Emil Cioran, unul dintre marii chinuiţi ai istoriei, creatorii care ”au trăit pentru noi”, aşa cum îi numeşte Gabriel Liiceanu, a reuşit să îşi indispună, înainte de a pleca definitiv din România, compatrioţii, incluzându-i aici pe naţionaliştii legionari. Gena pe care Cioran o identifică ca definind poporul român, ”continuitatea în eşec”, îi va atrage critici şi după ce va scrie, impecabil, numai în limba franceză, a amintit Horia Roman Patapievici, sâmbătă seară, la una dintre întâlnirile de la Humanitas Cişmigiu. Prilejul dialogului a fost dat de editarea ”Caietelor” cioraniene într-o ediţie aniversară.
Sâmbătă seară, la Librăria Humanitas colţ cu Cişmigiu Emil Cioran a devenit personaj. S-a vorbit despre opera lui, deşi, aşa cum a amintit filosoful Gabriel Liiceanu, director al editurii, Cioran ”ar fi înnebunit” să audă astfel de termeni în preajma cărţilor sale.
Emil Cioran este, dintre autorii români, unul care o operă duală, l-a prezentat Horia Roman Patapievici: există partea de creaţie pe care a realizat-o în ţară şi puţin după plecarea în Franţa, până când s-a decis să treacă radical, complet pe limba franceză. Din 1949, când apare primul volum în franceză, ”Tratat de descompunere”, avem un scriitor care este încă Cioran, a amintit Patapievici, dar, pentru cine nu cunoaşte antecedentele lui româneşti, este un scriitor francez de o factură specială, care aduce o limbă franceză perfectă, ”o limbă vie, care te lasă perplex”.
Deşi Cioran este îndeobşte cunoscut pentru perfecţiunea stilistică pe care o imprimă limbii franceze, el nu trebuie nedreptăţit pentru scrierile în limba română. ”Şi în cărţile româneşti, Cioran uimeşte din prima”, a amintit Patapievici, făcând referire la debutul lui Cioran cu ”Pe culmile disperării”: ”A stârnit imediat atenţia: un delir al trăirii fără seamăn în literatură română, prin ceea ce deja se vedea, un tip de stil care deja anunţă marele stil francez al lui Emil Cioran. El totuşi este deja disciplinat de ceva în care se presimte clasicimul de expresie moralistă a marii limbi franceze”.
Cioran este insuficient luat în considerare pentru cărţile scrise în limba română şi pentru că raportarea la acestea este cumva unidirecţionată şi limitată de perpectiva ideologică. Astfel, Cioran din lucrările în română este trecut prin filtrul simpatiilor legionare şi astfel se pierde mult din ceea ce el a scris. Horia Roman Patapievici a exemplificat cu trei scrieri cioraniene, dintre care ”Schimbarea la faţă a României” este cea mai superficial abordată. Cu ”Schimbarea la faţă a României”, care astăzi este citită doar în cheia legionarismului, spune Patapievici, Cioran a reuşit să indispună pe toată lumea, chiar şi pe naţionaliştii români cei mai duri, legionarii, tocmai pentru că Cioran combate agrarismul, ruralismul, criticile faţă de excepţionalismul românesc. ”Este cea mai serioasă diatribă la letargia românescă care s-a scris în limba română”, a spus Patapievici.
Mai apoi, Cioran a pus în discuţii religia într-un fel radical într-un alt volum scris în limba română, ”Lacrimi şi sfinţi”, ceea ce i-a supărat iarăşi pe legionari, dar şi pe prietenii apropiaţi, prin deschiderea faţă de eligia catolică şi simpatiile pentru misticii senzuali. ”Cioran era atât de excesiv, de nemăsurat şi nemăsurabil după canoanele timpului, încât este o sursă permanentă de indispoziţie în epocă”, a concluzionat Patapievici.
Chiar şi după plecarea definitivă în Franţa, Emil Cioran continuă să indispună în ţară. Este atacat, după ce apare ”Ispita de a exista”, din 1956, care cuprinde un capitol în care Cioran reia teze din ”Schimbarea la faţă a României”, în care face un rechizitoriu al specificului românesc şi identifică o genă a poporului nostru, care ar fi continuitatea în eşec, căreia, spune Cioran, îi aparţine şi el. Horia Roman Patapievici a amintit cât de tare l-au mâhnit pe Cioran atacurile lui Lucian Blaga, pe care îl venera, şi cel al lui D.D. Roşca.
