Ada Solomon, primul producător român de film nominalizat la Oscar, vorbeşte într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre parcursul carierei sale, despre implicarea artiştilor în problemele politico-sociale, protestul cineaştilor la Berlin, dar şi despre Bucureşti, pe care îl iubeşte şi îl consideră ”România ei”, despre colaborarea cu regizoarea Maren Ade pentru filmul ”Toni Erdmann", impactul politicii în decernarea de premii, despre proiectele în curs şi cele viitoare, precum şi despre visurile pe care le are. Este de părere că autoironia este esenţială, nu crede în artă pentru artă şi nici că punctul central al unui film este povestea, ci oamenii, şi spune că ”atâta vreme cât te exprimi, există o şansă”.
Înainte de a pune bazele Hi Film, în 2004, Ada Solomon a produs scurtmetraje multi-premiate realizate de Cristian Nemescu (“Marilena de la P7”) şi Radu Jude (“Lampa cu căciulă”), lungmetrajele de debut ale lui Radu Jude (“Cea mai fericită fată din lume”), Răzvan Rădulescu (“Felicia, înainte de toate”) şi Paul Negoescu (“O lună în Thailanda”), şi documentare realizate de Alexandru Solomon (“Kapitalism, reţeta noastră secretă”, “Cold Waves - Război pe calea undelor”).
Ada Solomon este producătorul lungmetrajului “Din dragoste cu cele mai bune intenţii”, semnat de Adrian Sitaru, dublu premiat la Festivalul Internaţional de la Locarno 2011, precum şi al filmelor lui Radu Jude “Toată lumea din familia noastră”, câştigătorul premiului Heart of Sarajevo 2012, al marelui premiu Bayard d’Or şi al premiul pentru cel mai bun actor la Namur IFF, al marelui premiu CinEast IFF, “Aferim!” - selectat în peste 30 de festivaluri şi premiat la Berlin 2015 cu Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor, cu marele trofeu la IndieLisboa, cu premiul FIPRESCI la Jameson CineFest Miskolci, cu premiul publicului la Let’s CEE Film Festival şi Bayard d’Or la Festivalul de Film Francofon de la Namur, şi “Inimi cicatrizate” recompensat printre altele cu premiul special al juriului la Locarno şi Silver Astor - cel mai bun regizor la Mar del Plata Film Festival.
Cu o experienţă de peste 20 de ani în industria filmului, peliculele produse de Ada Solomon au primit numeroase distincţii în cele mai prestigioase evenimente de gen, precum cele de la Locarno, Sundance şi Berlin. Este producătorul lungmetrajului ”Poziţia copilului” (2013) în regia lui Călin Peter Netzer, primul film românesc recompensat cu Ursul de Aur la Berlin.
În 2013, Ada Solomon a fost laureata premiului Eurimages pentru coproducţie, o distincţie oferită de Academia Europeană de Film care recunoaşte rolul decisiv al coproducţiilor în industria cinematografică din Europa.
În 2014, a lucrat la coproducţia ”Toni Erdmann”, regizată de Maren Ade, filmată România şi nominalizată la Oscar 2017 la categoria ”cel mai bun film într-o limbă străină alta decât engleza”.
Ada Solomon este director de distribuţie la microFILM şi directorul executiv al Festivalului Internaţional de Film NexT. Predă la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Este membru în board-ul Academiei Europene de Film şi coordonator naţional EAVE.
În prezent, se află în procesul de postproducţie a documentarului “Ouăle lui Tarzan”, în regia lui Alexandru Solomon, şi a debuturilor în lungmetraj “Un pas în urma serafimilor” (regia Daniel Sandu) şi “Soldaţii. O poveste din Ferentari” (regia Ivana Mladenovic). Pregăteşte următorul lungmetraj al lui Radu Jude şi lucrează, între altele, la un documentar despre viaţa poetei Nina Cassian.
Prezentăm integral interviul acordat de Ada Solomon agenţiei de presă News.ro:
Al câtelea film este ”Toni Erdmann” pentru dumneavoastră, ca producător?
Ada Solomon: Cred că sunt, în momentul ăsta, aproape 50 de filme pe al căror credit mă găsesc în poziţie de producător, coproducător, producător executiv. Nu ştiu dacă e mult, dacă e puţin. A fost, din fericire, o perioadă foarte plină, cu multe provocări şi ocazii de a întâlni fel de fel de artişti, cineaşti şi echipe speciale de acasă şi din lumea largă.
A început ca o pasiune?
