicată cartea de debut, care v-a adus marele premiu Ingeborg Bachmann în Germania. Cartea este o călătorie în propria dumneavostră genealogie, care ajunge în Varşovia, trece prin Odessa şi Kiev şi ajunge, iată, cu dumneavoastră, la Berlin. De aceea, vă întreb: cum vă prezentaţi? Aţi spune că sunteţi ucraineancă, evreică, germancă?
Katja Petrovskaja: Depinde de context. Eu am fost tot timpul de partea celor oprimaţi, nedreptăţiţi. Atunci când cineva îi atacă pe germani, ma simt germancă, iar când cineva îi nedreptăţeşte pe evrei, sunt evreică. Este greu de dat un răspuns, dar poate că răspunsul cel mai simplu este: eu sunt ceea ce cărţile mele sunt. Cred că nimeni nu poate fi redus la o definiţie etnică. Am crescut în Uniunea Sovietică, iar identitatea sovietică nu doar una imperială, ci şi una culturală. Am călătorit mult şi când eram copil, şi îmi amintesc ca şi în Georgia m-am simţit ca acasă. Este aşadar greu pentru mine să spun exact ce sunt şi nu vreau să fiu redusă la nicio astfel de descriere simplistă.
Reporter: Cum era copilăria în Uniunea Sovietică?
Katja Petrovskaja: Este o poveste plină de contradicţii. Bineînţeles, se simţea opresiunea ideologică, încă de pe când eram pionieri. Tatăl meu a avut interdicţie de a lucra şi mult timp nu a putut să îşi găsească o slujbă. În acelaşi timp exista şi un soi de unitate, culturală dacă vreţi, a oamenilor de rând, deseori în contradicţie cu ideologia sovietică, încât mă gândesc uneori la cât de anti-sovietică a fost, de fapt, copilăria noastră sovietică.
Dar îmi amintesc şi multe lucruri frumoase. Eu nu sunt de acord cu această descriere simplistă: societate totalitară. Existau atunci şi oameni extraordinari, deşi mă întreb deseori dacă nu cumva aceşti oameni au devenit extraordinari tocmai ca rezultat al acelei presiuni în care trăiam.
Reporter: De unde vine această nevoie, pentru că este o nevoie, nu?, de a vă cunoaşte rădăcinile? Credeţi că este o nevoie universală?
Katja Petrovskaja: Cred că e o nevoie pe care oricine o simte la un moment dat. Cred că are de a face şi cu vârsta, cam pe la 40 de ani ajungi să vezi marele tablou în care există pe de o parte părinţii, pe de alta, copiii tăi. Şi cred că apare mai ales atunci când te muţi într-un loc complet nou, pentru că vei avea tendinţa să te tot uiţi în spate.
Reporter: Este această nevoie mai puternică atunci când vorbim despre evrei, din cauza istoriei lor?
Katja Petrovskaja: Posibil, dar în ceea ce mă priveşte vreau să vă spun că familia mea, cei care m-au crescut erau destul de bine integraţi în societatea epocii, poate nu chiar pe deplin asimilaţi. De exemplu bunicul meu a fost un revoluţionar bolşevic, iar tendinţa în epocă era să îţi ştergi orice urmă de moştenire evreiască. Tatăl meu ştie foarte puţine cuvinte în idiş.
Reporter: Dumneavoastră aţi învăţat idiş?
Katja Petrovskaja: Nu, şi eu ştiu doar câteva cuvinte. În mediul social în care am crescut, a fi evreu avea tot timpul conotaţii negative. Iar cartea mea este o mărturie a felului în care am încercat să îmi explic felul în care sunt legată de aceste lumi foarte diferite.
Reporter: Vă propun un exerciţiu: ce vă asumaţi din fiecare tradiţie în parte: cea rusească, cea ucraineană şi cea evreiască? Aveţi şi o rădăcini poloneze.
Katja Petrovskaja: Identitatea mea nu e atât de complexă. Există oameni care au rădăcini de pe mai multe continente şi care vorbesc cinci limbi, există deci situaţii cu mult mai complexe decât cea a ucrainienilor sau a evreilor sau a germanilor. Nu se poate reduce discuţia despre o persoană la apartenenţa ei la o naţionalitate sau la o religie. Identitatea noastră incude şi cărţile pe care le citim, şi prietenii noştri care pot fi din toată lumea, deci identitatea noastră e de fapt mult mai bogată decât pare la prima vedere.
