„Forme care tac/ Forme care luminează - Constantin Brâncuşi la Balkanik Festival”, un program de intervenţii artistice contemporane care porneşte de la câteva dintre principiile fundamentale ale gândirii artistice a marelui sculptor: esenţializarea formei, verticalitatea, durata, tăcerea şi lumina, va avea loc în Parcul Tei, între 28 şi 30 august.
Vor fi două intervenţii complementare: "Pasărea (care nu atinge pământul)", o sculptură-instalaţie monumentală creată de artista scenografă Raluca Pavel, care se transformă după lăsarea serii prin video mapping-ul realizat de artistul multimedia Adistu, şi "Masa Tăcerii", o intervenţie performativă colectivă care suspendă temporar ritmul festivalului şi invită publicul la un exerciţiu comun de ascultare şi prezenţă.
Demersul se înscrie în contextul programului "Brâncuşi150", dedicat marcării a 150 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi şi stimulării creaţiei contemporane inspirate de opera şi gândirea sa. În loc să reproducă iconografia devenită familiară a artistului, proiectul încearcă să lucreze cu metoda lui: reducerea la esenţă, relaţia dintre materie şi lumină, căutarea mişcării într-o formă statică şi capacitatea tăcerii de a deveni, ea însăşi, expresie.
Pasărea care nu atinge pământul: Cu o înălţime de aproximativ 3,5 metri şi o lăţime de 2,5 metri, "Pasărea (care nu atinge pământul)" va deveni unul dintre reperele vizuale ale ediţiei #13 Balkanik Festival. Creată de Raluca Pavel, lucrarea porneşte de la structura aripilor, forma aerodinamică a păsării şi ideea de ascensiune, fără să reproducă vreuna dintre celebrele "Păsări" ale lui Brâncuşi. Elementele recognoscibile sunt reduse la volume, goluri şi suprafeţe, alcătuind o structură verticală, organică, în care lumina şi umbra participă permanent la percepţia formei.
Construită din polistiren sculptat pe structură metalică, finisată cu răşină şi o suprafaţă albă, mată, lucrarea îşi asumă materialele şi tehnologiile prezentului. Nu încearcă să imite marmura sau bronzul, ci este concepută pentru spaţiul de festival, pentru exterior, pentru lumină şi pentru experienţa colectivă a publicului. Mai ales, instalaţia a fost gândită încă de la început pentru a avea două existenţe succesive: Ziua este sculptură: un corp alb, vertical şi aparent tăcut, pe care lumina naturală îl modifică de la o oră la alta. Noaptea începe să prindă viaţă.
De la materie la lumină şi sunet
După lăsarea întunericului, "Pasărea (care nu atinge pământul)" este activată prin video mapping-ul creat special de Adistu. Suprafaţa albă încetează să mai fie doar finisaj şi devine materie pentru imagine: lumina urmăreşte volumele şi cavităţile sculpturii, le accentuează, le multiplică, le dizolvă sau creează iluzia transformării lor. Proiecţia nu foloseşte obiectul ca pe un simplu ecran. Forma fizică dictează imaginea, iar imaginea intervine, la rândul ei, asupra felului în care percepem forma. Un corp static capătă durată şi mişcare, iar lucrarea începe să existe undeva între sculptură, scenografie, cinema şi instalaţie multimedia.
Universul vizual va fi însoţit de o compoziţie sonoră construită cu sintetizatoare, sunete de păsări şi texturi celeste, care extinde senzaţia de ascensiune dincolo de obiectul vizual. Sunetul şi lumina nu ilustrează literal zborul, ci încearcă să creeze percepţia desprinderii de pământ. În acest punct, dialogul cu Brâncuşi ajunge deliberat în prezent. Dacă una dintre marile sale preocupări a fost găsirea unei forme care să exprime zborul fără să reprezinte pur şi simplu o pasăre în zbor, instalaţia continuă întrebarea cu instrumentele artei contemporane: proiecţie, algoritm, imagine generativă, inteligenţă artificială şi sunet electronic. Forma devine lumină. Lumina capătă mişcare. Iar sculptura, pentru câteva ore, pare să-şi piardă greutatea.