Ada Solomon: Cred că a început ca muncă şi s-a transformat în pasiune. Eu nu am o formaţie originală în domeniul cinematografic, sunt inginer. Cred că am avut noroc să ajung în zona asta, la începutul anilor 1990, într-o perioadă în care lucrurile erau foarte puţin sedimentate, când puţină lumea ştia cum, încotro va merge totul – carieră, situaţia din ţară. Eu am început să lucrez în publicitate, urmând un anunţ auzit la un post de radio. Se căutau agenţi publicitari. Chiar în 1990. A fost primul job pe care l-am avut. Eram încă studentă şi m-am dus, pentru că voiam să câştig un ban al meu, pe lângă bursă şi ce mai aveam eu la facultate, să nu mai depind de părinţii mei. Sunt bucureşteancă, locuiam cu părinţii, deci aveam tot confortul, să zic, asigurat, dar voiam un pic de independenţă. Până atunci, în decembrie 1989, nu era voie să lucrezi, dacă erai la cursuri de zi. Am avut ocazia să lucrez în publicitate, au fost trei ani foarte interesanţi într-o piaţă emergentă, un domeniu care se cristaliza, acumula foarte repede ceea ce alţii au făcut în zeci de ani, în Occident. Am plecat de la mica agenţie de publicitate la care am început la Expresiv, care era a trustului Expres, printr-o întâlnire cu Cornel Nistorescu, care mi-a dat creditul să lucrez acolo şi să creştem agenţia împreună, astfel încât dacă atunci când am venit erau patru oameni, când am plecat era o structură completă şi complexă, cu 30 de oameni. Există o persoană căreia îi mulţumesc foarte mult pentru ce s-a întâmplat acolo – este Matei Parahim, care a fost directorul nostru de creaţie. De acolo am pornit spre Domino Film, unde a început, practic, ucenicia mea în ale cinematografiei.
Când se întâmpla asta?
Ada Solomon: În iunie 1993 am început să lucrez la Domino. Am stat acolo 11 ani, iar în 2004 am deschis Hi Film. Au fost ani în care am învăţat zi de zi, lucrând, făcând lucruri, de la filme de ficţiune la publicitate, de la filme de promovare la cele de televiziune, documentare. Primul film la care am lucrat a fost un documentar despre femeile de pe o parte şi cealaltă a Prutului, împreună cu Ovidiu Bose-Paştină şi Dana Ranga, unde l-am cunoscut pe Constantin Chelba, care era operatorul filmului. Am lucrat la lungmetrajul lui Péter Gothár, care se numeşte ”Secţia” – un film maghiar care a fost turnat integral în România şi care a avut un parcurs extraordinar. A fost prezentat în premieră în secţiunea Un Certain Regard la Cannes, doar că la vremea aia nu ştiam ce înseamnă asta şi ce onoare... pentru mine a fost extraordinară experienţa în sine. Am lucrat, pe urmă, cu Nae Caranfil la ”Asfalt Tango” – a fost primul film în care am avut o poziţie mult mai sus în echipă, am fost directorul de producţie. Eram, practic, şi cea mai tânără din echipa filmului şi şi asta a fost o provocare. Cred că meseria asta nu se poate face fără respect şi nu e ceva ce se poate impune. E o meserie de echipă, în care nu poţi funcţiona dacă nu ai o relaţie de respect, de preţuire a fiecărui om care e pe platou, indiferent de poziţia lui. Am poveşti foarte dragi despre cum am învăţat despre camioane şi generator de la şoferi, de la electricieni, de la asistenţii de cameră. Sunt oameni care au făcut meseria asta o viaţă întreagă, cu tot sufletul, pentru care echipa de filmare a fost a doua familie şi spiritul ăsta şi dragostea pentru meserie îmi vin, cumva, mai ales de la oamenii ăştia pe care nu-i vedem nici pe covoarele roşii, nici pe ecran – sunt tehnicienii care sunt extrem de preţioşi. Ei sunt un fel de alergători de cursă lungă, pentru că viaţa la filmare nu e o poezie, cum pare. E destul de greu – stai mult departe de familie, eşti în deplasare, lucrezi uneori în condinţii destul de grele: la -15 grade, cum s-a întâmplat la Covasna pentru filmul maghiar, turnat în condiţii grele, cu maşini de armată care ne ajutau să ajungem la locurile noastre, sau la +40 de grade, cum ni s-a întâmplat şi în Bucureşti, la ”Cea mai fericită fată din lume” şi la ”Aferim!”, în câmp, fără protecţie naturală. Sigur, aveam tot felul de soluţii de protejare, dar tot e greu. Pe de altă parte, stai acolo şi împarţi toate lucrurile astea şi micile probleme personale ale colegilor de echipă. Petreci o lună, o lună şi jumătate de trăire foarte intensă, iar asta leagă şi sudează foarte mult.
Aveţi un palmares important – filme apreciate de critică, de public, premiate – există o formulă? Producătorul alege povestea, e cel care marchează filmul?