Reporter: Spuneţi că aţi vrut să scrieţi în germană. De ce? De ce nu în rusă? De ce nu aţi vrut, ca fratele dumneavostră, să învăţaţi ebraica, de pildă? (E, de fapt, această regăsire a rădăcinilor, şi o fugă de ele?)
Katja Petrovskaja: Cred că germana e mai uşor de învăţat decât ebraica. Ceea ce oamenii deseori nu înţeleg este faptul că pasul pe care cineva precum fratele meu l-a făcut, dinspre societatea ex-sovietică spre iudaism, spre spaţiul evreiesc este mult mai mare decât cel pe care l-am făcut eu spre Europa, spre limba germană, unde am găsit mult mai multe elemente ale unei moşteniri comune.
Reporter: Poate că apropierea de spaţiul german a fost tocmai pentru că străbunicii dumneavoastră vorbeau idiş?
Katja Petrovskaja: Nu acesta e motivul, eu am început să învăţ germana la 27 de ani, deci foarte tîrziu. Locuiesc în Berlin de 17 ani şi scriu în germană. Când am scris cartea nu am vrut să fie nepărat o carte de memorii, ci să explic modul în care mă simt legată de anumite spaţii. Iar dacă cineva trăieşte în Berlin şi scrie în rusă, se autodefineşte ca un imigrant. Poate că un alt motiv pentru care am ales germana este tocmai nepotrivirea cu subiectul cărţii, felul în care toate lucrurile scrise acolo sunt autentice, însă limba în care sunt descrise este insolită. Dă în acest fel o senzaţie de obiectivitate.
Reporter: Cine este ”Poate Ester”, ”Vielleicht Esther”?
Katja Petrovskaja: Mi-am dorit ca toate povestirile despre familia mea să fie adevărate, nu am vrut să adaug niciun element ficţional, mi se părea cumva ne-etic. De exemplu am descris cum străbunica mea a fost ucisă pe stradă în 29 septembrie 1941, atunci când nemţii au intrat în Kiev şi i-au ucis pe toţi evreii. Spuneam cum nu a reuşit, din cauza vârstei, să fugă la timp, iar când mergea pe stăzi i-a întrebat pe poliţişti unde trebuie să ajungă şi a fost împuşcată pe loc. Am reuşit iată să adun cu lux de amănunte toată povestea, cu excepţia unui singur lucru: numele ei. Nici tatăl meu nu îşi amintea, iar când am insistat, mi-a răspuns într-un târziu: “Poate că era Ester…” (germ. “Vielleicht Ester…”). Am fost realmente supărată pe el şi i-am reproşat că nu-şi mai aminteşte numele bunicii sale, mai ales că el însuşi avea în acel moment 9 ani. Am ales să pun acest nume cărţii în mod intenţionat, ca o confesiune a modului de a povesti pe care l-am adoptat, de a refuza să mint în privinţa oricărui amănunt, de a nu inventa nimic. Ester nu a existat niciodată în povestea mea, însă Vielleicht Esther da.
Reporter: Aţi terminat cartea în 2013, cu puţin înainte ca la Kiev istoria să redevină una violentă şi mă refer la Maidan. Cum vedeţi acum situaţia din Ucraina?Katja Petrovskaja: Mi-e greu să vorbesc despre situaţia de acum din Ucraina. În finalul cărţii vorbesc despre strada pe care m-am născut, strada Instituţkaia din Kiev. Iar la două luni după ce am terminat cartea, pe strada Instituţkaia oamenii erau ucişi, în timpul Maidanului. Am fost şocată, pentru că era un loc pe care-l cunoşteam şi pe care de atunci îl asociez cu acele evenimente. Spre exemplu, când mă gândesc la Paris, automat mă gândesc la tragediile de acolo din anul 1941. Acesta este modul meu de a cartografia Europa. Faptele însă, din perspectivă politică sunt cele cunoscute. Este o realitate ce s-a întâmplat în tipul Maidanului, este o realitate şi anexarea Crimeii.