Raluca Pavel - sculptura ca spaţiu: Raluca Pavel este artist scenograf şi creator de instalaţii, cu formare în arhitectură şi design de produs, şi dezvoltă de peste un deceniu o practică interdisciplinară aflată la intersecţia dintre scenografie, arhitectură, design şi construcţie. Lucrează cu lemn, textile, metal, piele şi materiale contemporane, combinând tehnicile de construcţie cu instrumente de fabricaţie digitală precum CNC, laser cutting, imprimare 3D, modelare şi realizarea de matriţe. Practica sa urmăreşte întregul parcurs al unei lucrări, de la concept şi proiectare până la execuţie, montaj şi relaţia obiectului cu spaţiul în care ajunge să existe. Pentru Balkanik Festival, "Pasărea (care nu atinge pământul)" este gândită ca prezenţă în peisaj: o lucrare pe lângă care publicul trece în timpul zilei şi pe care o regăseşte, radical transformată, odată cu venirea nopţii.
Adistu - explorator al lumilor digitale: A doua voce artistică a instalaţiei îi aparţine lui Adistu, artist multimedia a cărui practică reuneşte geometria fractală, structurile organice procedurale, inteligenţa artificială şi imaginea în mişcare, construind universuri vizuale experimentale, ludice şi suprarealiste. Unul dintre instrumentele centrale ale procesului său este pareidolia - mecanismul prin care mintea descoperă figuri şi sensuri recognoscibile în forme abstracte. Din acest motiv, Adistu se defineşte mai curând ca explorator decât ca autor în sens convenţional: caută forme în câmpurile virtuale, asemenea unui fotograf care caută organisme într-un peisaj, apoi intervine asupra lor prin straturi de mişcare, profunzime, tracking şi video mapping.
De-a lungul timpului, proiecţiile sale au transformat palate, biserici, turnuri medievale, domuri 360°, păduri şi peşteri, dar şi suprafeţe mai puţin previzibile - o barcă, o ambulanţă sau o motocicletă. Practica sa cuprinde video mapping arhitectural, performance live, instalaţii interactive, videoclipuri animate, realitate virtuală, instalaţii holografice, film şi pictură digitală. A prezentat expoziţii, filme şi performance-uri în peste 20 de ţări şi a participat la evenimente precum Berlin Festival of Lights, Boom Festival din Portugalia şi Anim'Est. Este, de asemenea, directorul Tripoteca, festival itinerant de film şi artă care a ajuns în 15 ţări şi peste 25 de spaţii, şi susţine workshopuri şi întâlniri dedicate animaţiei, artei digitale şi reflecţiei asupra tehnologiei.
În instalaţia de la Balkanik, cele două practici se întâlnesc direct: Raluca Pavel construieşte corpul, Adistu îl pune în mişcare prin lumină, iar universul sonor îi conferă o a treia dimensiune. Ziua avem un obiect. Noaptea, acelaşi obiect devine un organism audiovizual.
Masa Tăcerii: ce se întâmplă când un festival tace?
Cea de-a doua intervenţie a proiectului porneşte de la o întrebare aproape paradoxală pentru un festival de muzică: ce se întâmplă când mii de oameni se opresc, pentru câteva momente, din zgomot? "Masa Tăcerii" ia forma unui ritual colectiv de ascultare şi prezenţă inserat în dinamica Balkanik Festival. Pentru o perioadă scurtă, succesiunea de concerte, conversaţii, sunete şi mişcare este suspendată, iar publicul este invitat să participe la un exerciţiu comun de atenţie. Tăcerea este tratată ca material artistic. Într-un spaţiu construit în jurul muzicii, ea devine brusc perceptibilă: se aud apa, copacii, mişcările şi vocile îndepărtate, respiraţia şi prezenţa celorlalţi. Pentru câteva momente, ceea ce rămâne în centrul experienţei este simplul fapt de a fi împreună. Intervenţia funcţionează astfel ca un contrapunct la energia festivalului. Într-o cultură dominată de accelerare, suprastimulare şi consum rapid al imaginilor, actul colectiv de a încetini şi de a asculta devine o formă de participare în sine.