Ada Solomon: Nu ştiu dacă există, iar dacă există, nu am descoperit-o încă. Încă o dată, consider că sunt un om extrem de norocos, că am avut şansa de a întâlni oamenii cu care am lucrat. E drept că sunt un om muncitor – poate că ăsta e singurul lucru pe care-mi permit să-l spun ca sfat pentru oricine care vrea să reuşească: să crezi, până la capăt, în ceea ce faci şi să faci ceea ce faci, indiferent ce, cât de bine poţi tu, să fii convins că ai făcut tot ce se putea face pentru lucrul ăla şi, până la urmă, ies. Sigur că lucrurile care nu au ieşit extraordinar nu se văd, în general. Pe de altă parte, nu cred în reţete şi nu cred că se poate să reuşeşti pe baza unor algoritmi, mai ales în zona artistică. Sunt un om emoţional şi investesc foarte mult la nivel emoţional în lucrurile pe care le fac. Nu cred că punctul central al unui film este povestea. Punctul central, ingredientul de bază al unei construcţii cinematografice sunt oamenii, pentru că o poveste poate fi banală sau extraordinare, în funcţie de cum e povestită, de felul în care cel care povesteşte investeşte în ea. Atunci, aleg întotdeauna oamenii şi nu poveştile. Sigur că sunt lucruri care mă interesează şi care nu, sunt oameni extraordinare care au avut poveşti cu care eu nu am ştiut să relaţionez sau la care nu am ştiut cum să mă raportez şi, în final, nu am fost parte din proiecte. Sunt proiecte pe care le-am urmărit cu drag şi interes şi sunt de succes. Unul dintre ele e filmul lui Bogdan Mirică, ”Câini”. Bogdan e un om pe care îl preţuiesc şi alături de care am stat, ca amic, ca partener de împărţit gândurile, în toată perioada de căutare şi aşezare a acestui proiect. Dar nu am ştiut cum să mă poziţionez faţă de filmul ăsta, în faza de proiect. Dacă acum, când filmul e gata, ar trebui să o fac, acum aş şti, dar, sigur, învăţăm şi mai târziu. Nu-mi pare rău că n-am fost parte, sunt foarte încântată de ce s-a întâmplat şi de experienţa lor, sunt bucuroasă de cum s-au încheiat lucrurile şi de parcursul filmului. E un exemplu de proiect la care nu m-am putut relaţiona, deşi povestitorul îmi e foarte drag. Sunt oamenii şi ideile, nu e neapărat povestea.
Pornind de la ideea ”Toni Erdmann” a lui Maren Ade, care a fost aportul dumneavoastră la povestea în sine şi ce aţi învăţat, ce aţi aflat despre români cu ocazia asta?
Ada Solomon: Am observat de multă vreme şi aş fi vrut, la rândul meu, să fac un film, dar nu am găsit cu cine să fac în România, despre expaţi şi viaţa acestor nomazi de lux. Ea seamănă, într-un fel, foarte bine cu viaţa imigranţilor sau cu cea a muncitorilor care lucrează în străinătate. E la cu totul alt nivel – de presiune, de resurse – dar, până la urmă, la nivel personal, la nivel de moarte a unei reale vieţi personale şi a relaţiilor personale, sunt la fel. În primă fază, când te întâlneşti cu lume asta, ai un soi de invidie – ce bine o dus, iată că au toate mijloacele şi pot face tot ce vor ei aici... S-a întâmplat să fiu la câteva evenimente ale comunităţii de tehnicieni de înaltă calificare care trăiesc în România – era ceva fals. N-am înţeles, într-o primă fază, ce îmi creează disconfortul de acolo. E bucurie, e petrecere, nimeni n-are probleme financiare, însă ceva lipseşte, ceva e apăsător. Am înţeles, până la urmă, că e vorba de cele despre care vorbeşte şi Maren în filmul ei. Lucrurile nu sunt niciodată ce par a fi şi cred că e bine să le spunem. Maren ne-a prezentat ideea filmului de foarte devreme, când scenariul era un fel de schiţă. Nu era hotărât nici dacă urma să fie făcut în România, mai avea nişte opţiuni, care ar fi dat un cu totul alt film. I-am spus de la început că, orice ar fi, eu vreau să fiu parte din filmul ăsta. E ceva ceea ce mă interesează mai mult decât orice. Mi s-a părut, iarăşi, o şansă extraordinară ca cineva să vină cu subiectul ăsta care mă procupa de ceva vreme. Contribuţia a fost legată de documentarea şi cercetarea pentru scrierea scenariului, alegerea şi propunerea locurilor de filmare. Maren e foarte riguroasă în ce face, inclusiv în scrierea scenariului şi s-a documentat atent pentru film.
La scenariu aţi venit cu vreo idee?