Reporter: Spuneţi în carte, citez: „În război este întotdeauna cineva care nu plăteşte”. În conflictul ucrainean, cine a plătit şi cine nu?
Katja Petrovskaja: Este o realitate din istoria umanităţii faptul că aproape întotdeauna plătesc victimele, iar nu cei care au comis crimele.
Reporter: Locuiţi la Berlin şi colaboraţi cu Frankfurter Allgemeine Zeitung. Spuneţi-mi ce uneşte literatura cu presa.
Katja Petrovskaja: Nu ştiu, nu sunt un jurnalist. Am o rubrică despre fotografie, scriu esee, rareori scriu ceva cu adevărat jurnalistic. Nu sunt în stare să răspund.
Reporter: Este bine ca un scriitor să fie angajat politic?
Katja Petrovskaja: Da, ca orice persoană normală. Ceea ce nu înseamnă că scrierile sale trebuie să aibă orientare politică. Eu, care nu sunt jurnalist politic, am simţit nevoia de a spune lumii ce se întâmpla în timpul Maidanului, deoarece simţeam suferinţa aproape fizic. Dar asta fără să trag concluzii, fără să sugerez ce acţiune politică este bună. Ştiam că nu sunt un bun jurnalist pe politică, dar în acel moment trebuia să iau atitudine.
Reporter: Aveţi rădăcini evreieşti. În biografia lărgită, aşadar, înţelegeţi în mod personal fenomenul migraţiei.
Katja Petrovskaja: Nu mă consider a fi un imigrant. Am posibilitatea de a locui în Uniunea Europeană, dar am încă paşaport ucrainean. Nu e acelaşi lucru cu imigraţia evreilor.Soţul meu este cetăţean german dar nu acesta e motivul pentru care sunt în Berlin. Dimpotrivă, el studia la Moscova cultura slavă şi ştiinţe politice şi şi-ar fi dorit să rămânem în Moscova. Dar eu m-am îndrăgostit de Berlin, şi am insistat să ne mutăm aici.
Reporter: Vă place Berlinul?
Katja Petrovskaja: Îl iubesc, de aceea m-am şi mutat aici.
Reporter: Dar Moscova?
Katja Petrovskaja: Iubesc Moscova, dar îmi era de-ajuns. Nu e greu de înţeles de ce. Era unul dintre cele mai interesante oraşe de pe glob, dar toate schimbările politice l-au făcut să arate tragic, este foarte greu de înţeles.
Reporter: Europa se confruntă astăzi cu o problemă a migranţilor..
Katja Petrovskaja: Vă referiţi la refugiaţi? Pentru ca este altceva. E un subiect dificil, pentru că nu vreau ca oamenii să moară înecaţi, în mare. Dar acesta e răspunsul simplu şi mai sunt alte zece întrebări despre subiect pe care mi le veţi pune. Am fost uimită de oameni care vor să ajute. De pildă la şcoala unde fiica mea studiază, în sala de sport este un mare centru pentru refugiaţi şi oamenii vin, aduc cina. Nu vreau ca ai mei copii, în 20 de ani, să crească cu acest sentiment de vină.
Reporter: De aici o întrebare. În literatura germană postbelică, sentimentul vinovăţiei colective apare. Fiul îşi confruntă tatăl. De ce nu e la fel în literatura postcomunistă?
Katja Petrovskaja: S-a întâmplat. Sunt câteva cărţi, dar da, e o întrebare foarte interesantă de ce nu.
Reporter: Poate a fost comunismul altfel acceptat, asimilat social?
Katja Petrovskaja: Nu ştiu, cred că e mai complicat.
Reporter: Se pot compara cele două rele majore ale secolului trecut, Holocaustul şi Gulagul, de care amintiţi şi în carte?
Katja Petrovskaja: Sigur, putem compara orice. Toate aceste analogii istorice pot aduce ceva înţelegerii, dar trebuie să înţelegem că ambele ţări au fost vinovate pentru al doilea război mondial. Dar vorbim despre rele cu naturi diferite.
Reporter: Vă veţi întoarce în Ucraina sau Germania a devenit ţara dumneavoastră?
Katja Petrovskaja: Nu am nicio idee, acum locuiesc în Germania, unde sunt copiii mei.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