Brâncuşi şi ideea de patrimoniu viu
"Forme care tac/ Forme care luminează" se întâlneşte firesc cu tema ediţiei #13 Balkanik Festival, The Sounds of Heritage. The Rhythm of Now.
De mai bine de un deceniu, Balkanik explorează felul în care patrimoniul poate continua să existe prin transformare: muzici tradiţionale care intră în dialog cu electronica, repertorii vechi reinterpretate de artişti contemporani, meşteşuguri şi practici culturale care circulă între generaţii şi geografii.
Aceeaşi întrebare este adresată acum moştenirii lui Constantin Brâncuşi. Proiectul nu reconstruieşte trecutul şi nu aduce în festival replici ale unor opere canonice. În schimb, pune din nou în circulaţie câteva dintre întrebările artistului: cât poate fi eliminat până când rămâne esenţa? Cum poate o formă statică să exprime mişcarea? Ce face lumina unei sculpturi? Ce poate spune tăcerea?
Iar spaţiul festivalului schimbă radical contextul în care sunt adresate aceste întrebări. În mijlocul concertelor, dansului şi unei comunităţi de mii de oameni, Brâncuşi nu este izolat într-un spaţiu destinat contemplării. Intră în fluxul vieţii comune.
De mai bine de un deceniu, festivalul explorează felul în care patrimoniul poate continua să existe prin transformare: muzici tradiţionale care intră în dialog cu arhitecturi noi ale sunetului, repertorii vechi reinterpretate de artişti contemporani, meşteşuguri, arte vizuale şi practici culturale care circulă între generaţii şi geografii. Aceeaşi întrebare este adresată acum moştenirii lui Constantin Brâncuşi.
Proiectul nu încearcă să reconstruiască trecutul şi nici să aducă în festival replici ale unor opere canonice. În schimb, preia câteva dintre întrebările artistului - cât poate fi eliminat până când rămâne esenţa? Cum poate o formă statică să sugereze mişcarea? Ce face lumina unei sculpturi? Ce poate spune tăcerea? - şi le pune din nou în circulaţie, prin instrumentele prezentului. Proiectul este finanţat de Ministerul Culturii.
Ajuns la cea de-a XIII-a ediţie, Balkanik Festival - Home of World Music se desfăşoară anul acesta între 28 şi 30 august, pentru prima dată în Parcul Tei, într-un spaţiu verde generos, pe malul lacului. Sub tema The Sounds of Heritage. The Rhythm of Now., ediţia din 2026 priveşte patrimoniul ca pe o materie vie, care circulă între generaţii şi culturi şi capătă forme noi prin întâlnirea cu limbajele prezentului.
Pe scena festivalului vor urca artişti din România şi din întreaga lume, printre care Ladaniva, Zdob şi Zdub, Taraf de Caliu, Baba Zula, Bubliczki, Shiran & Bakal, Cümbüş Cemaat şi Kristijan Azirović Orkestar. Ediţia îi este dedicată Romicăi Puceanu, la 30 de ani de la dispariţia sa şi în pragul centenarului naşterii, prin proiectul special Romica Puceanu Reimagined, care reuneşte o nouă generaţie de muzicieni români pentru a readuce repertoriul marii artiste în prezent.
Dincolo de concerte, Balkanik #13 extinde această conversaţie despre patrimoniu către arta contemporană, instalaţie, video mapping, gastronomie, meşteşuguri, talks, ateliere şi practici participative. În acest context, "Forme care tac / Forme care luminează" devine una dintre expresiile vizuale ale temei ediţiei: dacă pe scenă patrimoniul muzical este desfăcut şi recompus prin vocile prezentului, intervenţiile dedicate lui Brâncuşi aplică acelaşi gest uneia dintre cele mai importante moşteniri ale artei româneşti.
Medikatv.ro