Ada Solomon: I-am pus lui Maren la dispoziţie articole din presa locală, traduceri, am facilitat întâlniri cu oameni din comunitate - şi de o parte şi de alta -, sigur, au fost şi relaţiile ei. Un alt lucru la care am lucrat atent a fost castingul. Alegerea actorilor români a fost de durată. Cred că ne-a luat 8 luni până să definitivăm castingul. Maren, pe măsură ce făcea probe şi repetiţii, încerca diverse scene, nu numai ca să vadă dacă actorul e potrivit, dar ca să vadă şi dacă scena funcţionează, cât de palpabilă, cât de veridică e. Actorii români au fost aleşi în urma acestui proces îndelungat, pe care l-am desfăşurat alături de extraordinarul director de casting care este Viorica Capdefier şi, cu excepţia lui Vlad Ivanov, care a fost o opţiune clară, de la început, pentru rolul pe care îl are în film, ceilalţi au fost aleşi în urma acestui proces destul de alambicat. Au apărut şi mici roluri noi, pentru că actorii români sunt extraordinari, oferta de personalităţi captivante e foarte mare. S-au adăugat la scenariu două mici roluri – pentru Cezara Dafinescu, de care Maren s-a ataşat mult, şi pentru Ozana Oancea, care era prea tânără pentru a juca rolul pe care îl face Victoria Cociaş, care este şi ea absolut extraordinară în poveste, iar, pe de altă parte, Ozana ne-a ajutat mult şi în partea de repetiţie, cu textul în limba germană, şi s-a legat o relaţie apropiată cu Maren. Şi a mai fost alegerea spaţiilor care să fie cât mai aproape, să combine locuri reale cu posibilităţile pe care le avem. Nu poţi filma chiar în orice birou. Nu oricine e pregătit să îşi lase birourile pentru o săptămână, pentru filmări. Cluburile şi restaurantele în care se întâmplă acţiunea au trebuit alese dintr-o ofertă care nu e mică, dar cu nişte limite. Sunt o seamă de locuri care, pe perioada verii, se închid, pentru că se mută pe litoral sau sunt redecorate pentru iarnă. Au fost tot felul de obstacole logistice care cer soluţii creative. Ele trebuie să funcţioneze în relaţie cu o ficţiune, care trebuie să fie cât mai aproape de realitate, pentru a fi credibile. Lucrurile, când sunt ancorate în realitate, ating şi un spectator care nu are vreo legătură cu România, care nu a fost niciodată aici şi habar nu are cum e de fapt ţara asta. Ce apreciez la Maren şi ce cred că nu am fi reuşit, dacă regizorul ar fi fost un român, este că a simţit farmecul Bucureştiului aşa cum e el. Atunci când trăieşti aici, eşti obişnuit cu realitatea, faţă de atunci când vii cu o curiozitate, cu o dorinţă reală de a descoperi un loc – o seamă întreagă de lucruri care par banale, pentru un ochi proaspăt, ele sunt interesante şi comunică altceva. Şi asta face forţa filmului acesta – şi felul în care e văzut Bucureştiul. E un oraş pe care îl ador, în care eu m-am născut, e ţara mea. Bucureştiul e ţara mea mai degrabă decât orice parte de Românie şi sunt foarte patrioată, din punctul ăsta de vedere. Ţin enorm la oraşul ăsta şi mă bucur să îl arăt cu toate feţele lui oricui vrea să îl descopere.
I-aţi descoperit vreo faţă Bucureştiului cu ocazia asta?
Ada Solomon: Nu cred că am descoperit eu o faţă. Există în film o scenă care mă emoţionează foarte mult şi care cred că surprinde un fel de esenţă a oraşului. Este vorba despre scena reîntâlnirii dintre Ines şi Toni, în parcul de la Piaţa Unirii, după petrecere. Am crescut exact în zona aia. Parcul ăla a apărut după ce a fost demolată Hala Unirii, pe care am apucat să o cunosc şi pe care am traversat-o de multe ori cu părinţii mei. Bucurata aia de verde în mijlocul traficului haotic, care e şi el parte din profilul Bucureştiului, cu magazinul Unirea, pe care îl ştiu de când s-a deschis, cu blocul în care am crescut şi care se vede în planul şapte. Parcul e frumos, dar e bizar în mijlocul tumultului citadin, e o oază făcută pe distrugere şi pe tăiatul unei bucăţi de istorie a oraşului, care era Hala Unirii. Da, este o oază foarte frumoasă, construită pe o cicatrice. Şi asta face parte din profilul oraşului. Magazinul Unirea care e îmbrăcat în reclamele alea haotice. Dacă te uiţi un pic mai atent îi vezi structura care stă să cadă şi faţada care e acoperită de praf şi de funingine şi e urâtă ca naiba. E o falsă sclipire care se simte. E foarte mutl despre oraş şi despre România în scena aia, în toate straturile care apar într-un cadru. Nu cred că altcineva a filmat acolo, e un loc pe care l-am propus şi pe care Maren l-a înţeles foarte bine. Aveam de ales între Cişmigiu şi parcul acesta. În urma discuţiilor şi a acestei complexităţi a locului, am ales să filmăm acolo. Altfel, sunt şi apartamente interbelice în film şi supermoderne, şi locuri care nu sunt prezente în filmele româneşti – pentru că ele se petrec, în mare parte, într-o cu totul altă zonă a societăţii.
Maren Ade spunea într-un interviu acordat News.ro că Toni reprezintă stilul Hollywood şi Ines, Arthaus. Cum vedeţi personajele?