Cu adevărat extraordinar în opera lui Emil Cioran, însă, e ceea ce cel însuşi nu a publicat, dar a scris în permanenţă, aşa cum scrie, în prefaţă, Simone Bouée, partenera lui de viaţă: caietele, mereu închise pe masa de lucru, recuperate abia după moartea acestuia. ”Caietele”, spun Patapievici şi Liiceanu, îi seamănă celmai mult lui Cioran: ”Portretul lui Cioran nu ar fi fost complet fără aceste Caiete, e ceva în ele care nu e de găsit nici în partea franceză, nici în cea românească. Se vede în ele lucrul care este la el cel mai fermecător, simţul ironiei, al umorului, al auto-ironiei, un simţ al grotescului şi al monstruosului care vine din Caragiale, trăite de el cu autenticitate, cu un simţ al derizoriului extraordinar de autentic. Cioran nu seamnă cu cărţie lui, dar seamănă cu Caietele lui”, a spus Horia Roman Patapievici.
Gabriel Liiceanu a vorbit, şi el, despre incredibila capacitate a lui Cioran, organică, de a trăi până la ultimele consecinţe lumea: ”El spune mereu că tot ce a a scris este urmarea unei fiziologii trăite la limită, în exces...care a fost, până la urmă, partenerul lui ideal în tot ce a făcut”. ”E bine să spunem lucrul care mă obsedează când mă gândesc la marii creatori ai lumii şi îl aşez pe Cioran în vârf: Toţi aceşti oameni au trăit pentru noi. E vorba, în general de mari chinuiţi, iar Cioran a fost unul dintre marii chinuiţi ai istoriei”, a spus filosoful.
Gabriel Liiceanu a amintit singurul lucru personal din ”Caietele” cioraniene, din care, de pildă, Simone Bouee, alături de care Cioran a trăit cea mai mare parte a vieţii, lipseşte cu desăvârşire: insomnia: ”El înşuşi îşi indică drept cheie a operei lui insomnia. Nu am ştiut la ce se referea, când spunea că la 22 de ani şi-a pierdut somnul ani la rând. Din descrieri, interviuri, scrisori, discuţii cu el şi cu Simone Bouée,, a rezultat că în anii studenţiei, când venea în vacanţă în Sibiu, nu dormea nopţile luni la rând. Dormea câteva ceasuri, pe apucate, ziua. Urmarea a fost că nopţile albe au devenit prilej de dialog cu el însuşi, cu singurul personaj cu care poţi vorbi când eşti singur pe lume, în speţă cu Dumnezeu. Religiozitatea lui Cioran se găseşte în acest parteneriat al dialogului cu Dumnezeu”, a explicat Liiceanu.
În 1995, când Cioran a murit, Simone Bouée a descoperit sub patul lui, într-o valiză, aceste ”Caiete”. Simone nu există în aceste ”Caiete” şi ea însăşi scrie în prefaţă că a simţit o strângere de inimă, neregăsindu-se.
La 105 ani de la naşterea lui Emil Cioran, însemnările inedite din vacanţa spaniolă din vara anului 1966, cuprinse în ”Caietul de la Talamanca”, au fost incluse în ediţia aniversară a ”Caietelor (1957 – 1972)” publicate la Editura Humanitas.
La aproape două decenii de la prima lor apariţie la Editura Gallimard, Humanitas propune o nouă ediţie a ”Caietelor” lui Emil Cioran. Acestea au fost publicate într-un singur volum, aşa cum de altfel procedase şi editorul francez, pentru a oferi cititorilor o versiune fără cenzurile din ediţiile anterioare, care împărţiseră textul în trei volume, potrivit reprezentanţilor Humanitas. ”Am făcut-o cu convingerea că fluxul unic al gândirii lui Cioran are de câştigat astfel”, spun aceştia.
În această ediţie, care marchează 105 ani de la naşterea lui Emil Cioran, a fost inclus şi ”Caietul de la Talamanca”, jurnal pe care Cioran l-a ţinut între 31 iulie şi 25 august 1966. În cele peste trei săptămâni, Cioran s-a aflat în vacanţă la Ibiza, iar însemnările din corpul principal al caietelor lipsesc cu desăvârşire. ”Cum tonul celor din vacanţa spaniolă este apropiat până la identitate de acestea din urmă, am considerat că nu facem decât să redăm însemnările rătăcite contextului lor originar”, menţionează editura.
„Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă şi har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile şi eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten. Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O ţin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape şi nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor şi spaimelor lui, de singurătăţile şi spaimele noastre. Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“, spune filosoful Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas.
Emil Cioran s-a născut în 8 aprilie 1911 la Răşinari. Între 1928 şi 1932, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, a început să publice articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi.
În 1934, îi apare prima carte, ”Pe culmile disperării”, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. A mai publicat încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa.
În 1936, Emil Cioran a plecat la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, a început să scrie ”Îndreptar pătimaş”, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, a început să scrie în limba franceză, iar în 1949 i-a apărut, la Gallimard, prima carte, ”Precis de decomposition”.
Cu excepţia Premiului Rivarol, care i-a fost acordat în 1950 pentru debutul francez, Cioran a refuzat toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier).
Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. Emil Cioran a murit la Paris, în data de 20 iunie 1995.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