Ada Solomon: Nu m-am gândit niciodată aşa la personajele astea. Pe Toni l-am comparat, la nivel emoţional, cu tatăl meu, care sigur că nu era atât de hâtru, dar care, tot aşa, încerca şi avea capacitatea, ironia şi autoironia - care mi se pare că e unul dintre cele mai importante daturi educative, să fii capabil să râzi de tine, mă bucur că am reuşit să fac asta cu băieţii mei şi au această calitate. Cred că întreaga construcţie e una de profunzime, care nu ţine de schemă, aşa cum sunt majoritatea filmelor hollywoodiene, care sunt construite pe un algoritm de crescendo al emoţiilor. N-aş împărţi aşa. E important că filmul e puternic, emoţional şi că e adevărat, că nu are un singur strat de citire şi că e foarte accesibil. E accesibil pentru orice fel de public, în diferite forme şi la diferite niveluri. Asta cred că dă soliditate unei opere – posibilitatea lecturii pe diverse paliere.
Întrebarea pe care o adresasem atunci era legată de Oscaruri. Răspunsul a fost completat cu ”rămâne de văzut cine va câştiga”. Acum, nominalizarea s-a concretizat, mai sunt câteva zile până la gală. Care sunt gândurile dumneavoastră?
Ada Solomon: Este extraordinar că s-a întâmplat asta şi că toate aceste recunoaşteri internaţionale - nominalizări, premii, poziţionări foarte sus în competiţiile cele mai cunoscute din domeniu şi, pe de altă parte, presa din toate colţurile lumii care a scris elogios - sunt elemente care ajută acest film să rămână vizibil o perioadă lungă şi să fie prezent în interesul publicului. Şi asta într-o lume în care filmele se consumă mult mai iute, decât acum 10-20 de ani, pentru că numărul lor e mai mare, modalităţile de distribuţie sunt mult mai uşoare, dar asta lucrează şi contraproducţiv, pentru că durata de viaţă în prim-plan a unui film se reduce proporţional cu numărul imens de pelicule. Orice fel de recunoaştere de tipul ăsta e încă o bucată de viaţă. E un fel de vitamină pentru film. Pe de altă parte, asta cu premiile Oscar este o chestiune atât de mult legată de PR şi de marketing şi de posibilităţile de a penetra în zona profesioniştilor din America şi e destul de puţin legată de conţinutul real al filmului. Sigur, în cazul filmului de limbă străină, lucrurile sunt mai nuanţate şi, într-adevăr, mai ales în ultima perioadă, mai ales de când a existat scandalul uriaş pe care l-a provocat lipsa din lista scurtă a filmului lui Cristian Mungiu ”4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, regulile Academiei s-au schimbat şi mie mi se pare că ceea ce a reuşit acest film românesc e mai mult decât o nominalizare. Să schimbi regulile Academiei Americane de Film nu e puţin lucru. Reacţia cineaştilor a fost atât de puternică, încât s-a putut face lucrul acesta. Ăsta e un merit al filmului, al forţei de expresie a lui Cristian Mungiu şi asta e incontestabil. Lucrurile legate de politică, PR, marketing, sunt convinsă că funcţionează în continuare şi, ca dovadă, sunt aproape sigură că Oscarul într-o limbă străină a fost deja pus, prin amabilitatea domnului Trump, în mâinile lui Asghar Farhadi. Sunt aproape sigură de asta. Contează prea puţin. Sigur că este un statement important, pe de altă parte, nu cred că îl va atinge pe preşedintele Trump încă un statement din partea industriei americane de film.
Farhadi a mai luat un Oscar şi s-ar putea ca...
Ada Solomon: Da, dar până la urmă un vot pentru acest film va însemna o poziţie politică şi nu un vot de apreciere a filmului în sine. După părerea mea, filmul este bun, dar nu e la înălţimea capodoperei pe care o reprezintă ”A Separation”, lungmetrajul precedent, pentru care a primit Oscarul. Este unul dintre filmele mele de suflet. Sigur că sunt subiectivă şi nu pot spune acum care, cum... Faptul că ”Toni Erdmann” a reuşit să fie nominalizat, că are atâtea premii, că e considerat de Federaţia Criticilor cel mai bun film din 2016, că o seamă de filmologi importanţi îl plasează în lista celor mai importante filme ale secolului 21, atâta cât a fost, înseamnă foarte mult şi asigură această longevitate. Se va vorbi mult despre el, despre Maren Ade, asta contează şi pentru cariera ei viitoare şi pentru ce va face în continuare. Ăsta e un lucru care mă interesează. Pentru mine, la nivel individual, înseamnă o rampă pentru următoarele proiecte. Da, eşti în lumina reflectoarelor, dar nu îţi dă nimeni degeaba. Interesul pentru proiectele tale este mai viu. Ţi se oferă cheia de la anumite uşi, dar nu îţi deschide nimeni uşa. Trebuie să o deschizi singur. Dacă nu vii cu lucruri de calitate şi convingătoare, da, oamenii le citesc, le consideră, dar dacă nu sunt de calitate, cu tot dragul şi toată preţuirea pentru tine, nu vor spune da. Nu îşi vor lua riscuri, pentru că riscurile sunt prea mari în domeniul ăsta.
Revenind la politică, în ce măsură credeţi că artiştii au un cuvânt de spus când vine vorba despre ce se întâmplă în societate? Vedem ce se întâmplă în State, în Europa, la noi... Au fost multe voci, inclusiv a dumneavoastră, care au susţinut şi s-au exprimat.
Ada Solomon: Nu ştiu cât influenţează. Consider că artistul este cetăţean şi, ca orice cetăţean, cred că trebuie să se exprime. Probabil că vocile artiştilor sau ale formatorilor de opinie dintr-un domeniu sau altul se aud mai bine decât ale cetăţeanului obişnuit – iar asta cred că e de datoria noastră, atâta notorietate câtă avem, pentru că, să fim serioşi, se aude ce fac eu într-o zonă mititică a unuia, în niciun caz la nivel macro. Am experienţe – mă recunoaşte lumea când spun ceva pe Facebook, dacă dau un interviu şi el e partajat în social media, dar dacă ajung la spital şi vorbesc despre filmele pe care le-am făcut, niciunul dintre medici sau din personal habar nu are despre ce vorbesc. Acolo nu însemn nimic. Aşa cum nu însemn nimic în satele în care filmăm sau în micile localităţi pe care le vizitez de plăcerea mea de a descoperi în continuare ţara şi lucrurile minunate care se petrec în continuare aici. E foarte puţin. Dar, sigur, a încerca să spui e mult mai mult decât a tăcea. A tăcea însemană a confirma, tacit, o seamă de lucruri. Atâta vreme cât te exprimi, există o şansă. Cât de mare e ea, aici e greu de spus şi nu sunt cea mai optimistă, altfel, fiind o persoană foarte optimistă. Nu cred că artistul poate să trăiască în afara cetăţii, nu cred în artă pentru artă. Cred că orice fel de act artistic are un mesaj şi o poziţie socio-politică, până la urmă, şi că oricât am vrea să ne furişăm după altarul artei care e intangibil, el nu e. Artiştii trăiesc într-o societate, în nişte valori culturale şi, implicit, sociale. Nu se poate face abstracţie. Această poziţie de a spune ”eu sunt artist, pe mine nu mă interesează politica” e deja o poziţie politică. ”Eu stau deoparte, eu nu mă amestec în viaţa cetăţii” – nu-i aşa. Te amesteci. În momentul în care ai această poziţie, deja ai făcut o declaraţie politică, pentru că eşti o persoană publică de un nivel sau altul. Pe de altă parte, sunt un om curios şi, sper, echilibrat, nu-mi plac excesele, fanatismul de niciun fel, de orice parte ar fi. Nu cred că lucrurile sunt vreodată în alb şi negru, nu cred că există societatea perfectă ori liderul perfect. Cred că fiecare are plusuri şi minusuri şi cred că societatea civilă e acolo tocmai ca să le puncteze, că oamenii într-adevăr oneşti ar trebui să audă şi să spună ”am greşit”. Cred că cel mai puternic om din lume e cel care ştie să spună ”am greşi, mulţumesc că mi-aţi atras atenţia”. O fac şi eu, în echipă. Mi s-a întâmplat să fac greşeli în carieră şi faptul că eram în poziţia decizătorului într-un proiect nu înseamnă că n-am spus ”da, am greşit, vă rog să mă iertaţi” oricui care mi-a argumentat convingător de ce X sau Y decizie e o greşeală.
La noi credeţi că va ieşi cineva să spună asta?
Ada Solomon: Sper din tot sufletul. Cred că abia în momentul ăla ne vom fi însănătoşit ca societate. Când oamenii vor ieşi şi îşi vor asuma şi vor avea coloană vertebrală să spună ”am greşit”.
La ceremoniile de premiere de la Berlinală, directorul festivalului a făcut referire la mai multe dintre lucrurile care se petrec acum în lume, inclusiv la România. A existat acel protest al cineaştilor, pe covorul roşu. Aţi fost acolo. Care a fost impactul? Cum au reacţionat cei de acolo?
Ada Solomon: Au reacţionat extrem de amical, pozitiv la iniţiativa noastră. Nu eram aici şi nu puteam fi duminică în Piaţa Victoriei am zis să facem ceva să spunem că suntem cu mintea acolo. Am propus organizatorilor Festivalului de la Berlin să ne permită acel mic moment. Răspunsul a fost pozitiv, cu tot sprijinul. Există un întreg protocol acolo. Este şi motivul pentru care a fost prezent alături de noi directorul de programe al Berlinalei. Impactul a fost foarte mare. Din fericire, noi nu suntem în situaţia Iranului, a Siriei, sunt şi lucruri mai grave, dar asta nu înseamnă că ceea ce e aproape de noi e o bagatelă.
Ce proiecte pregătiţi anul acesta?
Ada Solomon: Există proiecte care sunt aproape de final - noul documentar al lui Alexandru Solomon, care se numeşte ”Ouăle lui Tarzan” şi este un film despre primul institut de primatologie din lume, care se găseşte în Caucaz, în Abhazia, la Suhum. Este un institut care a fost creat de Stalin în încercarea de a face şi fizic, nu doar ideologic, omul nou - iată că nici fizic şi, până la urmă, nici ideologic, omul nou nu a putut fi creat – şi arată unde se află această lume a oamenilor şi maimuţelor de la malul Mării Negre, astăzi, după aproape 100 de ani. Este şi un film-metaforă despre încarcerare, despre experimente, despre experimentele pe maimuţe şi pe oameni, pe parcursul ultimului secol, unde am ajuns cu ele, ce speranţe avem. Este un film la care ţin foarte mult şi care cred că va fi unul foarte puternic, un fel de docu-science fiction. Probabil că în toamna acestui an va fi pe ecranele din România.
Un alt proiect este debutul lui Daniel Sandu, ”Un pas în urma serafimilor”, care vorbeşte despre un grup de adolescenţi care sunt elevi la Seminarul Teologic. Este un film despre cine sunt băieţii ăştia care se pregătesc să devină preoţi şi cât de băieţi ca oricare alţii, de copii în formare sunt ei, cu provocările vârstei, cu intersecţiile cu sistemul care dau devenirea şi formarea ca adult, alegerile pe care le fac la început de drum. E un film care cred că va fi foarte prizat de public. Este un film lucrat într-un ritm mai alert, mai clasic, să spun aşa. Este mai degrabă american, ca structură, contrucţie dramaturgică.
Debutul lui Cristi Iftime - un film despre familie şi memorie - se numeşte ”Mariţa”. Mariţa este bătrâna Dacie a unei familii care astăzi este împrăştiată prin ţară, cu copii mari, care sunt la casele lor, părinţi care s-au despărţit, dar care se reunesc de Crăciun, alături de copii. Filmul ne face să ne întrebăm unde suntem, ce moştenim de la părinţi, dar într-o cheie comică, cu umor moldovenesc, de sorginte porumbesciană, pentru că Cristi Iftime vine din aceeaşi zonă a ţării şi a şi fost asistentul lui Corneliu Porumboiu la câteva filme.
Filmul ”Soldaţii”, debutul Ivanei Mladenovic în lungmetraj, care este o adaptare a romanului lui Adi Schiop - ”Soldaţii, o poveste din Ferentari” - şi care va fi o poveste de dragoste imposibilă, plasată în Ferentari.
Documentarul despre Nina Cassian, făcut de Mona Nicoară, care va fi cumva povestea unui secol văzut prin viaţa şi personalitatea acestei artiste atât de complexe şi de interesante şi de carismatice. E un film pe care mi-l doresc de multă, multă vreme şi a durat ceva să înţeleg că Mona Nicoară este omul care va reuşi să transmită ceea ce simt eu faţă de Nina Cassian - respectul, dragostea, aprecierea, prietenia care m-a legat de această mare doamnă a artei româneşti şi această campioană a îndrăgostirii de idei, de concepte, de un mod de viaţă, de oameni în egală măsură. Filmul va ieşi mai degrabă la începutul anului viitor.
Pornim la drum cu alte proiecte - noul film al lui Radu Jude, pe care sperăm să îl filmăm în vara acestui an. Este o peliculă care vorbeşte, cumva, despre condiţia artistului angajat. Este povestea unei regizoare de teatru, care pregăteşte un reenactment, un spectacol public de reconstituire militară în inima Bucureştiului. Cum, de ce şi care este viaţa dincolo de cea de artist a acestei tinere femei.
Un proiect foarte ambiţios este al lui Vali Hotea, al doilea lungmetraj al lui, care se numeşte ”I hate Berlin”. Este un film care se petrece între Bucureşti şi Berlin, care va fi filmat, de data aceasta, în principal, la Berlin. Schimbăm registrul şi descoperim noi un mare oraş special. Un oraş care seamănă, ca energie, cu Bucureştiul. Este povestea unui artist, un regizor, care trăieşte între două lumi, între două universuri feminine. E o poveste de dragoste, dar şi despre cele două oraşe. Este un film la care abia aştept să pornim direct lucrul. Nu sunt puţine şi mai sunt şi altele.
S-a stabilit distribuţia pentru filmul lui Radu Jude?
Ada Solomon: Suntem în perioada de casting. Ştim că vor face parte din distribuţie - pentru roluri secundare importante - Alexandru Dabija şi Alex Bogdan, dar pentru rolul principal încă suntem în căutare. Pentru că actorii români sunt atât de buni şi există o generaţie... mă irită foarte tare sintagma ”nu mai avem actorii pe care i-am avut, nu mai avem marii actori”. Avem actori excepţionali. Sunt generaţii cu mulţi actori cu totul speciali şi de asta e foarte greu de ales, e greu de definitivat un casting. Este ceea ce s-a întâmplat şi cu castingul pentru ”Toni Erdmann”. Maren Ade nu se sătura să vadă opţiuni pentru rolurile pe care le avea. A avut întâlniri cu actori minunaţi, foarte diferiţi ca stil, ca prezenţă, din punct de vedere al carismei şi sunt nume care sunt la fel de mari ca cele pe care le ştim din generaţiile ”de aur”, clasicii, doar că, din nou, ei nu mai pot fi valorizaţi la acelaşi nivel ca cei de acum 30-40 de ani, pentru că oferta e mult mai mare. Sunt mult mai multe spectacole, oferta de teatru e mai largă, sunt mult mai multe programe de televiziune, filme, şi atunci lucrurile nu mai sunt atât de concentrate şi riscăm să-i pierdem. Viaţa noastră e mult mai ocupată şi cantitatea de timp liber pentru a consuma aceste opţiuni de divertisment e limitată şi suntem mult mai selectivi. Nu vedem de şapte ori un film, cum am văzut ”BD” sau mai ştiu eu ce, pentru că nu mai avem răgaz.
Câte filme aţi văzut dintre cele nominalizate la Oscar?
Ada Solomon: Doar ”Land of mine” n-am văzut, dintre cele străine. Cu ”A man called Ove” am o oarecare legătură pentru că a fost nominalizat la Academia Europeană de Film, pentru cea mai bună comedie şi a şi câştigat pe urmă, prin votul membrilor academiei, dar am făcut parte din juriul de nominalizări şi a fost una dintre opţiuni. Cu ”Land of mine” am o altă legătură de suflet, pentru că unul dintre actorii principali este cel cu care am lucrat la ”Tom Sawyer” în România, este actorul german (Louis Hofmann, n.r.) care crescut foarte frumos şi cu care am păstrat o legătură de suflet - e născut în aceeaşi zi cu mine şi încă de când era un băieţel era foarte talentat şi are o familie minunată. I-am cunoscut părinţii când a fost la filmări aici. Mă bucur mult pentru cariera lui.
Şi dintre peliculele alese pentru ”cel mai bun film”?
Ada Solomon: Nu am văzut mare lucru. Am văzut ”La La Land” - sunt un fan de musical. E ce îmi doresc să fac o dată în viaţă. Nu am găsit încă soluţia pentru asta, iar despre resurse nici nu mai vorbim, dar e ceva... Un musical pentru copii este poate singurul vis pe care îl am apropo de meseria asta. Nu mi-am dorit niciodată să iau premiul X sau să ajung pe covorul Y, dar asta e ceva ce îmi doresc: un film pentru copii, iar dacă ar fi şi musical aş fi foarte fericită.
Aveţi un pronostic pentru Oscarurile de anul acesta?
Ada Solomon: Mi se pare destul de evident că va fi ”La La Land”. Mă preocupă mai puţin. Premiile Oscar, pentru mine, nu sunt un reper. Sigur, notorietatea pe care ţi-o asigură e una, pe de altă parte nu... şi nu vreau să pară arogant lucrul ăsta, de tipul ”pisicii, unde nu ajunge, îi pute”, dar e o cu totul altă lume, pe care, de fapt, nu o înţeleg şi nu cred că vreau să o înţeleg. Pentru mine există domeniul cinematografic şi industria cinematografică. În România, vorbim despre domeniul cinematografic şi nu cred că putem vorbi despre o industrie cinematografică şi nu vom vorbi multă vreme de acum înainte, mai ales în condiţiile în care nu există niciun fel de dorinţă la nivel de autorităţi de a asigura o dezvoltare a industriei - facilităţile fiscale pentru producţiile străine care să se filmeze aici, ceea ce ar permite şi o infuzie de tehnicieni români în filmele străine, şi o circulaţie la alt nivel, decât ce reuşim să facem prin filmele arthaus şi în care cooperăm la nivel internaţional. O măsură de tipul ăsta ar însemna foarte mult pentru domeniul cinematografic şi pentru partea economică a industriei.
Au fost elaborate nişte măsuri anul trecut. Acum, domnul ministru Vulpescu nu ne-a oferit mai multe detalii. A spus doar că va continua proiectele începute de domnia sa...
Ada Solomon: Cultura nu a reprezentat niciodată o prioritate. Ministrul Vulpescu spune, la rândul lui, că îşi doreşte şi că ăsta este obiectivul său - repunerea Culturii la locul pe care îl merită, în zona de interes a autorităţilor, unde ea nu se află deloc. Eu am încredere că lucrurile vor avansa şi că se vor mişca un pic mai iute decât au făcut-o. S-au făcut nişte paşi, dar dincolo de ceea ce poate face un ministru al Culturii, din păcate nu poate face prea multe, trebuie să aibă sprijin şi de la ceilalţi membri ai guvernului - Ministerul Dezvoltării, Ministerul de Finanţe, Ministerul Economiei. Industriile creative pot avea un aport şi au un aport foarte mare la PIB care este complet ignorat. În momentul în care se vor înţelege lucrurile astea, atunci se va putea face mai mult.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
